Credeti in semne?

Azi se implineste un an de cand bunica s-a stins in bratele mele.

Am visat-o azi noapte. Nu mai tin minte visul, dar azi dimineata m-am trezit amortita si cu un gust coclit in gura (nu, n-am gustat niciodata metal ruginit, dar daca as face-o, banuiesc ca asa s-ar simti). De atunci, fac tot ce pot pentru a supravietui acestei zile, fara sa izbucnesc in lacrimi in mijloace de transport in comun sau printre birouri.

Acum cateva minute, un prieten mi-a trimis absolut intamplator un scurt-metraj cu Judi Dench. Se numeste Friend Request Pending. Chiar daca (sau mai ales daca) nu aveti traume emotionala de comemorat azi, va recomand din inima sa-i acordati 12 minute. E absolut minunat si amuzant si induiosator. 

                                         

Pe masura ce ma uitam la filmulet, m-am simtit inundata de o senzatie de liniste. Si mi-am adus aminte de un episod in care am vazut-o si eu pe bunica flirtand ca o adolescenta. Si, pentru prima data pe ziua de azi, am zambit din tot sufletul.

Poate ca e doar subconstientul meu care incearca sa atenueze, cum poate, durerea. Poate e doar o coincidenta fericita. Poate e wishful thinking. Sau poate e bunica mea, care vrea sa-mi spuna ca e bine, acolo unde este.

Sertare

Cand eram mica, exista in casa bunicilor mei un singur sertar pe care, ca in povestea lui Barba Albastra, n-aveam voie sa-l deschid.

La fel ca sotia nesabuita din basm, insa, sertarul care adapostea cutitele si furculitele stralucitoare sau, mai bine, zis interdictia care il insotea, ma atragea ca un magnet.

Anii au trecut si urmatorul sertar interzis a aparut in casa parintilor mei. In el, mama isi tinea bijuteriile frumoase si vechi, dar si niste pliculete patrate de plastic, a caror intrebuintare am aflat-o mult mai tarziu. 

La 26 de ani, nu mai exista acasa niciun sertar pe care sa n-am voie sa-l deschid. Au aparut, in schimb, sertare sufletesti pe care stiu ca daca le deschid, risc sa fiu aruncata in aer ca de o mina anti persoana.

Oricat as fi de precauta, insa, exista franturi de melodii, mirosuri, fatade de cladiri vechi sau cuvinte care deschid acele sertare automat.

Din momentul in care mecanismul de deschidere s-a declansat, stiu ca mai am doar cateva secunde. Respir adanc si ma folosesc de toata forta pe care o am pentru a inchide sertarul la loc. Cea mai mica ezitare si explozia ma va transforma in mii de bucati.

Cum sa dregi o durere de burta sufleteasca

Fara sa fiu masochista, imi plac durerile de burta.

Imi plac durerile de burta pentru ca sunt oneste. De cele mai multe ori stii din ce cauza le ai, stii ca o sa se incheie la un moment dat si stii cum sa le tratezi.

O sticla de apa calda asezata pe burta, ghemuitul in pozitie fetala, un ceai de tei sau o pastila calmanta sunt suficiente pentru a indeparta durerea.

Iar atunci cand ii spui cuiva ca te doare burta, primesti intelegere. Nu trebuie sa mai dai nicio explicatie si ti se ofera liniste si compasiune. Pentru ca, nu-i asa, cu totii am avut dureri de burta.

Durerile de burta sufletesti sunt insa perfide. Uneori apar cand ti-e lumea mai draga, iti lasa impresia ca nu se vor sfarsi niciodata si nu stii cu ce sa le tratezi.

Si sunt greu de explicat. Mereu ai impresia ca trebuie sa te pierzi in scuze, de parca e vina ta ca te doare.

Cat despre vindecare, nu exista leac universal. Sticlele cu apa fierbinte isi pierd puterile magice si, oricat de mult ai sta ghemuit, durerea nu dispare.

Ce poti face, totusi? Poti fugi, sau in varianta lui mai eleganta, poti evada. In alte zari, in carti, in muzica, in filme, in oale cu fierturi aromate.

Daca ai o durere de burta sufleteasca zilele astea, de pilda, da o fuga la Sinaia. Frunzele tocmai au devenit crocante, aerul e mai curat si la Peles e o expozitie cu 25 de lucrari de-ale lui Klimt.

Filmele sunt un alt leac demonstrat. Si, evident, oricat de bune ar fi cele care poarta semnatura lui Fassbinder, Wes Anderson, Truffaut sau Kim Ki-Duk, in cazul meu cel mai bine a functionat un filmulet argentinian numit “Medianeras”. Atat de mult mi-a placut, incat am tipat de bucurie cand am gasit carticele cu “Where’s Waldo” pe un aeroport din Londra. O sa intelegeti de ce daca il vedeti.

Durerile de burta sufletesti se lecuiesc chiar si mai bine prin lectura. Vara asta am descoperit o carte in care m-am regasit  inspaimantator de mult. N-am scris epistole de groupie in adolescenta starurilor rock, dar o s-o fac acum, sa-i spun autorului ca-l iubesc pentru ca a pus pe hartie atat de bine ce-am simtit in ultimul an. Dintr-un sentiment de pudoare n-o sa impartasesc cu voi cartea (ar fi ca si cum v-as da sa-mi cititi jurnalul), dar va recomand, in schimb, alte doua lecturi-leac: “The History of Love” a lui Nicole Krauss si “Kitchen”, a lui Banana Yoshimoto.

Experienta m-a invatat ca durerile de burta sufletesti scad in intensitate atunci cand asculti muzica frumoasa, in ale carei versuri te regasesti. Eu am descoperit-o pe Molly Nilsson cu popul ei nostalgic si mi-e tare drag de ea. Mi-e drag de ea ca e foarte talentata, dar abia la inceput, ca inca n-are fani pe Facebook nici cat pufuletii Gusto, ca inca isi publica adresa de mail ca oamenii sa-i trimita melodii noi. Iar muzica ei e ataaat de misto!

La final, am auzit ca, desi n-a fost aprobata inca de Ministerul Sanatatii si nu e trecuta in nomenclatorul de medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, dispozitive medicale şi alte materiale specifice (deci v-o administrati pe riscul vostru), budinca de gris cu gem de visine/capsuni/zmeura e ceea ce trebuie. Daca o serviti calda, cu o lingura mare.

Sa ne (re)citim sanatosi!

Povesti de dragoste si broaste testoase

Mi-am petrecut ultima saptamana de vacanta (si de vara) pe plaja semi-pustie a unei insule, unde testoase gigantice veneau sa-si depuna ouale.

 ***

Un biolog care venea in timpul zilei sa marcheze cuiburile ne-a spus ca, daca vrem sa vedem puii, trebuie sa ne trezim devreme si sa fim pe plaja la 6-7, pentru ca ei ies din gaoace doar in zori, cand este perfect liniste. Cu chiu, cu vai, intr-o dimineata am reusit sa ne mobilizam si sa ajungem pe plaja la 7.30.

Pe nisipul fin din jurul cuiburilor se vedeau zeci de urme de gherute care duceau spre mare, semn ca micii locatari facusera ochi si plecasera in lumea larga. Ne-am necajit ca i-am ratat, dar ne-am propus ca a doua zi sa venim si mai devreme.

In aceeasi zi la pranz, insa, pe cand ne pregateam sa plecam spre hotel, am zarit un grup de oameni stransi pe malul marii. Cand ne-am apropiat, am vazut plutind in apa vreo 6-7 pete negre. Erau puii de broasca testoasa care, nimeni nu stie de ce, au decis sa iasa din cuib la pranz, cand soarele dogora si in jur se auzeau voci de oameni.

Cand au vazut micutele testoase iesind din cuib, oamenii s-au grabit sa le ia in palme si sa le duca in apa, de frica sa nu moara din cauza contactului cu nisipul fierbinte. Cel putin asta ne-au explicat cativa dintre ei. Atunci cand am ajuns noi acolo, doar doi pui inotau in mare. Restul pluteau cu labutele in sus pe suprafata apei. Broscutele murisera. 

La iesirea de pe plaja, un vanzator furios ne-a explicat ca oamenii, in ignoranta lor, le ucisesera, pentru ca nu aveau voie sa fie atinse si trebuiau sa ajunga singure din cuib in apa.

Multe ore dupa acest episod m-am gandit la soarta acelor broscute. M-am intrebat ce le-o fi atras sa iasa din cuib la acea ora bizara, in ciuda zgomotelor din jur? Oare daca nimeni nu le-ar fi atins ar fi ajuns cu bine in apa si ar fi supravietuit toate? Sau poate tocmai datorita oamenilor au supravietuit si cele doua care o facusera? Sa fi fost totul doar o chestiune de bad timing?

Nu am mai vazut biologul pe plaja, sa-mi raspunda la nelamuriri. Am intalnit, in schimb, o voluntara de la o fundatie de mediu care mi-a spus ca nu stia daca atingerea oamenilor ucide puii, dar ca acestia, mai ales femelele, trebuie sa parcurga pe jos distanta dintre cuib si apa, pentru ca astfel isi intiparesc in minte locatia exacta a plajei si se vor intoarce exact in acelasi loc la maturitate, sa-si depuna ouale.

***

Daca va intrebati care e legatura dintre povestile de dragoste din titlu si trista soarta a broscutelor testoase, raspunsul e undeva in randurile de mai sus, sub forma unei metafore. Sau cam asa ceva.

Prinţesa Olimpia şi regatul ei de muşcate

Pe 6 ianuarie, seara, eram la Gara de Nord. Mai aveam 30 de minute pana imi pleca trenul spre casa si tocmai luasem biletul, cand am realizat ca mi-am uitat reportofonul. 

Nu-l iau peste tot cu mine, dar de data asta voiam sa inregistrez o conversatie foarte importanta. Incercam sa ma linistesc spunandu-mi ca voi apuca sa inregistrez respectiva discutie peste cateva saptamani sau peste cateva luni. Intr-un final, insa, am decis sa-mi sun sora si s-o rog sa vina la gara cu el. Oricat de dramatic suna, as fi regretat toata viata daca n-as fi luat acel reportofon cu mine.

*

Daca un psiholog mi-ar analiza vreodata pasiunea pentru povesti/povestit, ar descoperi ca totul a inceput in copilarie, cu povestile bunicii mele. Refuzam sa adorm seara daca nu imi povestea aventurile ei incredibile din copilarie. 

Cum, in timpul razboiului, soldatii rusi o alergasera prin lanul de porumb, cum un unchi le tinuse ascunse pe ea si pe verisoara ei cateva zile sub fan, in pod, pentru a le salva. Cum rusii au venit sa ia fan de acolo, si cum unchiul le arunca fanul din partea opusa, in timp ce fetele, cu inima bubuinda, erau la cativa metri de cizmele strainilor.

Cum umbla iarna doar cu o pereche de sandale in picioare, si cum plangea pe drum de frig si de durere, in timp ce ducea lapte la cativa kilometri departare. Cum a inceput sa-si confectioneze singura hainele inca de la 6 ani si cum, cu nimic mai prejos decat Coco Chanel, isi facea in tinerete taioare si rochii, pe care i le admira toata lumea. Cum l-a cunoscut pe bunicul meu cel chipes si cum, la cununia civila, pentru ca erau saraci, i-a facut ea costumul si si-a croit ei insasi cea mai eleganta rochie bleumarin.

Mama (cum ii spun eu bunicii) a facut mai mult decat sa-mi povesteasca viata ei romantata. Pe langa clasicele povesti si basme pe care mi le povestea serile, mi-a creat un basm personalizat, in care eroina avea numele meu. 

Abia mai tarziu, cand am ajuns sa citesc singura povesti, mi-am dat seama ca printesa cu numele meu era una nemaiintalnita in literatura: spre diferenta de eroinele clasice, care traiau izolate in turnuri sau erau cufundate in somn, eroina mea plecase intr-o aventura pe cont propriu si se lupta cu toate creaturile malefice care-i ieseau in cale, cot la cot cu barbatii. Tiza mea a fost prima power woman din lumea basmelor. 

Pe langa povesti, mama imi canta mereu romante sau cantece pe care le crea pe loc, si care aveau, invariabil, rima imperecheata. In tinerete, cand iesea cu bunicul la restaurant sau la petreceri, era rugata deseori sa urce pe scena pentru a interpreta o romanta, in aplauzele mesenilor. N-am mostenit-o la capitolul asta.

*

De multe ori, de-a lungul anilor, mama m-a rugat s-o inregistrez cantand sau povestindu-si viata. I-am spus mereu c-o s-o fac, dar niciodata nu m-am grabit. Aveam tot timpul din lume. Apoi, pe 4 ianuarie, am aflat ca medicii ii descoperisera o tumoare in stomac. Parintii mi-au spus ca pana nu o duc la un specialist nu vor sti cum stau lucrurile dar ca, cel mai probabil, va avea nevoie de o interventie chirurgicala si totul va fi bine. A fost pentru prima data cand m-am gandit serios s-o inregistrez pe un reportofon, desi eram convinsa ca problemele ei medicale se vor rezolva.

*

Pe 7 ianuarie, sambata, eram impreuna cu parintii acasa la un chirurg, prieten de familie, pe care l-au rugat sa se uite peste ecografia bunicii si sa ne spuna ce e de facut. Din pacate, in timp, am invatat cum arata fata unui medic care urmeaza sa-ti dea vesti proaste. Asa arata si fata doctorului ce examina radiografia. Intr-un final, ne-a spus grav ca tumoarea bunicii mele ajunsese de dimensiunile unei mingi de fotbal si ca, deoarece cuprinsese toate organele interne, nu mai putea fi extirpata. Printre siroaie de lacrimi, l-am mai auzit spunandu-ne sa-i oferim tot ce-si doreste in urmatoarea perioada, pentru ca mai are de trait doar cateva luni.

Tot drumul spre casa, in timp ce incercam sa accept situatia si sa-mi imaginez viata peste cateva luni, un gand ma obseda: trebuie s-o inregistrez povestind azi. Trebuie s-o inregistrez azi! Trebuie s-o inregistrez azi!

*

Peste cateva ore, in timp ce doctorul tocmai ii pusese o perfuzie, m-am cuibarit langa ea in pat. Parintii au decis sa nu-i spuna inca despre gravitatea situatiei, asa ca imi zambea increzatoare, spunandu-mi ca perfuziile o fac sa se simta mai bine. De mai multe ori in cursul acelei zile a trebuit sa ies din camera pentru a plange in liniste.

*

I-am spus ca mi-am adus reportofonul si ca vreau sa-mi povesteasca viata ei, incepand din copilarie. Fara sa ma intrebe de ce, mi-a raspuns la intrebari bucuroasa, desi vocea ii era tot mai stinsa. Iar eu, desi vedeam cat de obosita era, nu ma puteam opri. Ii fortam creierul cu intrebari peste intrebari, o obligam sa-si pastreze coerenta povestii cand, din cauza oboselii sau a sedativelor incepea sa divagheze, incercam cu disperare s-o fac sa-si aminteasca episoade pe care le stiam aproape pe de rost, si peste care acum sarea.

Intr-un final, am obtinut 2 ore si jumatate de povesti. Mi-am promis ca la urmatoarea intalnire o sa am mai mult.

*

Am luat inca o data reportofonul cu mine, cand m-am intors acasa, de ziua mea, la sfarsitul lunii. Speram sa reusesc sa completez multe goluri din poveste si sa ajung si la o perioada pe care n-o acoperisem. Eram obsedata de ideea de a avea toata povestea vietii ei, povestita de ea.

Cand am ajuns acasa, insa, mama nu mai vorbea. Cerea apa sau injectii cand chinurile erau prea mari, ma ruga s-o duc la baie, dar in rest, mintea ei, coplesita de durere, nu mai lega alte propozitii. Nici n-am mai scos reportofonul din geanta.

*

De ziua mea, am rugat pe toata lumea din casa sa nu-mi ureze la multi ani si sa nu-mi cumpere nimic drept cadou. Eram prea trista sa-mi pese. Tata n-a tinut cont, insa, de interdictie si a venit sa ma felicite, cand eram cu totii stransi in camera ei. Cand a auzit felicitarile, a ridicat capul spre mine si in ochi i-a stralucit, timp de cateva secunde, dragostea nesfarsita pe care mi-o purta. Mi-a spus la multi ani si m-am aplecat sa ma sarute pe obraz. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodata.

*

Peste doua zile, mama a murit, in bratele mele si ale surorii mele, Lia. Stiam ca ii era frica sa moara singura, asa ca eram bucuroasa ca suntem cu ea, dar pe de alta parte, nu va doresc niciunuia dintre voi sa va moara cineva drag in brate si sa simtiti neputinta crancena care va cuprinde. Panica cand vezi transformarile fizice ireversibile, disperarea ca nu stii sa iei un puls ca lumea, groaza cand lumina care palpaie in ochi se opreste, spaima violenta care iti opreste creierul si te face doar sa-ti suni, plangand in hohote, parintii.

*

Desi as da orice sa uit acele imagini, imi apar frecvent in minte, uneori si in vise. Tot ce a urmat apoi a fost un vartej, din care nu am iesit inca. Ma bucur ca am apucat sa fac doua lucruri: sa o machiez inainte sa o ia masina mortuara, pentru ca stiam cat de cocheta fusese toata viata, si sa salvez doua muscate din apartamentul ei. Iubea florile nespus si, de fiecare data cand ma uit la plantele astea pipernicite, cu cateva prapadite de frunze, imi aduc aminte cat de mult tinea la ele si ma linistesc.

Dar cel mai mult ma bucur ca, intr-o cutie din dormitorul meu, exista un aparat cu vocea ei. Desi stiu ca inca nu sunt pregatita s-o ascult (am plans tot timpul cat am scris acest text, pot doar sa-mi imaginez cum va fi s-o aud iar), va veni ziua in care o sa am forta sa transcriu cele 2 ore si jumatate.

Iar apoi o sa scriu povestea unei printese puternice, inimoase si cochete, care o sa-i poarte numele. 

                                                                     Credit foto: Matt Stroshane

Young @ Heart

Am fost crescuta de bunici, in mijlocul unui grup de oameni trecuti demult de prima tinerete.

Probabil am vazut interiorul mai multor camere de reanimare si am fost la mai multe parastasuri si inmormantari decat majoritatea dintre voi. Pentru ca am fost, practic, crescuta de aceasta multitudine de bunici, ori de cate ori cineva ajungea in spital, mergeam cu tata (cum ii spuneam bunicului meu) sa le ducem banane, compot sau iaurt. Pana nu demult, exista un batranel in Sighisoara care ma striga "Ouţu" pentru ca ani in sir, cand se interna si eu veneam in vizita, ii mancam oul fiert pe care il primea la micul dejun.

V-am povestit ca Moartea era un vizitator constant in casa noastra. De fapt, atunci cand murea cate un prieten al bunicilor mei, era ca si cand murea un membru al familiei noastre foarte mari.

Pe de alta parte, nu va puteti inchipui cata viata au in ei batraneii! Si cum, la 70 sau 80 de ani, inca se indragostesc si isi petrec noptile ca niste adolescenti. De-asta il iubesc eu pe Gary Salter, pentru ca in fotografiile lui reuseste sa surprinda, intr-o maniera ironica si jucausa, acest spirit mereu tanar pe care ei il au. 

V-am pus si doua cadre spre exemplificare.  

 

  

Iata de ce, atunci cand prietenul meu mi-a povestit despre un documentar numit "Young @ Heart" (care prezinta peripetiile prin care trece un cor de batranei care canta cover-uri dupa Coldplay, Sonic Youth, Nirvana sau The Clash), am stiut ca trebuie sa-l vad. 

"Young @ Heart" prezinta povestea unui cor din Massachusetts, a carui medie de varsta e de 81 de ani. Muzica pe care o canta e neasteptata pentru varsta lor (si aici meritul ii revine dirijorului lor, Bob Cilman), iar pentru multi dintre ei, repetitiile si faptul ca fac parte din acest proiect, ii umple de energie si le da pofta de a trai.

Corul este faimos si a avut numeroase concerte in Europa, cantand chiar si in fata familiei regale din Norvegia. Iata si doua videoclipuri de-ale lor, pentru piesele Road to nowhere si Staying alive. Documentarul, insa, prezinta saptamanile de pregatire inaintea unui concert in orasul lor natal si dificultatile prin care trec pana sa ajunga in fata publicului. 

Personajele principale sunt fasneata Eileen (care are 92 de ani si e singura care detine cheia de la azilul de batrani unde locuieste, pentru ca se intoarce uneori noaptea tarziu de la gig-uri), Joe, un batranel adorabil de 83 de ani, Lenny (86 de ani), singurul dintre cei trei care vede mai bine si care a fost desemnat ca sofer, Stan (76), care uita mereu versurile de la "I Feel Good" si a cantat "I feel nice/Like sugar and rice" in loc de "like sugar and spice" in timpul concertului, Bob (75) si Fred (80), doi membrii care s-au retras din grup din cauza bolii, dar care au revenit pentru marele concert. 

Am plans la filmul asta mai mult decat imi amintesc sa fi plans de la One Flew Over the Cuckoo's Nest incoace. Doi dintre membrii grupului au murit inainte sa ajunga la spectacol si modul in care restul au facut fata pierderii este emotionant mai presus de cuvinte. In plus, daca reusiti sa va uitati la partea in care canta Forever Young sau Fix You fara sa va siroiasca lacrimi pe obraz, sunteti eroii mei. Pana si detinutii in fata carora au cantat si-au ascuns capetele ca sa planga fara sa fie vazuti. Atat sunt de duri batraneii astia. 

Pe de alta parte, am si zambit mult si mi-a venit sa dansez de cateva ori. Am agonizat cu ei de-a lungul repetitiilor si m-am topit de drag la nenumaratele lor probleme de acomodare cu versurile melodiilor sau cu tehnologia (e adorabil cand doi dintre ei dezbat pe ce parte se pune CD-ul in player). 

E genul ala de film la care, in mijlocul lacrimilor, iti simti sufletul plin. Oamenii astia, care abia se deplaseaza si se forteaza pe ei insisi atat de mult pentru cele cateva minute de aplauze, sunt o sursa incredibila de inspiratie. Daca aveti curaj, va recomand sa urmariti filmul asta. O sa va induioseze si o sa va ridice starea de spirit in acelasi timp. 

Haiku si paracetamol

Stranut si ma doare gatul. Partea proasta atunci cand stranut si ma doare gatul e ca trebuie sa iau paracetamol ca sa-mi treaca. Iar cutia de paracetamol pe care o am imi aduce mereu aminte de cineva, cineva care nu e nici doctorul cu miros de pudra si naftalina care-mi prescria pastile cand eram mica, nici mama care imi facea ceai de tei fierbinte, cu multa miere.

Cutia de paracetamol imi aduce aminte de baiatul pe care l-am cunoscut intr-o tara cu consoane moi si mancaruri picante. De noptile in care povesteam pana in zori, imblanzind strazile intortocheate ale orasului a carui limba n-o vorbeam. De dupa-amiezile in care ne plimbam unul pe un trotuar si altul pe celalalt, dar ne cautam mereu cu privirea. De primele saruturi care, in mod ciudat, stiam ca vor fi si ultimele. De putinele clipe de ratiune in care ma gandeam ca oamenii se indragostesc asa prosteste doar in filme. De ziua in care ne-am inchis telefoanele si am fugit departe de toti, intr-un loc in care nu cunosteam pe nimeni si nimeni nu ne cunostea pe noi. De seara in care m-a insotit la farmacie, unde, cu gatul rosu si pulsand, i-am mimat vanzatoarei unde ma durea. Am plecat de acolo cu o cutie de paracetamol cu nume ciudat, dar care si-a respectat menirea si m-a inzdravenit.

Inca o mai am. Expira in 2014 si, din 20 de pastile, mai sunt 3. Pesemne n-am racit de foarte multe ori de atunci. Dar acum cred ca sunt destul de racita. Atat de racita incat vor disparea toate. Iar daca as sti sa scriu haiku-uri, probabil Beigbeder ar fi nemultumit de versurile mele. Pentru ca, nu-i asa?

uneori dragostea 

nu dureaza nici cat

o cutie de paracetamol.

Scurt eseu despre rautatea gratuita

Stiu sa fac fata rautatii. Nu foarte bine (din pacate), dar stiu. Atunci cand pot s-o anticipez, in interiorul meu se produce o miscare asemanatoare pozitiei de prabusire recomandate de brosurile liniilor aeriene. Daca ar avea genunchi, am impresia ca sufletul meu s-ar chirci si i-ar imbratisa si apoi si-ar incrucisa, protectiv, mainile deasupra capului.

Astept. Lovitura vine, mai devreme sau mai tarziu, cu avant sau mai incet. De fiecare data, imi promit ca data viitoare nu va mai durea atat de mult. Dar o face. M-am obisnuit insa cu rautatea si cred ca asta face parte din procesul de maturizare. 

Cu rautatea gratuita, insa, mai ales atunci cand vine din partea unei persoane pe care o credeam apropiata, nu cred ca ma voi obisnui niciodata. E ca si cum as fi copil si, intr-o atmosfera perpetua de Groundhog Day, cineva mi-ar repeta iar si iar ca nu exista Mos Craciun. O lume in care am crezut, si pe care am construit-o caramida cu caramida, conversatie cu conversatie, se darama peste mine.

Sau ca atunci cand, din senin, ai primi pe strada de la un necunoscut un croseu scurt, dar puternic, in stomac. Si lacrimile nu vin de la durerea fizica, ci de la socul psihic. De ce ar face cineva asa ceva? Nu e absurd?

*

Stiati ca o caracatita are trei inimi? Uneori ma gandesc ca daca fiecare caracatita ar dona doua dintre ele oamenilor, lumea asta ar fi un loc mai frumos.

 

 Sursa foto. 

Locul in care visele inca traiesc

Intotdeauna mi-am imaginat ca exista un loc in care fug si se ascund obiectele pe care credem ca le-am pierdut.

Un loc in care toti cerceii pe care i-am ratacit de-a lungul anilor taifasuiesc veseli cu o lentila de ochelari care a disparut misterios primavara trecuta. Un loc in care cartea copilariei mele, poeziile Otiliei Cazimir, rade de glumele nu foarte reusite ale unui pulover cu romburi mov. Si un loc in care inelul pe care l-am cumparat anul trecut de ziua mea la Vatican isi bea ceaiul la soare cu un album foto pe care nu-l mai gasesc nicicum.

Si, tot la fel cum cred ca exista acest paradis al lucrurilor pierdute, cred ca exista un loc (poate intr-un univers paralel, e mai putin important acest detaliu) in care toate visele noastre traiesc.

Acolo ai primit premiul I cu coronita in clasa I si ai intrat din prima la ce facultate ti-ai dorit. Acolo ai avut curajul s-o saruti pe fata visurilor tale din liceu si nu ti-a furat-o colegul de banca. Acolo El nu s-a insurat inainte sa te cunoasca sau, si mai bine, te-a cunoscut pe tine inaintea ei. Acolo ti-ai dat demisia dintr-un job care te facea amar si trist si mesteresti la o revista de benzi desenate pe care o vei arata singurei fete din lume care o va intelege si care va rade la ea. Acolo parintii tai n-au divortat si se iubesc inca. Acolo ai alergat dupa ea la gara sau la aeroport si n-ai lasat-o sa se suie in niciun tren sau avion pana nu i-ai spus ca nu poti  respira fara ea. Acolo i-ai spus tatalui tau ca nu vei deveni inginer, ci chitarist. Acolo n-ai 8 carduri bancare, ci 8 perechi de bocanci cu care urci muntii. Acolo el nu are pe altcineva pentru ca nu exista altcineva in afara ta. Acolo bunicul tau inca traieste, si strabunicii, si bunicii strabunicilor. Sunteti cam multi la masa, dar e-n regula.

Acolo ai spus toate cuvintele potrivite la timpul potrivit si ai tacut toate tacerile potrivite la timpul potrivit.

Dar cel de acolo nu esti tu. 

No country for single men

A fost o vreme in care luam pranzul la cantina de la Drept, in care sambata noaptea ne gasea in B52 (si mai apoi in Mojo), si in care nu era nevoie de un Excel pentru a aduna cinci prieteni in acelasi loc si la aceeasi ora. 

Apoi oamenii au inceput sa faca credite, sa faca sex neprotejat (si botezuri), sa se casatoreasca, sa se casatoreasca si sa faca sex neprotejat (si botezuri) and every-fucking-thing changed. Nu spun ca ar fi ceva rau cu creditele sau casatoria (cu sexul neprotejat e alta discutie ), dar simt ca toata lumea prea se grabeste. Mai e timp. Mai e timp suficient. Si pentru credite, si pentru nunti si pentru sex neprotejat si pentru botezuri.

Uneori, oamenii astia ma fac sa ma simt ca un dinozaur, ultima relicva a unei lumi pe cale de disparitie. Sau ca batranii din satele pierdute din Muntii Apuseni, care inca mai cred ca Iliescu este presedinte.

Sfarsit de octombrie

Ma gandesc la tine des, sa stii. Unde esti, ce mai faci... De cand ai plecat, nu ai mai dat niciun semn. Si-atunci imi ramane doar sa visez. Si-mi imaginez ca acolo unde esti e mereu dimineata, si tu iti pregatesti cafeaua cu aceleasi doua bucatele de zaharina si pleci la pescuit. Mi-ar placea sa te mai vad macar o data luandu-ti cutia cu rame si mulineta din hol. Intr-o zi stiu ca am s-o fac.

Pana atunci, n-o sa-ti spun sa-ti fie tarana usoara. Stim amandoi ca tarana e grea. In schimb, sa-ti fie cafeaua putin amara si firul intins, tata! Mi-e dor de tine. In fiecare zi.

Copiii si nebunii

Daca faceti parte din marea majoritate a oamenilor care nu se hidrateaza suficient, senzatia de sete ar trebui sa va fie binecunoscuta. Gatul uscat, buzele  peste care treci limba ca peste un smirghel, bucuria anticipativa la gandul unui pahar plin ochi cu apa.

Ei bine, de ceva vreme simt o nevoie aproape fiziologica de a spune adevarul. O sete de adevar, oricat de patetic ar suna sintagma. Nu ma refer aici la a spune adevarul tuturor, cu orice ocazie (desi mi s-ar parea grozav sa existe o lume ca asta). Ma refer la a spune catorva oameni apropiati niste lucruri pe care, din orgoliu si din teama de a fi mult prea vulnerabila, le-am tinut pentru mine. 

Am, de exemplu, o relatie de prietenie pe care, de ceva vreme, o privesc murind. Povestea este extrem de banala. Prietenia noastra a avut un accident (de bicicleta, daca vreti – adevarul e ca era o prietenie putin neglijenta si nu ii prea placea sa poarte casca) chiar in fata noastre, dar cealalta persoana implicata n-a sesizat, pentru ca era prea ocupata cu altceva. Eu as fi putut s-o resuscitez cand am vazut-o zacand inerta si sangeranda pe jos (fara sa ma laud, am facut niste cursuri de prim ajutor in gimnaziu si imi amintesc cate ceva), dar eram prea ranita de faptul ca eram singura careia ii pasa de ea. Un orgoliu nenorocit m-a impiedicat sa ma aplec asupra ei si sa-i presez toracele firav, atunci cand avea atata nevoie.

Iar acum prietenia noastra este in coma, intr-un spital mizer, cu paturi putine si asistente grabite.  Periodic se duce o lupta in mine intre a-i curma suferinta si a opri aparatele care o tin in viata sau a o lasa asa, ca o leguma, cum sunt convinsa ca ar putea “trai” cativa ani buni. Poate va intrebati ce face in acest timp cealalta persoana? Daca isi face si ea probleme in legatura cu soarta prieteniei noastre? Ei bine, cealalta persoana nu stie nimic. Din punctul ei de vedere, prietenia noastra e la spital pentru a-si face analizele.

Si mai exista in viata mea o relatie in care teama de vulerabilitate m-a facut nu, nu sa mint, ci mai rau, sa-mi creez un alter ego, o masca pe care ma grabeam s-o port ori de cate ori se declansa alarma de “pericol de ranire”. Cum vine asta, va intrebati? Foarte simplu: spuneam “nu” ori de cate ori totul in mine urla “da”, asteptam cuminte, cand totul in mine tipa “du-te”, si-mi inclestam degetele in pumn tocmai cand simteam o nevoie mai mare sa le dezlantui pe tastele mobilului. Nu e de mirare ca, in felul asta, l-am confuzat total pe receptorul mesajelor mele.

Si poate vi se pare absurd, dar fiecare dintre noi si-a creat, la un moment-dat in viata, un sistem de aparare cu turnuri, santuri si crocodili, la ridicarea caruia a investit mai mult timp si efort decat ar fi facut spunand, pur si simplu, adevarul. Dar adevarul e ca (sic!) teama de a fi raniti ne ajuta sa descoperim resorturi actoricesti nebanuite si ne face sa sapam labirinturi din care, spre diferenta de Tezeul mitologic, s-ar putea sa nu mai gasim drumul spre iesire.

Am gasit zilele trecute un text in care ideile mele sunt rezumate mult mai frumos si mai concis:

“Ne atasam prea usor de lucruri si prea greu de oameni. Si parca si renuntam prea usor la ei. Prea putine sunt momentele in care alegem sa luptam pentru o relatie cu un alt om. Atat de putine incat pe baza exceptiilor se regizeaza filme si se scriu carti, iar noi le contemplam fascinati. Cand cineva ne dezamageste, voit sau nu, suntem prea ocupati cu riposta pentru a ne mai face timp sa incercam sa salvam relatia.

Apoi, parca prea suntem ocupati facand calcule si incercand sa ne dam seama daca ar trebui sa fim noi cei care fac primul pas sau nu, parca prea ne temem ca nu cumva sa dam semne de slabiciune si ne menajam ego-ul pana la atrofiere.”

Revenind la nevoia mea de adevar. Un vechi proverb romanesc spune ca nebunii si copiii spun adevarul. Copil nu mai sunt. Oi fi nebuna.

I’ll be at Joe’s tonight

Ori de cate ori am simtit, nu m-am sfiit sa stau sub ferestre cu casetofoane deasupra capului si sa-mi pun inima pe masa, pe scaun, sau chiar pe jos, daca n-a mai avut loc nicaieri. Nu de curaj, ci de frica lui şitotuşidacă. Pentru ca eu [...].

Sunt inca aici, dar am obosit. Si au inceput sa ma doara bratele. Si, daca nu ma opresti, intr-a 99 noapte o sa ma ridic, o sa-mi iau casetofonul si o sa plec.

Felicia - foarte personal, inainte de toate

Va spuneam ca in seara asta am fost invitata de revista Tabu la avanpremiera pentru bloggeri a filmului "Felicia, inainte de toate". Ma asteptam, asadar, sa revin acum cu un review al filmului, in care sa comentez critic scenariul, regia, intepretarea actorilor etc.

Din pacate acest lucru e imposibil. Filmul a fost atat de dureros si personal incat tot ce va pot spune este "Nu-l ratati!". Chiar daca n-o sa va recunoasteti in el (eu n-am facut-o, dar am regasit oameni dragi), e o poveste care o sa va miste toti atomii sufletesti.

De altfel, am urmarit reactiile din sala in timpul proiectiei. Desi filmul are niste punch line-uri absolut delicioase, la care am ras in hohote, n-am putut sa nu observ tendinta spectatorilor de a fructifica orice gluma, oricat de mica. Era ca si cum povestea ar fi lovit puternic in niste amintiri si stari extrem de personale si oamenii  ar fi parat lovitura prin acest ras exorcizant. Eu stiu ca asa am facut.

Da, e un film cu multe secvente statice, cu lentoare narativa si multe sarituri de montaj, elemente minimaliste care nu vor fi pe placul tuturor, dar toate acestea palesc in fata dialogurilor ireal de dezinvolte si firesti. 

M-am bucurat sa-i vad la final pe cuplul de scenaristi-regizori Razvan Radulescu si Melissa de Raaf, pe producatorul Ada Solomon si pe actrita Ozana Oancea. Au stat timp de aproximativ o ora in fata noastra si au raspuns la toate intrebarile spectatorilor. L-am intrebat, de exemplu, pe Razvan Radulescu despre relatia dintre  personajul Felicia, actrita Ozana si sora lui (care apare in secventa din baia aeroportului si care reprezinta, se pare, sursa povestii). M-a frapat prin sinceritatea lui fantastica.

Pe Ozana Oancea am intrebat-o daca i-a raspuns spectatoarei care pierduse avionul spre Germania pentru a vedea filmul. A ras si a spus ca n-a apucat. Apoi i s-a adus rucsacul din culise si i-a trimis un sms pe loc, in timpul discutiilor. 

Ce sa va mai spun ca sa va conving sa mergeti sa vedeti "Felicia, inainte de toate"? Ca nu e un film despre sechelele comunismului, nici un film despre prapastia comunicationala dintre generatii. Si nici macar un film despre pierderea unui avion. E pur si simplu o aplecare sincera, plina de compasiune si mai ales lipsita de orice pretentie psihanalitica, asupra relatiei dintre mama si fiica.

Mai puteti citi impresii despre "Felicia" la Cristian Sutu, Adrian Ciubotaru, Alexandru Negrea, George Hari Popescu si Zapacita.

The way we were

Se spune ca intr-un interval de 7 ani, fiecare celula din corpul nostru moare si e inlocuita cu alta. Practic, odata la 7 ani suntem cu totul alti oameni din punct de vedere fizic.

Tin minte cat de tare m-a socat ideea asta prima data cand am auzit-o. Pe-atunci aveam 20 de ani. Eram convinsa ca am 20 de ani pentru ca in anul anterior avusesem 19, cu un an inainte de asta 18 si tot asa. Teoria asta ma facea sa realizez ca, la 20 de ani, aveam un corp care avea varsta de 6 ani. Putin inspaimantator. :)

Dincolo de acest proces de regenerare corporala, insa, putini oameni realizeaza cat de mult se schimba interiorul nostru de la un an la altul si chiar de la o luna la alta. Nu ma refer aici la procesul de maturizare mentala, la trecerea de la teribilismul specific adolescentei, la nevoia de stabilitate a vietii adulte. Ma refer la o maturizare emotionala, la modul in care oamenii cunoscuti, cartile citite, locurile vazute, discutiile purtate – toate acestea si multe altele duc la o regenerare a interiorului nostru la fel de imperceptibila ca cea fizica. Cu alte cuvinte, fara sa ne dam seama, devenim alti oameni.

Realizam transformarea la nivel mental daca comparam convingerile, sperantele sau temerile pe care le aveam acum 15, 10, 5, 3 ani etc., cu cele pe care le avem acum. Ca sa realizam insa la nivel emotional cat de diferiti am devenit, trebuie sa ne intalnim cu trecutul. Fata in fata, fara resentimente, ca cu un vechi prieten.

In ultima vreme, am avut o serie de intalniri cu acest vechi prieten, descoperind accidental locuri din Bucuresti prin care am trecut acum cativa ani, intr-o vreme care acum mi se pare desprinsa dintr-o alta viata.

Prin toamna, de exemplu, am nimerit, din greseala, in fata blocului unui fost iubit. Stiam ca el nu mai sta acolo de cativa ani si totusi, pentru cateva momente, inima mi s-a oprit in gat si m-a cuprins o duiosie greu de descris. Mi-am amintit cum niciodata nu fusesem in stare sa nimeresc nenorocita aia de cladire si cum trebuia de fiecare data sa ma culeaga din statia de autobuz si sa ma conduca printre blocuri, ca pe o fetita neajutorata.

Si iata-ma acum in fata scarii, venita de una singura, pentru prima data in viata mea. Da, eram la fel de neajutorata din punct de vedere al orientarii spatiale cum eram si cu 5 ani in urma (doar ajusesem acolo din greseala), dar in ziua aceea, in fata blocului de la intersectia Rahova cu Ferentari, statea cu totul alta persoana.

Astazi am avut o alta revelatie la nivel sufletesc. De 7 luni, de cand biroul meu si-a schimbat sediul, trec zilnic cu autobuzul prin fata unei mici biserici din lemn in drum spre serviciu. De cele mai multe ori sunt prea cufundata in lectura ca s-o observ. De cateva ori mi s-a parut ca vad ceva familiar la ea, dar m-am convins repede ca e doar o impresie.

In seara asta, insa, apropiindu-ma de ea si fiind cufundata intr-o usoara melancolie, mi-am amintit, in sfarsit, unde si cand vazusem bisericuta aceea mica. De emotie, practic am sarit din autobuz. Era biserica in care imi programasem cununia pentru un reportaj cu camera ascunsa la Antena 1, despre care v-am povestit in postul asta cu patru ani in urma. Mi s-au taiat picioarele.

Inconjurand la pas micuta cladire, mi-am amintit cat m-a emotionat atunci tristetea si grija calugaritei batrane de acolo cand a aflat ca urma sa ma casatoresc, desi, spunea ea, aratam ca o fetita.  Mi-am dorit luni de zile dupa acel moment sa ma reintorc la micuta cladire de lemn, sa-mi cer iertare ca o mintisem, si sa o imbratisez.  N-am reusit insa sa-mi amintesc, nici in ruptul capului, unde am fost in acea dupa-amiaza de joi din iulie 2006.

Si iata-ma azi acolo. Biserica era aceeasi, copacii din curte la fel, doar eu ma simteam ca o impostoare incercand sa ma reintegrez in peisaj. Mi-am amintit, pentru cateva clipe, de eu de acum 4 ani. Apoi am zambit, am scuturat usor din cap, ca pentru a indeparta o celula sufleteasca imaginara, si am plecat mai departe.

Raiul ca un iad

„Candva am incercat sa scriu o povestire despre reintalnirea mea cu tata in rai. (…) Se pare ca in ceruri oamenii puteau avea, fiecare, varsta pe care si-o doreau. Astfel, de pilda, John D. Rockefeller, cel care a fondar Standard Oil, putea avea orice varsta pana-n nouazeci si opt de ani. Tutankhamon putea avea orice varsta pana-n nouasprezece ani si asa mai departe. In calitatea mea de autor al respectivei povestiri am fost crunt dezamagit de faptul ca in rai tata a ales sa aiba numai noua ani.

Eu unul imi alesesem varsta de patruzeci si patru de ani – o varsta respectabila si, in acelasi timp, una inca sexy. Dezamagirea pe care mi-a pricinuit-o tata s-a transformat in rusine si furie. La cei noua ani ai lui aducea cu un lemurian, ziceai ca-i tot numai ochi si maini. Avea un stoc interminabil de creioane si planse de desen si se tinea scai de mine, desenand absolut tot si staruind sa-i admir fiecare desen de-ndata ce-l termina. Cate o cunostinta noua ma intreba cine-i baietelul asta bizar, iar eu eram nevoit sa spun adevarul, fiindca in rai nu ai cum sa minti: “E tata”.

Batausilor le placea sa-l chinuiasca, pentru ca era altfel decat ceilalti copii. Nu-i placeau nici palavrageala, nici jocurile lor. Derbedeilor le placea sa-l fugareasca, sa-l prinda si sa-i dea jos pantalonii si chilotii, pe care-i aruncau apoi in gura iadului. Gura iadului aducea cu o fantana la care-ti pui in gand o dorinta, doar ca fara galeata si troliu. Daca te aplecai deasupra ei, auzeai vag de tot cum de undeva din adanc razbat zbieretele lui Hitler si Nero, ale Salomeei si ale lui Iuda, si ale altora de teapa lor. Mi-l imaginam pe Hitler suferind deja cele mai cumplite chinuri atunci cand se pomenea cu chilotii tatei impodobindu-i capul.

Ori de cate ori i se furau chilotii, tata alerga la mine vanat de furie. Se pare ca eu tocmai imi facusem niste prieteni noi pe care ii impresionam cu manierele mele elegante – si, hodoronc-tronc, odata ma trezeam ca apare tata urland ca din gura de sarpe, cu cuculetul fluturandu-i in vant.

M-am plans mamei pe tema asta, dar ea mi-a spus ca n-a auzit nici de el, nici de mine, caci avea doar saisprezece ani. Asa ca am ramas cu el pe cap si n-aveam decat sa ma rastesc la el din cand in cand:

-    Pentru Dumnezeu, tata, n-ai de gand sa te maturizezi odata?

Si tot asa. Se pare ca tinea cu tot dinadinsul sa fie o povestire deloc simpatica, asa ca am renuntat s-o mai scriu. ”

Cu multi ani inainte sa citesc fragmentul de mai sus de Kurt Vonnegut, tin minte ca ma pasiona aceasta ipoteza. Cum ar fi daca in rai am putea alege varsta biologica la care am fost cel mai fericiti si am ramane asa pentru totdeauna?

In rarele mele momente de hiperluciditate, insa, imi dau seama ca in cazul asta eternitatea ar fi una destul de apasatoare. Pentru ca, in acest rai perfect in care fiecare a incremenit la varsta maximei fericiri, eu as fi, mai mult ca sigur, singura. 

Un chinez mic, doi chinezi mici…

Recunosc ca evit anunturile umanitare. Ceva din disperarea si tristetea fara margini care se inghesuie in cuvintele anuntului ma face sa ma cutremur si sa imi indrept gandurile catre altceva.

Intr-o zi din octombrie anul trecut, insa, am primit un mail de la o colega de birou, intitulat “Povestea lui Razvan”.  Pentru ca nu este genul de persoana care sa trimita Fwd: Fwd: Fwd, am deschis mailul si l-am citit cu atentie. Pana cand am apucat sa ma cutremur, era prea tarziu. Facusem cunostinta cu Razvan si nu mai puteam da inapoi. 

Razvan

Nici nu-mi dau seama ca m-a atras atunci la cazul lui. Cred ca faptul ca povestea lui era apropiata de a mea si a prietenilor mei. Nici vorba de “suntem 6 copii acasa”: Razvan avea 32 de ani, un background academic de exceptie, o cariera de success, tocmai se casatorise si era in culmea fericirii. Apoi, intr-o dupa-amiaza, in timpul somnului, a fost cuprins de convulsii si a intrat intr-o coma profunda. Ceea ce mi se pare ingrozitor e ca nici pana acum nu au fost descoperite cauzele acelei crize.

La cateva zile s-a trezit din coma, dar devenise o leguma. Imi cer scuze daca folosesc termeni duri, dar este suficient sa va uitati la galeria foto pentru a vedea transformarea din barbat in toata puterea, care si-a ingrijit mama si sora dupa moartea tatalui, in copil neajutorat. De asemenea, daca cititi Jurnalul mamei lui Razvan de la rubrica Povestea lui Razvan o sa va faceti o idee despre cat de chinuitoare e boala lui (Encefalopatie Hipoxo-ischemica) atat pentru el, cat si pentru cei care il iubesc.

Dupa ce am citit toate textele de pe site, faceam, intr-un fel, parte din povestea lui. Nu puteam sa-mi intorc privirea, cum va spuneam ca obisnuiesc sa fac cu anunturile umanitare. Voiam sa-l ajut mai mult decat mesajul de 3 euro pe care mama si sotia lui te rugau sa-l donezi pentru a-si permite tratamentele de recuperare, dar eram intr-o situatie financiara proasta.

O coincidenta (daca exista coincidente) a facut ca o prietena sa-mi ceara ajutorul pentru o traducere facuta contra-cost. Mi-am sacrificat o noapte si am facut-o, stiind din prima clipa care va fi destinatia banilor primiti in urma ei. Nu va inchipuiti ca a fost o suma semnificativa, dar pentru mine a fost important sa stiu ca am facut ceva pentru Razvan.

In urma unor donatii mult mai substantiale decat a mea, dar si a zecilor de mii de sms-uri, in prezent, Razvan e la o clinica italiana unde, spune mama lui, face progrese. 

Daniel

De ce v-am povestit toate astea? Pentru ca in seara asta, l-am descoperit pe Daniel. La fel ca si in cazul lui Razvan, am ”cazut” in poveste accidental, dupa ce am citit despre el pe blogul lui Mihnea Maruta. Avertisment: textul e alunecos, asa ca daca nu vreti sa ”cadeti” si voi, nu dati click aici. :)

Daniel are 29 de ani si in martie i se va naste primul copil.  Acum patru luni a aflat ca are leucemie. So, basically, ca sa-si poata cunoaste si creste copilul are nevoie de ajutor.

N-o sa va rog sa va puneti in situatia lui: mi se pare una dintre cele mai tembele cerinte posibile. Probabil cititi postul asta in timpul unei pauze la birou, cu o cafea in fata, sau in timp ce amanati sa va apucati de ceva neplacut: va preocupa plata chiriei, trecerea ultimului examen sau pur si simplu, ce o sa mancati la cina. In cazul in care nu sunteti un tanar de 29 de ani diagnosticat cu un tip de cancer al sangelui, a carui sotie sta sa nasca, nu aveti cum sa va puneti in locul lui.

Pentru ca asta nu este un anunt umanitar, n-o sa va cer sa donati o anumita suma de bani pentru Daniel: ca o faceti sau nu este treaba voastra. Vreau doar sa realizati cu adevarat ca fiecare contributie conteaza.

Cand eram mai mica tin minte ca imi doream sa sensibilizez fiecare chinez sa-mi doneze un dolar (pe vremea aia euro nu erau atat de populari), pentru ca, ma gandeam eu eu, asa puteam deveni milionara (acum chiar miliardara) in dolari, peste noapte, si imi puteam cumpara cate Barbie si cati gummie baren voiam.

Ganditi-va la ce s-ar intampla daca toti cei care aud povestea lui Daniel i-ar dona cativa euro. Si-ar putea ”cumpara” (din pacate asta este termenul) ceva infinit mai valoros: timp alaturi de fiul lui.

Numarati alaturi de mine? Un chinez mic, doi chinezi mici, trei chinezi mici…:)

Să nu îi fie frig

Cineva mi-a povestit cum ieri i-a murit un prieten (de doar 21 de ani) într-un accident de circulație stupid (ca toate accidentele de circulație, de altfel). Detaliile erau cele clasice: cum s-a petrecut accidentul, cine a fost vinovat, cum nimeni nu se aștepta ca un băiat așa plin de viață să iasă pe ușă (mergea cu mașina singur, la teatru) și să nu se mai întoarcă niciodată.

Povestea are și un detaliu care m-a înduioșat foarte tare. După petrecerea accidentului și anunțarea rudelor băiatului, mama acestuia a venit la locul accidentului și, până la sosirea celor de la morgă, a insistat să rămână alături de copilul ei pe câmpul înghețat. Nimeni nu a putut s-o clintească, deși afară era un ger cumplit. ”Cum să-l las aici singur, în frig?” le răspundea mama tuturor, în timp ce-și învelea copilul. Nimeni n-a îndrăznit să-i spună că fiul ei nu mai simțea nici frigul, nici singurătatea.

Toți cei prezenți știau că, la nivel rațional, mama percepea inutilitatea gestului. La nivel emoțional și psihic însă, gestul îi era unul firesc și necesar.

Apoi mi-am dat seama că fiecare dintre noi stă, la un moment dat, pe un câmp înghețat al memoriei și ține la piept corpul lipsit de viață al unei relații, al unui sentiment, al unui eu care nu mai există. Văzut aievea, gestul frapează și înduioșează. Simțim un amestec de milă, compasiune și nesfârșită tristețe pentru mama care refuză să conștientizeze moarte fiului și îl apără de răceală și de singurătate.

Nu conștientizăm, însă, că deseori suntem înconjurați de oameni care săvârșesc același ritual de priveghere, doar că nu în plan fizic. Și partea proastă este că nu există nimeni care să le descleșteze corpul inert din brațe, să îi ridice și să îi ducă acasă.

Mâine începusem să uit

Pentru că până acum nu am avut nicio epifanie, mereu am crezut că o astfel de revelaţie trebuie să aibă loc într-un cadru cu totul aparte. Poate într-o zi la Chartes, în apropierea unui loc de întâlnire al druizilor. Poate într-o după-amiază la mănăstirea din Petra, în colbul din pustiul Iordaniei. Poate într-o noapte, în faţa Ka`ba-ului din Mecca.

Sau poate, prin absurd, într-o dimineaţă devreme, la etajul 1 al unei clădiri de birouri din Bucureşti. Cuvintele le-am găsit într-o pagină a unui ziar gratuit. Le-a rostit o actriţă, referindu-se la cariera ei: „Trecutul nu mai există, iar viitorul este incert. Prezentul este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor”.

„Trecutul nu mai există”. Am avut nevoie de o clipă să-mi recapăt respiraţia. „Trecutul nu mai există” scria clar pe foaia de ziar. Şi totuşi, trecutul exista peste tot în jurul meu. În bluza pe care o purtam, care ducea cu ea povestea zilei în care a fost primită, povestea zilelor în care a fost purtată, povestea mângâierilor care au brăzdat-o sau a petelor de ciocolată fierbinte pe care le-a primit în după-amieze târzii.

Trecutul era acolo, în aceeaşi melodie pe care mă încăpăţânam să o ascult pe repeat. În parfumul care-mi şerpuia în sus pe linia gâtului, umplându-mi nările şi mintea de imagini cu parcuri şi arici. În soneria telefonului, în medalionul gol pe care îl purtam, în mesajele pe care nu le puteam şterge, în oglinda din baie atunci când mă priveam.

Am mai citit încă o dată cuvintele. „Trecutul nu mai există”. Şi atunci eu cine eram în acest prezent insular? Şi ce puteam face cu toate amintirile? Unde era miraculosul Recycle Bin uriaş de care aveam atâta nevoie?

Ridicând ochii din ziar am văzut pe monitor tabelul în Excel la care lucrasem în ajun. Era plin de căsuţe roşii, acolo unde nu ştiam informaţia pe care trebuia să o completez sau unde nu eram sigură de ea. Arăta ca o tablă de şah în alb şi roşu. Cam aşa arată şi prezentul meu, m-am trezit gândindu-mă. Plin de fragmente din trecut acolo unde nu ştiu ce ar trebui să adaug. Un prezent peticit, în care, deşi căsuţele albe sunt mai numeroase, cele roşii ies în evidenţă. Un prezent în care tristeţile apuse sunt preferate incertitudinilor viitoare. Un prezent conjugat la trecut.

„Trecutul nu mai există” mi-am repetat pentru ultima oară. După care am schimbat melodia.

*de data asta păstrăm un moment de linişte :)

A Song To Die On

*sad thoughts on a Monday morning*

Vineri noaptea, un baiat a sunat la postul olandez de radio 3FM, spunând că se va sinucide peste puţin timp. Ca ultimă dorinţă vroia să asculte „Viva la vida” de la Coldplay.

Dj-ii i-au onorat cererea, deşi toată lumea a crezut că telefonul era o farsă. S-a dovedit că s-au înşelat. Otto (căci acesta era numele lui) s-a sinucis după ce a ascultat cântecul. Avea 19 ani si suferea de cancer.

Nu ştiu de ce m-a impresionat atât de tare această poveste. Poate pentru că întruchipează o ironie: un om singur şi suferind şi-a luat viaţa în timp ce mii de alţi oameni, solidari, se gândeau la el. Şi toate acestea pe un imn al singurătăţii şi al înstrăinării, intitulat, tot ironic, „Viva la Vida”.

..........................................................................................................................................................................

„I used to rule the world

Seas would rise when I gave the word

Now in the morning I sleep alone

Sweep the streets I used to own.”