luni, 31 mai 2010

Familia mea in Tabu

Pentru Tabu de iunie am scris cel mai personal articol pe care l-am semnat vreodata intr-un glossy. In el apar cativa dintre oamenii cei mai apropiati sufletului meu. Cealalta familie a mea. Prietenii mei.

Sper sa va placa textul si imaginile (care sunt goofy si seamana mai mult cu still frame-uri dintr-un film decat cu o sedinta foto clasica). Si mai sper ca am reusit sa transmit macar putin dintr-o poveste frumoasa.

Pentru dezambiguizare: Stef e dungat, Mihu e inalt (asta ca sa rimeze :D), Cris e in negu/visiniu si eu sunt aia care se apleaca cu so not one of my best faces o expresie incerta sa vada daca ii suna telefonul. :))




PS: Adina, Andrei, Alex, Alex D., Lorin, Meli si Olga, chiar daca n-aveam cum sa va inghesui pe toti in barca, voi stiti ca suntei cei mai buni prieteni pe care o fata si i-ar putea dori, da? :)

marți, 25 mai 2010

De ce imi place sa fiu pe locul II

Sunt extrem de competitiva. Uneori prea competitiva pentru binele meu. Si nimic nu ma motiveaza mai mult decat ceea ce as numi "esec", daca as crede in existenta acestui concept.

Daca exista o postura care sa ma motiveze, aceea nu e locul I, ci locul II. Locul I, intr-adevar, te solicita din multe puncte de vedere: trebuie sa te mentii, sa te autodepasesti, sa vii mereu cu inovatii etc. Dar locul II e the place to be daca iti plac provocarile. La premierea competitiilor sportive, de exemplu, caut mereu sa surprind privirea celui care urca pe treapta a doua a podiumului. Si daca observ in ea acea licarire pe care o cunosc prea bine, zambesc cu o placere anticipativa. Stiu sigur pe ce treapta sa-l caut anul viitor.

In aceeasi ordine de idei, unul dintre cele mai bune sloganuri publicitare pe care le-am intalnit vreodata a fost cel ales in anii '60 de compania de rent-a-car Avis. De cativa ani, cei de la Avis erau mereu pe locul II, in urma rivalilor de la Herz. Asa ca, la un moment dat, acestia au lansat o campanie de promovare al carei slogan era "We're number two. We try harder". Intr-un an au trecut de la o cota de piata de o cifra la una de 33%. 

Din propria experienta, inteleg prea bine ce au vrut sa spuna cei de la Avis prin genialul lor slogan. Cand eram in clasa a X-a, de exemplu, am luat premiul II. Imi aduc aminte si acum senzatia pe care am avut-o atunci cand mi-am ridicat diploma la festivitatea de premiere: 10% dezamagire, 90% nerabdare. Era un sentiment aproape intoxicant. Anul urmator castigam pariul pe care il facusem cu mine in acea zi si luam premiul I. Sentimentul victoriei era insa net inferior fierberii interioare pe care o simtisem cu un an in urma. Stiu ca pe majoritatea oamenilor victoria ii motiveaza. Eu fac parte dintr-o categorie aparte, insa. Pe mine nimic nu ma motiveaza mai mult decat sa fiu pe locul II.

Asa ca, oricine ai fi, daca in acest moment esti primul si stii ca sunt cu un pas in urma ta, better watch out. :)

luni, 24 mai 2010

Revista noastra cea de toate zilele

Newsweek, The New Yorker, Harper’s Bazaar, Vogue si VRMag sunt revistele pe care le-as lua cu mine pe o insula pustie. Pana nu demult eram convinsa ca in barca cu care as esua pe respectiva insula nu s-ar gasi loc pentru reviste romanesti. Ma bucur ca m-am inselat.

Sunt nenumarate motivele pentru care revistele de mai sus sunt favoritele mele: ador The New Yorker pentru eseurile exceptionale si pentru sectiunile de recenzii si satira, Newsweek pentru analizele sociale si politice pertinente, Harper’s Bazaar si Vogue pentru – greu de ghicit – all the pretty dresses si Virtual Reality Magazine (sau VRMag) pentru incredibila experienta vizuala oferita. Articolele acesteia din urma sunt insotite de imagini panoramice (de 360 de grade) absolut fascinante. Pe langa asta,  cum sa nu iubesti o revista care iti ofera posibilitatea sa vezi cum arata interiorul panoramic al unei masini de spalat, al unui pantof sport sau al unui motor MiG?

Spuneam ca, pana nu demult, aveam o parere destul de proasta despre productia autohtona de publicatii. Fara falsa modestie, una dintre singurele reviste romanesti pe care le-am citit cu placere a fost ON, revista la aparitia careia am trudit cale de trei numere alaturi de Lorin. Revista asta mi-a fost draga nu doar pentru ca i-am editat si corectat fiecare virgula, bibilit fiecare chapeau si cautat fiecare ilustratie, ci pentru ca, prin intermediul ei, am avut libertatea sa scriem despre ceea ce ne starnea curiozitatea, despre ceea ce ne pasiona si interesa cu adevarat – ceea ce cred ca reprezinta reteta succesului.

Zilele astea am descoperit insa trei publicatii romanesti care mi-au spulberat prejudecatile si m-au umplut de speranta.

Prima este „Decat o Revista”. Stiu ca declaratia mea de dragoste vine tardiv, dupa ce netul geme de elogii la adresa acestei reviste-manifest, dar recunosc ca, desi primul numar a aparut in decembrie anul trecut, am citit-o si studiat-o abia zilele astea, ca parte a pregatirii lucrarii mele de disertatie. Imi place aproape totul la DoR, de la modul in care s-a nascut (asa cum se nasc toata lucrurile bune, la o bere), la oamenii misto care o scriu si o trag in poze, la melanjul aparent haotic de teme a caror alaturare are, totusi, sens. E genul de publicatie care daca n-ar fi existat, ar fi trebuit sa fie inventata si ma bucur ca a facut-o Cristi Lupsa, a carui scriitura imi naste mereu invidii calde, admirative.  Daca n-ati citit deja primele doua numere din Dor, il puteti citi pe primul aici si cumpara pe cel de-al doilea din locatiile specificate pe site-ul revistei. Pentru ca e trimestriala, numarul trei apare in iulie. Abia astept.

Cea de-a doua revista care m-a cucerit in ultima perioada e un new kid on the block si se numeste oh, so unconventionally glam trash “Tataia”. Desi se autodenumeste revista de “folclor romanesc contemporan”, Tataia este un almanah cultural contemporan in toata regula. De la articole de opinie slash pagini de jurnal, la interviuri cu actorii de pe scena culturala urbana si pana la mostre de literatura 2000-zecista (teatru, poezie, eseu etc.), BD si colaje, revista de 200 de pagini radiografiaza organismul mutant (but in a good way :) ) care este cultura romaneasca contemporana. Un must pentru o capsula a timpului. Puteti vedea un fragment din ea aici.

De Money Express aud numai cuvinte de lauda din partea Ligiei de luni de zile. Tot de atunci o vad gracing our bathroom shelves (da, avem reviste si carti la baie si daca voi nu aveti, nu stiti ce pierdeti :P), dar niciodata n-am fost cu adevarat interesata sa o analizez in amanunt. Asta pana zilele trecute cand, intrigata de o imagine dintr-un articol, am citit unul dintre cele mai savuroase chapeau-uri din ultima vreme. Textul suna asa:

“Daca vechii greci ar fi inventat un sistem durabil de drepturi de autor pentru placinta cu branza, teatru si democratie, poate ca urmasii lor moderni n-ar mai trece acum prin vremuri atat de grele. Acum cateva saptamani, primul-ministru al Greciei, George Papandreou, si-a indemnat conationalii ravasiti de probleme fiscale sa “stranga randurile” pentru ca natiunea “sa nu piara”. Au strans, intr-adevar, randurile – organizand greve si manifestatii de protest pe strazile Atenei. In acelasi timp, pretutindeni in Occident, editurile si studiourile de film se imbogatesc cu povesti si personaje din lumea vechii Elade: un val de romane si filme elene care au culminat in aprilie cu o noua versiune in 3D, cu buget impresionat, a infruntarii titanilor – “Clash of the Titans”. As putea spune ca toate aceste alocari sunt o mare ironie a sortii, dar ar insemna sa pun sare pe rana: tot grecii au inventat si ironia.”


Am citit cu multa placere articolul – un amestec excelent de critica de film, recenzie de carte (de fapt carti, la plural), observatii sociale fine si comentarii culturale sofisticate. Apoi mi-am dat seama ca nu stiam cine era autorul articolului si am rasfoit frenetic in urma, pentru a descoperi cum de nu citisem nimic de el/ea pana acum. Aici trebuie sa fac o paranteza pentru a va spune ca, in urma prea numeroaselor dezamagiri anterioare, evit recenziile de carte facute de romani.  Fac exceptii doar in cazul cartilor romanesti, dar, imediat ce Filip Florian si T.O. Bobe o sa fie recenzati de critici occidentali, probabil o sa renunt la serviciile lor de tot. Majoritatea imi ucid curiozitatea dezvaluind prea mult din firul epic, multi dezvaluie insuficient pentru a-mi trezi curiozitatea, si restul scriu stangaci. 

Tin minte ca acum vreo 12 sau 10 ani citeam cu nesat recenziile scrise de Adriana Babeti si ma indragosteam de cartea din articolul ei uneori cu mai multa pasiune decat o faceam atunci cand aveam volumul in fata. Simpla aparitie a fotografiei cu figura ei calda, in coltul din dreapta sus a unei pagini de revista, imi oferea un sentiment de inexplicabil confort sufletesc. Adriana Babeti avea un mod unic de a face ca o carte de care nu ai auzit pana atunci (si care atunci cand citesti despre ea iti da o senzatie de univers strain, la care nu ai acces), sa iti para extrem de familiara, astfel incat atunci cand o gaseai pe un raft de librarie, sa ai senzatia ca ai intalnit un vechi prieten. E inutil sa spun ca extrem de putini critici au acest dar. Paranteza inchisa.

Am rasfoit, asadar, Money Express, in cautarea autorului excelentului articol. Am aflat deloc surprinsa ca este un american, pe numele lui Jeremy McCarter. Numele imi era extrem de familiar si cu ajutorul lui Google am descoperit si de ce: McCarter e senior writer la Newsweek. Ce mica-i lumea, nu-i asa? :)

Anywayz, daca vreti sa cititi articolul original al lui McCarter, cu titlul “All Things Greek: to Hellenic and Back”, o puteti face aici. Pana una-alta, o sa raman cu ochii pe Money Express. In afara faptului ca publica articole din Newsweek (which is always a plus), apreciz faptul ca editorii ei stiu sa descrie afacerile experiential, si nu din perspectiva unor cifre seci. Nisa, nisa, da’ s-o intelegem si noi! :)

miercuri, 19 mai 2010

Povesti de 5 grame si 6 cuvinte

Putini stiu asta despre mine, dar am obiceiul sa ascund povesti prin diferite buzunare ale sacourilor, gentilor, pe fundul portfardurilor sau chiar in cutiile de  la pantofi. Sunt scrise de mana, pe mici bucatele de hartie, si ma fac sa zambesc atunci cand le gasesc.

Nu stiu cand am inceput sa le imprastii asa printre lucruri, dar stiu motivul: sa-mi reamintesc ca lucrurile frumoase pot fi exprimate in foarte putine cuvinte si sa fac exercitii de creativitatea impromptu.

Sunt povesti de 3-6 cuvinte, pe care le-as putea citi de mii de ori fara sa ma plictisesc si dandu-le mereu alte si alte sensuri. Daca nu va puteti inchipui cum ar incapea o poveste in 6 cuvinte, cititi mai departe. :)

Vinerea trecuta am probat dupa multa vreme o geaca din denim si, atunci cand mi-am strecurat mana dreapta in buzunarul micut de la piept, am dat peste o bucatica de hartie impaturita. Citind-o, am zambit. Este una dintre micro-povestile mele preferate, romanul de sase cuvinte a lui Ernest Hemingway.

Hemingway, cunoscut ca un maestru al conciziei, a fost provocat odata de un prieten sa scrie un roman de numai sase cuvinte. A rezultat una dintre cele mai frumoase si tulburatoare povesti scurte pe care le-am citit vreodata: „For sale: baby shoes, never used.” De altfel, se zvoneste ca insusi autorul a considerat-o cea mai buna creatie a sa.

In 2005 si 2006, revistele BlackBook si Wired au lansat provocarea lui Hemingway catre cei mai renumiti scriitori ai secololului XXI. De la Margaret Atwood la John Updike, Irvine Welsh si Neil Gaiman, acestia au incercat sa cuprinda intriga, actiunea si personajele specifice unei scrieri de mari dimensiuni in doar 6 cuvinte. Desi unele dintre incercari sunt cu adevarat savuroase (si in consecinta pot fi gasite in cutiile mele de pantofi sau in buzunare de fuste si hanorace), ma tem ca niciuna nu s-a apropiat de minunata creatie a lui Hemingway. Va invit sa cititi aici rezultatul experimentului literar de la BlackBook si aici pe cel de la Wired.

Tot un fel de poveste scurta si adorabila pe care am descoperit-o zilele astea este „No Milk Today”. Cele trei cuvinte au fost puse pe presul din fata casei de un tanar la inceputul anilor ’60, pentru a-l anunta pe laptar ca nu doreste lapte in acea zi. In spatele celor trei cuvinte se ascundea insa toata drama unei inimi frante: iubita lui, cu care obisnuia sa bea laptele la micul-dejun, il parasise. Graham Gouldman a transformat cele trei cuvinte in versuri si versurile in hitul „No Milk Today”, cantat de trupa Herman’s Hermits.

Sper ca v-au placut povestile scurte pe care le-ati citit azi si ca v-am convins ca o lectura plina de sensuri nu trebuie sa aiba neaparat coperti, introduceri, pre si postfete. De fapt, nu trebuie sa aiba nici macar mai mult de 5 grame. :)

luni, 17 mai 2010

Ce viseaza fetele

Urmatoarea conversatie a avut loc intre mine si Ligia in dimineata asta pe YM si demonstreaza, daca mai era nevoie, ca atunci cand vine vorba despre ce le-ar face fericite, imaginatia femeilor nu cunoaste limite. :)

Ina: fata fata
Ina: n-am chef de nimic azi, fata fata
lig: fata fata nici eu
Ina: si e frig, fata fata
Ina: si e urat
Ina: si eu vreau in pat
Ina: si trebuie sa facv chestii funny si creative
Ina: si n-am chef
lig: daaaaaaaaa, pat, cald, film, fara disertatie :D
Ina: :D
Ina: si sandvisuri calde
Ina: sau ciocolata
Ina: sau sandvisuri si ciocolata
lig: fara sa se puna pe fund
Ina: :))
Ina: fara
lig: 8->
Ina: de fapt, cu cat mananci mai mult, cu atat sa fii mai fit
lig: :))
Ina: si sa-ti straluceasca fata
lig: =))
Ina: la modul bun
Ina: si sandvisurile calde cu sunca si cascaval sa-ti intareasca parul
Ina: si sa fie recomandate pentru vedere
Ina: sa contina undeva in substrat vitamina A
Ina: :D
Ina: si pizza sa fie buna pentru oase
lig:  :))
Ina: sa fii nevoit sa mananci prosciutto e funghi sa te feresti de osteoporoza
lig: si dulcurile sa faca bine la ficat
lig: si sa scada colesterolul din sange
lig: de fapt
lig: sa nu mai existe colesterol
Ina: sa aratam colesterolul nepotilor la muzeu
Ina: la sectiunea "elemente preistorice"
lig: :)))))
lig: si celulita la fel
Ina: sa mai fie o singura femeie cu celulita in lume
Ina: si aia sa castige milioane si sa mearga cu circul
Ina: sa se inghesuie lumea sa vada "Femeia cu Celulita"
lig: :))
lig: auzi
lig: daca tot suntem aici
lig: punem in muzeu si PMS?
lig: ;;)
Ina: :))
Ina: nu, de ala avem nevoie sa ne triem barbatii
Ina: aia care ii fac fata vs aia ca nu-i rezista
Ina: selectie naturala, baby
lig: =)))))))))

PS: Voi ce vreti sa mai punem in muzeu? Nu de alta, dar daca tot avem rafturi, e pacat sa stea goale. :)

duminică, 16 mai 2010

Altfel de invitatii la nunta

Scriu. Scriu repede si bine, vorba unei fellow-bloggerite. :) Am scris la viata mea de la interviuri cu parlamentari, analize economice sau recenzii de carte si pana la articole glossy despre beauty, sloganuri de campanii electorale, spoturi de radio si print si scenarii pentru sitcom-uri TV.

Totusi, atunci cand acum vreo doua luni prietena mea Andreea m-a rugat sa-i scriu textul pentru invitatia de nunta, recunosc ca m-am panicat putin. In ciuda brief-ului simplu (un text funny, neconventional, care sa se potriveasca personalitatii celor doi protagonisti), stiam ca atunci cand vine vorba despre "cea mai importanta zi din viata unei fete", nu e de glumit. Asa ca mi-am petrecut saptamani bune mototolind si aruncand la cos numeroase coli de hartie.

Intr-un final, a reiesit textul pe care il puteti vedea mai jos, la pagina 3. Nu e ceva nemaivazut, dar Andreea a fost foarte incantata si eu am rasuflat usurata. Si, in ciuda succesului de care textul usor excentric s-a bucurat in randul prietenilor nostri, nu intentionez sa mai scriu texte pentru invitatii de nunta prea curand. Aviz amatoarelor. :)

Pagina 1:



Pagina 2:



Pagina 3:


PS: U like? Cum ati reactiona daca ati primi o astfel de invitatie? :)

vineri, 14 mai 2010

Momente a la Iren

Sunt acele momente in care citesti un post pe blogul lui Iren si zambesti, pentru ca stii exact ce vrea sa spuna. De fapt, stii atat de bine ce vrea sa spuna, incat, daca cuvintele tale ar fi la fel de rotunde si moi ca ale ei, acelasi lucru l-ai fi spus si tu. Fara virgule in plus sau in minus. Exact la fel. 

Am avut un astfel de moment in aprilie acum doi ani, cand am citit elogiul barbatului neras si un altul acum cateva zile, cand am citit marturiile unei permanente indragostite.

Barbatii cu barba sunt, fara indoiala, printre cele mai minunate fiinte. Si raman asa multa vreme, chiar si dupa ce aparatul lor de ras dispare de pe etajera.  

Iar a te indragosti zanatic, „de un milion de ori in fiecare an“, este un lucru foarte sanatos, si chiar mai recomandat decat evitarea excesului de sare, zahar si grasimi.  

joi, 13 mai 2010

Wanted: voluntari pentru flash mob!

Ai vazut, probabil, genialul flash mob realizat de T-Mobile la gara din Liverpool. Daca ti-ai dorit vreodata sa faci parte dintr-un asemenea eveniment, here's your chance. :) N-o sa fie probabil la fel de spectaculos, dar in mod cert o sa fie la fel de distractiv! 

Iata si anuntul, pentru cei interesati:

Vrei sa faci istorie pe Youtube? Iti place dansul? Atunci te asteptam sa ni te alaturi la doua evenimente de zile mari!

Asociatia Sport pentru Viata si campioana mondiala la fitness Diana Oprea organizeaza, cu sprijinul Mars, doua super flash mob-uri vineri, 9 iunie, la fantana de la Universitate si la mall-ul Afi Palace. Vrem sa le reamintim oamenilor ca miscarea nu e doar sanatoasa, ci poate fi si fun, si de aceea avem nevoie de tine!

Daca vrei sa participi la eveniment, te asteptam sa te inscrii pe www.blogpentruviata.ro sau prin mail la spv@sportpentruviata.ro, pana pe data de 22 mai.

Ti-am pregatit:

•    4 sedinte de aerobic si coregrafie cu campioana Diana Oprea
•    O intrare gratuita la sala Dianei, One Fitness, pentru toti participantii la repetitii si eveniment
•    10% reducere pentru un serviciu achizitionat de la One Fitness
•    Prin tragere la sorti, un abonament de o luna all inclusive la One Fitness
•    Diplome de participare semnata de Gabriela Szabo, initiatoarea campaniei Sport pentru Viata si de Diana Oprea

Nu uita: 9 iunie, Universitate si Afi Palace!

Be there! :)

miercuri, 12 mai 2010

The way we were

Se spune ca intr-un interval de 7 ani, fiecare celula din corpul nostru moare si e inlocuita cu alta. Practic, odata la 7 ani suntem cu totul alti oameni din punct de vedere fizic.

Tin minte cat de tare m-a socat ideea asta prima data cand am auzit-o. Pe-atunci aveam 20 de ani. Eram convinsa ca am 20 de ani pentru ca in anul anterior avusesem 19, cu un an inainte de asta 18 si tot asa. Teoria asta ma facea sa realizez ca, la 20 de ani, aveam un corp care avea varsta de 6 ani. Putin inspaimantator. :)

Dincolo de acest proces de regenerare corporala, insa, putini oameni realizeaza cat de mult se schimba interiorul nostru de la un an la altul si chiar de la o luna la alta. Nu ma refer aici la procesul de maturizare mentala, la trecerea de la teribilismul specific adolescentei, la nevoia de stabilitate a vietii adulte. Ma refer la o maturizare emotionala, la modul in care oamenii cunoscuti, cartile citite, locurile vazute, discutiile purtate – toate acestea si multe altele duc la o regenerare a interiorului nostru la fel de imperceptibila ca cea fizica. Cu alte cuvinte, fara sa ne dam seama, devenim alti oameni.

Realizam transformarea la nivel mental daca comparam convingerile, sperantele sau temerile pe care le aveam acum 15, 10, 5, 3 ani etc., cu cele pe care le avem acum. Ca sa realizam insa la nivel emotional cat de diferiti am devenit, trebuie sa ne intalnim cu trecutul. Fata in fata, fara resentimente, ca cu un vechi prieten.

In ultima vreme, am avut o serie de intalniri cu acest vechi prieten, descoperind accidental locuri din Bucuresti prin care am trecut acum cativa ani, intr-o vreme care acum mi se pare desprinsa dintr-o alta viata.

Prin toamna, de exemplu, am nimerit, din greseala, in fata blocului unui fost iubit. Stiam ca el nu mai sta acolo de cativa ani si totusi, pentru cateva momente, inima mi s-a oprit in gat si m-a cuprins o duiosie greu de descris. Mi-am amintit cum niciodata nu fusesem in stare sa nimeresc nenorocita aia de cladire si cum trebuia de fiecare data sa ma culeaga din statia de autobuz si sa ma conduca printre blocuri, ca pe o fetita neajutorata.

Si iata-ma acum in fata scarii, venita de una singura, pentru prima data in viata mea. Da, eram la fel de neajutorata din punct de vedere al orientarii spatiale cum eram si cu 5 ani in urma (doar ajusesem acolo din greseala), dar in ziua aceea, in fata blocului de la intersectia Rahova cu Ferentari, statea cu totul alta persoana.

Astazi am avut o alta revelatie la nivel sufletesc. De 7 luni, de cand biroul meu si-a schimbat sediul, trec zilnic cu autobuzul prin fata unei mici biserici din lemn in drum spre serviciu. De cele mai multe ori sunt prea cufundata in lectura ca s-o observ. De cateva ori mi s-a parut ca vad ceva familiar la ea, dar m-am convins repede ca e doar o impresie.

In seara asta, insa, apropiindu-ma de ea si fiind cufundata intr-o usoara melancolie, mi-am amintit, in sfarsit, unde si cand vazusem bisericuta aceea mica. De emotie, practic am sarit din autobuz. Era biserica in care imi programasem cununia pentru un reportaj cu camera ascunsa la Antena 1, despre care v-am povestit in postul asta cu patru ani in urma. Mi s-au taiat picioarele.

Inconjurand la pas micuta cladire, mi-am amintit cat m-a emotionat atunci tristetea si grija calugaritei batrane de acolo cand a aflat ca urma sa ma casatoresc, desi, spunea ea, aratam ca o fetita.  Mi-am dorit luni de zile dupa acel moment sa ma reintorc la micuta cladire de lemn, sa-mi cer iertare ca o mintisem, si sa o imbratisez.  N-am reusit insa sa-mi amintesc, nici in ruptul capului, unde am fost in acea dupa-amiaza de joi din iulie 2006.

Si iata-ma azi acolo. Biserica era aceeasi, copacii din curte la fel, doar eu ma simteam ca o impostoare incercand sa ma reintegrez in peisaj. Mi-am amintit, pentru cateva clipe, de eu de acum 4 ani. Apoi am zambit, am scuturat usor din cap, ca pentru a indeparta o celula sufleteasca imaginara, si am plecat mai departe.

luni, 10 mai 2010

Cine suna de dimineata, la dermatolog ajunge

Sa-ti faci o programare la un dermatolog bun in Bucuresti se poate dovedi la fel de dificil ca a avea un tête-à-tête cu Papa Benedict al XVI-lea. Stiu insa pe cineva care a intrat in apartamentele Papei (ma rog, pe vremea lui Ioan Paul al II-lea, dar orisicat), asa ca incep sa cred ca am sanse mai mari sa primesc binecuvantarea papala decat sa ajung in fata dermatologului.

Cum am ajuns la concluzia asta, va intrebati? Pai sun eu pe 26 aprilie la o clinica de dermatologie pentru care am primit super recomandari si incerc sa fac o programare la medicul lor minune.

Tipa de la celalalt capat al receptorului ofteaza cand aude doctorul pe care il solicit si ma intreaba daca nu vreau pe altcineva. Nu. Sigur? Toti sunt numai unul si unul. Sunt absolut convinsa, dar eu nu vreau unul si unul. Vreau numai unul. Fix pe ala unu. Din pacate domnul doctor are agenda plina deja, pentru programare trebuie sa sunati dimineata. OK, maine dimineata? Nu, pe 10 mai dimineata, aia e urmatoarea data la care se fac programari. Peste doua saptamani?! Pai n-as putea sa fac o programare in avans, pentru saptamana aia? Nu, imi pare rau, asa e procedura la noi. Biiiiine.

Azi dimineata imi suna reminderul la 9. Eram in autobuz, asa ca ii dau postpone, sa-mi sune la 10. La 10 sunt prea ocupata, asa ca il aman pentru 11. La 11, in sfarsit, gasesc doua minute libere si sun. Pai azi ati sunat prea tarziu. Dar n-ati spus pe 10 mai dimineata? Ba da, domnisoara, dar mie intre 9 si 9.30 dimineata mi-au sunat non-stop trei linii telefonice. Nu mai am niciun loc liber. Si cand pot sa fac programare din nou?, am intrebat eu cu o speranta prosteasca in voce, de parca n-as fi stiut raspunsul. Pe 24 mai. Dar sa fie dimineata. Pana in ora 10, ca dupa aia mai puteti abia in... Iunie, da, stiu...

Asa ca acum am pus reminder pe ambele telefoane pentru data de 24 mai, la ora 8.00 dimineata. Poate vi se pare o ora prea matinala, dar traim intr-o lume dura, in care nimeni nu joaca dupa reguli. Si eu o sa obtin programarea aia pe 24 dimineata, whatever it takes. Papa Benedict al XVI-lea mi-e martor.

marți, 4 mai 2010

Prieteni si pretexte

Be careful what you wish for - uite, asta mi se pare un dicton prost daca iti doresti numai lucruri frumoase. :)

De cateva zile, de exemplu, imi doresc sa le multumesc tuturor prietenilor mei. Daca sunteti suficient de norocosi si aveti prieteni ca ai mei, n-o sa ma intrebati pentru ce. :) E pur si simplu o stare de preaplin sufletesc.

M-am tot gandit cum sa fac: sa ii scot in oras, sa ii sun, sa le trimit mailuri, sa le trimit dm sau sms-uri? Sa fac o combinatie intre toate astea? Call it wishful thinking daca vreti, dar o parte din dorinta mea se va materializa in curand.

Sub pretextul unui articol despre prieteni ca o a doua familie, o sa fac un portret a 4 dintre cei mai buni prieteni ai mei si a relatiilor dintre noi in Tabu de iunie. O sa ii vedeti de altfel si la fata, pentru ca joi avem si o mica sedinta foto. :)

Din articol o sa lipseasca, din pacate, cativa prieteni si prietene foarte dragi, cu care formez, in schimb, alte familii. In viata mea sunt 11 oameni (da, i-am numarat pe degete :) ) care au trecut testul lui "Suna-ma la orice ora si, cu o viteza direct proportionala cu disperarea din vocea ta, las totul si vin". :) Le promit celor 7 (se stiu ei ) ce nu vor aparea in paginile glossy ca o sa gasesc o cale sa le spun "Ce bine ca esti!". Dupa cum v-am spus, sunt o fata foarte norocoasa. :)

duminică, 2 mai 2010

Lights, Camera, Action!

Sunt niste momente in viata, destul de rare de altfel, in care am impresia ca traiesc o scena dintr-un film. Iar sentimentul asta e atat de puternic, incat uneori ma surprinde ca la finalul lor nimeni nu striga “Cut!”.

Azi noapte, de exemplu, am fost cu un prieten la o petrecere aniversara. La un moment-dat, spre dimineata, toata lumea din club a plecat, ca la un semnal secret. Dar absolut toata lumea. Am ramas doar noi doi, bodyguardul si femeia de serviciu, care a inceput sa mature. Si, in peisajul asta pustiu, am ras si am dansat de nebuni pana in zori, ca si cum am fi inchiriat intreg localul special pentru asta. Si, in timp ce faceam piruete in incaperea imensa si goala, mi-am dat seama ca acest moment n-ar putea sa se incheie decat cu creditele de final.

Mi-aduc aminte insa de unul dintre cele mai puternice sentimente de “Is this even real?”. Se intampla acum un an, in timpul vacantei mele la Roma. Pentru ca aveam avionul de intoarcere foarte devreme in zori, cand inca nu circulau mijloacele de transport in comun, am rugat-o in ajun pe receptionere de la hostel sa-mi cheme un taxi. Tipa m-a intrebat insa daca nu vreau sa inchiriez o masina de la o firma cu care ei lucreaza in mod obisnuit. Am acceptat. A doua zi, cu noaptea in cap, ma urcam in masina neagra parcata in fata hostelului.

Tin minte doar ca eram moarta de somn, ca aveam surprinzator de mult loc sa ma intind in masina si ca soferul parea ca sta foarte departe. La cateva minute dupa ce am pornit, m-a intrebat la ce ora am avionul. Cand i-am raspuns, mi-a spus ca ajungem prea devreme, apoi m-a intrebat daca n-as vrea inainte de asta sa ma duca undeva in Roma, oriunde vreau, sa-mi iau “La revedere” de la oras. I-am raspuns “Piazza Venezia”, primul loc pe care il vizitasem. Ciclicitatea mi se parea de bun augur.

Am ajuns in Piazza Venezia, am coborat din masina si, dupa doi pasi, it hit me. Coborasem dintr-o limuzina. Masina neagra, in care mi se parea ca am bizar de mult loc si in care erau prea multe banchete, era o limuzina. Si, dintr-o data, am inceput sa am un sentiment bizar de Breakfast at Tiffany’s. Am urcat Capitoliul incet, fredonand Moon River si bucurandu-ma de ultimele momente intr-o Roma luminata de mii de beculete.

Cand am coborat, Tonino, minunatul meu sofer, ma astepta sprijinit de portiera. Imi venea sa rad de cat de ireala parea imaginea unui barbat in costum care imi deschidea usa unei limuzine, noaptea, in Roma.

- Felice? m-a intrebat. Probabil aveam un imens zambet tamp pe fata.
- Molto.

Pentru ca tot ne ramanea timp, ne-am oprit apoi la o cafenea non-stop, unde Tonino mi-a spus ca au cele mai bune tarte din Roma. Le-am mancat pe nerasuflate. Si, pentru ca n-am mai mancat alte tarte in timpul sederii mele, pot spune cu mana pe inima ca sunt cele mai bune tarte pe care le-am gustat la Roma. :)

Cand am ajuns la aeroport, Tonino mi-a inmanat cartea lui de vizita, pe care, oricat de corny ar suna, inca o am. Daca sunteti la Roma si aveti vreodata nevoie de o limuzina, va recomand cu toata caldura Ermes Rome Limousine Service si in special pe Tonino. Daca nu si-a schimbat numarul de telefon, ar trebui sa raspunda la 3338055060.  :)


  THE END

     Associate Producers......
  Production Manager....
Story Editor….......   
                                 Art Director…..                                         
       Production Consultant….
                          
Music
                    
“Moon River”
                Music by Henry Mancini                
               Lyrics by Johnny Mercer                
Performed by Ina

Cast

Ina – Ina as herself
Driver - Tonino
Rome – Rome as itself