Latura simpatica a consumerismului (III)

Latura simpatica a consumerismului (II)

Latura simpatica a consumerismului (I)

I’m going to have a…puppy! :)

Peste o saptamana, o sa fiu mandra mamica a unei fetite chihuahua! Bucuria ochilor mei si raza de soare a zilelor mele senine vine tocmai de la o crescatorie din Austria in conditii de maxim confort cu un Fiat Doble, cum m-a asigurat crescatorul. Si cand te gandesti ca eu n-am fost niciodata in Austria!

Cum va spuneam, visul meu e pe cale sa se indeplineasca: o sa am un caine de paza si protectie! (adica unul care trebuie pazit si protejat) :)))

Asadar, pentru ca mai am mai putin de 14 zile la dispozitie, am inceput sa iau masurile de intampinare a bijuteriei mele ambulante:

1. Repet zilnic, timp de cel putin 15 minute, mici dialoguri de curtoazie in limba lui Goethe. Imi inchipui ca n-o sa ne iubim nebuneste de la inceput, de aceea o voi lua usor, cu chestii gen “Wie war Ihre Reise?”(“Cum ati calatorit?”) si “Was mochten Sie essen?” (“Ce v-ar placea sa mancati?”). Daca vad ca vine in intampinarea comunicarii mele deschise si calduroase, trecem la planul B: ne luam in brate si ne pupam nevoie mare! :)
2. Am trecut in revista toti proprietarii de caini din bloc. Chihuahua sunt catelusi putin mai agresivi si agitati din fire, si daca nu ii socializezi cat timp sunt mici, o sa te trezesti intr-o zi ca o sa ucida un doberman (adica o sa-i stea in gat dulaului cand il inghite pe ala mic). O sa-mi vizitez cat de curand vecinul cu Fox Terrier de la 2 si pe cel cu Westie de la 9. Bonding must be done. And fast!
3. Mi-am ales deja un veterinar, dar trebuie sa-mi cumpar si niste carti de dresaj canin, nu de alta, dar la cat de “pacalibila” sunt, as fi in stare sa cedez la ochisorii ei de Puss-in-Boots
4. Lectura mea preferata zilele astea e The Chihuahua Guide, sectiunea “Potty training”…and I love it :D
5. Am invatat cateva bancuri cu chihuahua, cu care sa o necajesc pe Lily Allen a mea cand o sa creasca mare si o sa inceapa sa inteleaga :) Preferatul meu e asta. :)))
6. Mi-am luat deja adio de la minunatul meu fotoliu galben si de la gentile mele adorate. In curand o sa fie pline de urme de dinti si gherute mici.
   
7. O sa throw a chihuhua puppy shower, la care o sa mancam nachos si tortillas. :)

Daca aveti ceva sfaturi profesioniste de crescut/educat/dresat/facut fericiti catelusi, va rog sa nu le tineti pentru voi. Sunt noua in meseria de mamica de catel si nu vreau sa fac greseli. :)

A Night to Remember

26 ianuarie anul acesta a stabilit niste recorduri personale in materie de zile de nastere. Acestea sunt, dupa cum urmeaza:

-cea mai zgomotoasa si lunga petrecere

-cei mai buni prieteni alaturi

-cele mai adorabile cadouri (noul meu fotoliu, minunata mea lampa Ikea si the ultimate fashion Bible: “Fashion Now” :D)

-cea mai usoara mahmureala

-cel mai original sms (il rescriu, din memorie): "La multi ani, Ina! Azi, de ziua ta, vrem sa te bucuri de frumusetea ta, sa te simti speciala si rasfatata, de aceea bla...bla ...cadou...bla...(semnat echipa Dove)" :)

-cel mai mic tort ever, doar pentru mine :D

-cele mai multe lumanari pe cel mai mic tort ever, doar pentru mine

-cel mai misto sentiment din lume

I’m the luckiest gal alive, no doubt about it! :)

A Moment Like This

Azi e ultima zi in care am 21 de ani.

Nu stiu daca cei mai frumosi ani sunt cei care vor veni. Nu stiu daca cei mai frumosi ani sunt cei care au trecut. Stiu doar ca acum e magic.

Si pentru asta vreau sa le multumesc celor care aduc magia in viata mea. Cei din viata reala se stiu ei (speeeer!) si o sa le mai multumesc inca o data in noaptea asta cand o sa bem pana in zori si o sa cantam “here we go again” :)

Celor din viata mea virtuala vreau sa le multumesc pentru ca ma inspira si ma sprijina mai mult decat pot banui. Ma gandesc la unii dintre voi atunci cand scriu diverse posturi, imi imaginez reactia voastra si astept cu nerabdare feedback-ul. Multumirile mele se indreapta mai ales catre cei pe care i-am simtit aproape in 2007, atat prin commenturile lor, cat si prin simplul fapt ca exista:

-lui Alex Balca, care, desi a diparut pentru o vreme, sunt precisa ca se va intoarce ;)

-lui Bogdan, care ma face sa ma simt cea mai speciala fata din lume

-lui bogdan, care mi-a inseninat unele zile

-lui Chris, pe care am impresia ca o cunosc de-o viata

-lui flo, fata de care ma simt putin vinovata :D

-lui gelu, pentru sinceritate si pentru ca ma instiga sa “mai” scriu :)

-iuliei, care mi-a amintit sa fiu recunoscatoare

-lui lorin, pentru cea mai plictisitoare carte din lume :)))

-lui madelin, pentru gingasie si mirunisme

-lui suzi, care m-a emotionat peste masura cand m-a trecut in blogroll

-lui vio, careia ii simt lipsa pe-aici :(

Stiu ca multumirile astea suna a prefata de carte, dar Inozza e, la un anumit nivel, o “carte” virtuala, jurnalul meu, care fara unii dintre voi si-ar pierde farmecul.

Azi e ultima zi in care am 21 de ani. Si azi mi-a inceput tot restul vietii.

Ladies, pick your knicker!

Fetelor, sa ridice mana cele care n-au avut niciodata probleme cu shoppingul de lenjerie online! Daca e cineva acolo care are o mana ridicata, felicitari!

Pentru mine, a cumpara lenjerie online s-a dovedit un fel de a cumpara “matza in sac”. Asta daca prin “matza” intelegem masuri gresite, culori all wrong, modele care intr-un fel aratau pe site si altfel cand le aveam in fata and many more heartbreaking experiences. Ultima patanie a sfarsit chiar tragic. Comandasem un set incredibil de la o respectabila firma franceza si cand mi-am primit “marfa” am izbucnit in lacrimi de crocodil. E suficient sa va spun ca bunica mi-a spus ca daca nu vreau sa le port, ii plac ei…Singura problema era ca masura era putin cam mica pentru ea, ca-n rest, modelul i se parea frumos. Now, is it just me, or when grandma wants to wear your undies something is terrily wroooooooooooong?!

M-am certat cu reprezentantii firmei respective, si-au cerut scuze pentru confuzie, m-au asigurat ca e o greseala la mijloc si scurta noastra relatie s-a incheiat aici. De atunci, prefer sa cumpar numai chestii pe care am pus ochii (eventual si mana) in prealabil, pentru a nu ajunge sa o concurez pe bunica mea de 78 de ani.

Asta pana recent, cand am descoperit cea mai utila (si, de ce nu, amuzanta) inventie de la sutienul cu bretele transparente incoace: Knicker Picker, sau, cum isi spun ei, the world’s first online video dressing room.

Pe scurt: website-ul acesta de lenjerie iti pune la dispozitie trei modele in flesh and bones, cam cate una pentru fiecare constitutie de femeie, pe care le poti imbraca in lenjeria pe care vrei sa o cumperi si cu care poti sa "interactionezi".

Pasii sunt simpli: iti alegi fata care seamana cel mai bine la corp cu tine (in cazul meu, a treia), iti alegi lenjeria care iti place si prin drag & drop imbraci fata si vezi cum ii sade ei/ cum ti-ar sta tie. But the fun doesn’t end here! Poti pune modelul sa se intoarca cu spatele, pentru a nu avea surprize neplacute cu “reversul medaliei” la undies ;) Mai poti sa o faci sa vina inspre tine, ca intr-o defilare pe catwalk si sa o pui sa se roteasca inca odata (just to be safe). Si, nu in ultimul rand, poti proba acelasi model si pe celelalte fete.

Recunosc, poate deveni addictive! E, daca vreti, o experienta similara cu imbracatul si dezbracatul papusilor Barbie pe la 9 ani.

Site-ul primeste puncte in plus din partea mea pentru sectiunea de Boy’s Buying Guide la care am ras cu pofta. Baietilor li se spune ca nu e bine sa porneasca la cumparaturi cu ideea ca marimea sutienului prietenei poate fi aflata: “holding up your hands and guessing “about this big?”. De aceea li se recomanda cateva modalitati de a afla dimensiunile fetei, cu promisiunea ca, daca nu fac mare branza cu investigatiile, pot sa “drop us a line and we’ll see if we can help”.

Preturile sunt ok, desi sunt in lire sterline, iar fetele zambesc foarte dragut atunci cand le pui sa probeze doar chilotei. What are you waiting for? Happy Knicker-picking!:)

Cui i-e frica de fericire?

“Beatufobie”. Tineti minte termenul asta. O sa descrie, foarte curand, una dintre cele mai frecvente fobii ale secolului XXI: frica de fericire.

Cu totii ne-am obisnuit cu stresul: e peste tot altaturi de noi, ca un caine bun. Il hranim cu pastile pe baza de ginkobiloba si masaj reflexogen si, daca lipseste cateva zile din peisaj, incepem sa ne ingrijoram. Lipsa de stres nu e un lucru normal; e echivalenta cu moartea profesionala, cu alienarea de viata cotidiana.

Dar ce te faci cand in viata ta apare o stare atat de ciudata, incat nu exista leacuri pentru ea? Ce te faci cand, desi iti vezi de treburile tale, te lovesti de fericire?

Cazul meu, de exemplu. Sunt o persoana normal de stresata si de afectatat de nimicurile vietii. Ma ingrijorez in legatura cu notele la examene, proiectele la care lucrez, ma enervez cand pierd metroul, imi ies din pepeni cand imi murdaresc cizmele prin noroaiele Capitalei, ma impacientez cand trebuie sa stau la o coada de 30 de metri sa cumpar o legatura de pastarnac, imi vine sa ma urc pe pereti cand vecinul de jos ma ameninta cu procese ca ii inund baia si uneori nu pot sa adorm, intorcand pe toate fetele conflicte stupide avute cu oameni la fel de stupizi.

Cu alte cuvinte, sunt pe cat de stresata prevede legea nescrise a societatii noastre mega-avansate. De aceea, cand am descoperit intr-o zi ca fericirea isi facuse un culcus confortabil pe presul meu, am facut cel mai firesc lucru posibil: m-am panicat. Am analizat cateva zile creatura asta suspecta. Avea o blana ridicol de colorata si imi zambea in fiecare dimineata cand ieseam din apartament. Am incercat s-o alung cu priviri de ocara si vorbe urate. M-a privit cu amuzament pe sub mustati si s-a intins a lene.

M-am tinut tare pe pozitii si nu i-am pus de mancare. Poate pleaca altundeva, m-am gandit eu. Se pare insa ca altcineva are grija ca fericirea mea sa nu moara de foame, pentru ca e tot acolo.

Acum m-am obisnuit cu ea. Stiu ca oricate metrouri as pierde intr-o zi, la oricate cozi as astepta, oricate reclamatii as primi de la vecini si oricate seri n-as putea sa adorm de griji, ea ma asteapta acasa, pe pres.

Celui care imi hraneste si ingrijeste fericirea asta cu blana ridicol de colorata, iti multumesc.

Do you dance?

Soarele a rasarit din nou, pasarelele canta, curcubeul straluceste si natura s-a trezit la viata. Eu mi-am incheiat socotelile cu bine-voitorii si sunt din nou un izvor de veselie si o sursa nesecata de good karma.

Celor care au fost raniti de postul anterior li se acorda primul-ajutor in cortul cu numarul 7. Manevra de prim-ajutor este alcatuita din palme de trezire la realitate si comprese cu buna-dispozitie.

Celor care nu au fost raniti li se ureaza bun-venit la bordul HMS Inozza! Da, drumul va fi unul lung, da, va fi plin de vartejuri si valuri si da, ne vom uda putin daca ramanem pe punte. Nu va pot promite ca vom ajungem pe o insula cu Antonio fa caldo, dar, vorba cuiva, maybe there won't be marriage, maybe there won't be sex, but by God, there'll be dancing!

Asadar, dansam sau ne cantarim? :)

The Latest Edit Ever: Kindda got a request-email de la o persoana foarte draguta, cu intentii pasnice, asa ca ma simt nevoita sa precizez: Daca scopul tau in viata nu e sa te joci cu nervii mei si sa ma faci sa ma simt crappy and stupid and foolish and you just need to ask smth or whatever, please do. Am revenit la sentimente bune si o sa sterg din prima hate mails, fara sa ma mai complic. Toate mailurile cu ton prietenos, fie el si interesat, o sa-si gaseasca, as usually, raspuns. And God bless everyone! :)

Back off!

*Post redactat pe principiul “Back off! You’re standing in my aura!”*

Cand am inceput sa scriu pe blog stiam, mai mult sau mai putin, ce inseamna asta. Stiam, de exemplu, ca persoane cvasi-necunoscute aveau sa-mi spuna la scoala sau la serviciu “Ti-am descoperit blogul saptamana trecuta si (insert reaction)” sau “A, da, stiu despre ce ti s-a intamplat, ca ai scris pe blog”. Stiam ca o sa primesc critici pentru scriitura mea neslefuita, pentru greselile de gramatica/ ortografie/ punctuatie, pentru tematica abordata, pentru opiniile pe care le am in legatura cu diverse subiecte, pentru lipsa de coerenta sau de constanta.

Cand incepi sa scrii pe blog, insa, nimeni nu te avertizeaza ca in bucataria ta liliputana o sa inceapa sa soseasca tot felul de “musafiri” nepoftiti, care, in cazul in care nu au nevoie de ceva de la tine (o cana de ulei, putina faina, doua oua), vor sa-ti schimbe mobila sau iti critica culoarea draperiilor. Stiti ceva? You!!!...off my planet!

M-am saturat de genul asta de “guests”. Nici daca as fi miriapod nu mi-ar ajunge degetele sa enumar mailurile in care mi se cer chestii. De la numarul de telefon al cosmeticienei mele (asta treaca-mearga), la cereri de a face reclame la diverse chestii in posturi, meditatii pentru admiterea la FJSC, detalii despre cursurile facultatii sau despre joburile mele, curiozitati privind locurile in care imi fac cumparaturile, cereri de sugestii de lectura, nelamuriri prinvind bursele Erasmus si multe altele. Din pacate, mailurile care au legatura cu blogul meu, cererile in casatorie (:D) sau simplele mesaje de “salut!” sunt prea rare in comparatie cu celelalte.

Si, daca ma mai deranjeaza un lucru la culme in legatura cu aceste mailuri utilitare (inca n-am primit un mail in care sa mi se ceara detalii cu privire la starea vremii sau cursul valutar, ca-n rest…le-am vazut pe toate) este abordarea semi-lingusitoare:

“Buna, sunt X, sunt un cititor/o cititoare fidel(a) a blogului tau si vreau sa te intreb: stii cumva cum se pune pepenele galben la murat? (…) Esti o draguta, keep up the good work!”

Cea de-a doua categorie de musafiri-semi-parazitari sunt cei care se simt obligati, probabil dintr-un impuls de mici samariteni nedoriti, sa-mi dea indicatii in legatura cu modul in care ar trebui/n-ar trebui sa fac/sa nu fac ceva. Ne cunoastem de undeva? Ai orice alta legatura cu viata mea in afara faptului ca-mi citesti blogul? Imi stii motivatiile, problemele din trecut, proastele-obiceiuri sau slabiciunile? Nu? Si atunci de ce te simti obligat(a) sa-mi dai sfaturi pretioase despre cum ar trebui sa-mi organizez viata? Breaking news: oamenii se diferentiaza unii de altii si prin altceva in afara de structura ADN-ului si amprente. Mai sunt alte elemente, precum personalitatea, background-ul, inclinatiile, nevoile, interesele etc. Asa ca, mersi, nu ma lua cu "suntem amandoi Varsatori si te inteleg”. Daca ai porniri umanitare cronice, inroleaza-te la Crucea Rosie si ajuta oamenii din Darfur sau, cel putin, ajuta o batranica sa treaca strada. Si scuteste-ma de “am fost si eu in cazul tau, stiu exact ce se intampla”. Cand n-o sa mai pot sa-mi pun ordine in viata, o sa apelez la un specialist.

Taking all these things into consideration, v-as fi foarte recunoscatoare tuturor celor care vedeti in mailul blogului meu un fel de call center online sau, dimpotriva, un cabinet de consiliere unde psihologul sunteti voi, sa va reconsiderati viziunea. I don’t need other people’s crap, I already have my own, thank you very much.

Later Edit: Postul este adresat exclusiv hartuitorilor/sacaitorilor de pe mail

Nimicuri

Zilele astea scriu. Fara incetare. Uneori fara sa respir sau fara sa mananc o felie de portocala cu orele. Scriu eseuri, cercetari, chestionare, scenarii, scriu liste, scriu introduceri, dar mai ales concluzii. Ma dor degetele si retinele. Mai am doua zile si nu mai scriu.

In februarie imi iau o fetita chihuahua pe care o sa o botez Lily Allen.

Acei puternici oameni slabi

Sunii oameni din viata noastra pe care, aproape fara sa vrem, ii catalogam drept slabi. Sunt timizi, se pierd atunci cand sunt luati peste picior, sunt nesiguri pe valoarea ideilor lor si cauta mereu incurajare la altii pentru a-si pune in aplicare planurile.

Asa e sora mea. Ma suna de fiecare data cand vrea sa ia o decizie: sa mearga sau nu pe munte, sa se intalneasca sau nu cu un baiat, sa cumpere sau nu o brosa pentru mama, sa se inscrie sau nu intr-o asociatie. Si eu, poate din vanitate, m-am obisnuit cu postura de consilier. Imi place sa o ajut, imi place sa-i impartasesc din experienta mea, ma bucur de fiecare data cand o sfatuiesc cum sa ocoleasca o greseala pe care eu am facut-o la varsta ei.

Lia e timida, scrie poezii frumoase si are parul inele. Lia n-are incredere in ea, in cunostintele si ideile ei bune. Si Lia asta, asa slaba cum e, mi-a dat astazi o lectie despre putere.

Lia mea s-a inscris azi ca voluntar la un adapost pentru batrani. Va merge acolo saptamanal pentru a le aduce batranilor lumina pe care ne-o aduce si noua, celorlalti. Ii va imbraca, dezbraca, hrani, plimba, ii va asculta si le va povesti.

Mi-a povestit ca azi a intalnit prima batranica:

- Cred ca avea Alzheimer, pentru ca la fiecare cateva minute ma intreba: “Si pe tine cum te cheama?” Si imi povestea atatea…

Am tacut. Pentru prima data in multi ani, nu aveam ce sa-i spun. Dupa cateva secunde, am intrebat-o:

- Si tu rezisti sa vezi atata tristete in fiecare saptmana?

- Daca ai stii cat se bucura sa aiba pe cineva care s-o asculte! Stii ce mi-a zis? Mi-a zis “Te iubesc, Liutza!”

…si Lia, iti multumesc pentru ca, in felul tau unic, imi arati ce e cu adevarat important in viata. Si, cu riscul de a parea patetica, e o onoare sa fiu sora ta.

Cand dragostea trece prin stomac...de prea multe ori

Azi mi-am dat seama ca sunt un zero in materie de love & romance& stuff si ca, daca exista cineva mai patetic decat mine in galaxia asta sunt probabil quarcii de pe NX V303, dar care au o scuza fiind quarci si reproducandu-se probabil prin contactul aratatoarelor.

Cum a devenit toata povestea: la serialul la care lucrez a trebuit sa scriu un episod in care una dintre personajele secundare feminine (sa-i zicem Dana) incearca cu disperare sa-si recastige iubitul. Ma pun eu pe treaba si gandesc ce-ar face o femeie orgolioasa, care vrea cu orice pret sa-si castige iubitul care, evident, e indragostit de alta. Hm…cum nu am experienta in acest sens, mi-am lasat imaginatia sa zburde si iata ce a iesit: intr-o scena ea vine la el acasa sa-i aduca micul-dejun, in a doua scena, ea iese cu el la restaurant, la un pranz romantic, in a treia scena, ea vine la el cu pizza si…ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta, in ultima scena, ea ii gateste o mega-cina romantica, la care el, desigur, nu vine.

Abia citind notele colegilor mei, am realizat cat de monumentala pot fi si ce impact nebanuit si devastator a avut lectura romanelor lui Jane Austen asupra modului in care percep realitatea (si, implicit, relatiile dintre sexe). Spicuiesc din notele colegilor de echipa:

Coleg 1:

“misto scena cu micul-dejun”

“nu-i rea nici asta cu pranzul romantic, dar parca fata asta mizeaza prea mult pe mancare ca factor romantic-afrodiziac”

“iar mancare?! =)))))))))))”

“tot cina romantica. Nu s-a prins Dana ca pe el nu-l intereseaza mancarea? :)”

Coleg 2:

“ok, au mancat deja. Acum pot sa treaca la sex.”

“poti sa pastrezi scena cu cina, daca o acoperi pe ea in frisca, sau in ciocolata, sau in miere, sau…”

Stiti ce e cel ma trist? Ca mie mi s-au parut perfect normale scenele astea, in care el nu mai e atras de ea si o respinge inconstient si ea, dintr-un impuls primar, o tot da inainte si il infunda cu clatite cu miere si nuci, croissante cu unt si fazan la cuptor.

Sper sa nu ajung niciodata in ipostaza asta, pentru ca vai de capul bietului ghinionist ce indigestie l-ar paste! :)

Letter to 2007

Dear 2007,

Where have you gone? I tried to search you on the 31^st, at midnight, among all those people and all that fuss, but it seems you ran away. I guess your evil twin, 2008, took your place. But don’t worry little friend, I’m going to sabotage him. There will be no one to take your place in my heart, 2007, no one, I swear.

Miss you already 2007. I know now that I took you for granted, could you ever forgive me? The time I spent with you was the best in my life. We did so many things for the first time when we were together: first flight, first job, first pet, first article in a newspaper, first resign, first contact lenses, first hair dye, first article in a magazine, first second date, first script, first laptop bought out of my own money, first…well half a dozen other firsts.

Now I know that I should find a place for 2008 in my heart, just as I did for you, but will it ever be the same? 2008 brings along an uninvited friend, the unwanted 22, which honestly, I’d rather skip. As you know, I literally adored 21, he was so joyfull, so amazing, so full of new plans and ideas. As for the unwanted 22, it’s like I’d be 60 or something; I’ll start buying a rocking chair and wool to knit – the unwanted 22 seems like a good age to retire.

I do trust you, 2007. When you left, you promised 2008 will be just as good a friend to me as you were, just as full of firsts and of crazy plans.

I just hope I won’t end up like James Blunt in his “1973” video, wandering empty streets, having flashbacks of how happy I was in 2007. Actually, it would be so typical of me. :)

Yours nostalgically always truthful and loving,

I.