Elle din "Legally Blonde" exista in realitate

Mai tineti minte cand va povesteam de Alex care citeste Twilight? Ei bine, tot la capitolul placeri video vinovate trebuie sa o adaug si pe Elle Fowler.

Nu mai stiu cum am descoperit canalul de Youtube al lui Elle, All That Glitters 21, dar tin minte ca am stat cu gura cascata timp de 5 minute cat am urmarit filmuletul in care isi prezinta continutul trusei de farduri pentru voiaj (pe scurt, mai multe produse de machiaj decat se gasesc la noi in vreo 3 magazine comunale).

Am vizionat apoi, aproape in transa, filmuletul in care arata cum isi organizeaza colectia impresionanta de farduri (vezi comentariul cu magazinele comunale de mai sus si amplifica-l la nivel judetean) si cel in care isi prezinta continutul gentii de voiaj (aici trebuie sa fac o mica marturisire rusinata: pentru vacanta la Roma mi-am organizat geanta dupa modelul ei, ahahahaha).

Uneori, cand am o zi grea, in care ma simt coplesita de sarcini sau de probleme, intru pe Youtube si urmaresc un filmulet facut de Elle. Exista ceva reconfortant in a sti ca sunt pe lume si oameni pentru care "drama" inseamna sa ti se termine eyeliner-ul preferat sau sa nu-ti iasa perfect buclele cu ondulatorul. 

A o urmari pe Elle cum povesteste despre ce mancaruri dietetice isi cumpara, ce fel de ceaiuri bea (un videoclip glorios de 19 minute!), cartile ei preferate, ce trebuie sa pui in bagaj cand pleci la facultate sau cum sa-ti organizezi agenda, are acelasi efect asupra mea pe care l-ar avea urmarirea unor pesti intr-un acvariu, timp de cateva ore. Imi goleste mintea si ma face sa ma simt in siguranta in mijlocul acestui univers haotic.

Pentru ca, nu-i asa, atat timp cat exista cineva in lumea asta a carui iPhone si iPod sunt acoperite cu pietricele roz si personalizate, care isi organizeaza fardurile dinspre culori deschise spre culori inchise, dar si pe colectii, si care isi are numele inscris pe trusa de farduri roz si pufoasa, gasesti in tine forta sa faci fata micilor neplaceri cotidiene. Dintr-o data stii ca, asa cum bine spunea o mica prietena a mea, Binele si Rozul vor invinge.  

PS: Daca nu va ajung filmuletele postate de Elle pe Youtube (desi ma indoiesc), fata mai are si un blog (unde-si asterne cele mai profunde ganduri), precum si un site impreuna cu sora ei, Blair. In plus, daca vreti si voi truse de farduri, agende, accesorii sau mini seturi de supravietuire glam si personalizare, fetele au si un magazin online.
 

PPS: Radem, glumim, dar sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului. Pentru videoclipurile ei (cu efect de incetinire a undelor cerebrale in cazul meu, dar inspirationale in cazul catorva sute de mii de fete), Elle a fost nominalizata la premiile Teen Choice Awards 2011, la categoria Web Star.

In afara de a-mi oferi un prilej de de-stresare, cred ca Elle e un bun subiect pentru un studiu de caz despre celebritatea dobandita pe urma vlog-ului (video blogului) - daca tinem cont ca dintr-o simpla fata din Tennessee, fara vreun talent special, astazi a ajuns sa fie invitata la evenimente din industria muzicala si la petreceri Teen Vogue.

Despre cum printul William se insoara si eu n-am murit

Fetelor, nu-mi spuneti ca you didn't see this coming. Eu am vazut-o dar am preferat sa inchid ochii. De-acum insa, lucrurile sunt oficiale.

Pe Wills l-a mancat genunchiul luna trecuta, s-a pus pe el, a spus mumbo-jumbo, Kate a sarit cu "Yes! Yes! Yes" si alea iacta est. (Vorba aia, sa tot fie vreo 7 ani de cand asteapt momentul respectiv. Stiati ca britanicii au botezat-o "Watie Katie" din acest motiv? Raii! )

Ei bine, primul lucru pe care l-am facut dupa ce am aflat vestea logodnei oficiale a fost sa-mi anunt prietenele pe Facebook. Asta pe principiul "impreuna suntem mai puternici". Mai jos aveti un fragment relevant pentru modul in care fetele fac fata durerii, gasesc resurse interioare sa rade in aceste clipe grele si isi fac chiar si planuri de viitor (a se citi "trec la stalkuirea altor capete incoronate, inca available" ).

Despre cum am ajuns ca de la intristarea pricinuita de vestea insuratorii lui William sa sarbatorim vineri cu Cosmopolitans faptul ca eu sunt inca in viata, mai jos. ))

Brusc, ziua de azi e parca mai frumoasa! Poate ca se insoara William, dar, la naiba, eu cel putin sunt inca in viata. )))))))

The price is right

Cabinet veterinar de fite, undeva in Dorobanti. In sala de asteptare, o ex-solista a unei trupe de success din anii ’90. Tine in brate un chihuahua liliputan, cu picioarele ca niste bete de sticsuri si urechile cat doua timbre.

Poarta un puloveras pe gat bej camel (chihuahua, adica) si, oricat s-ar stradui stapana sa-l surprinda intr-o poza cu aifonu’, cainele se incapataneaza sa nu fie imortalizat.

-    Vai, Ruby [numele a fost schimbat pentru a proteja identitatea patrupedului], cum vrei sa-ti faca mama poze daca tu inchizi mereu ochii? Ia, stai asa, uita-te aici, asa, asa, ia sa vedem! Nu pot sa cred: ai inchis un ochi! De ce vrei sa ma superi? Hai, stai frumos la poza! Nu intoarce capul, Ruby!

M-am bagat si eu in “conversatie”:

-    Ce simpatica e, cat are?
-    Doi ani.
-    Sa va traiasca. Si eu am tot un chihuahua, dar e putin mai mare. Putin mai mult, de fapt, hahaha.
-    Ah, da, pai in Romania nu prea sunt chihuahua veritabili, cu pedigree. Eu am luat-o pe-a mea de la Paris.
-    Nici a mea nu e din Romania. E de la o crescatorie din Austria. Si cu toate astea nu-i asa de mica. Si, pe vremea cand am luat-o, am dat 500 de euro pe ea. Ceea ce era o suma destul de mare. Si acum este o suma destul de mare, de fapt.

Femeia m-a privit zambind:

- A mea a fost 3.000 de euro.

Si asa s-a incheiat conversatia noastra. Ea a continuat sa-si chinuiasca patrupedul pirpiriu sa stea cuminte la poze (si sa nu mai inchida ochii, de altfel) si eu am realizat brusc ca am inca 2.500 de motive in plus s-o iubesc pe Lily a mea.

Tabu Party @ Ordinary People

Maine seara este petrecerea de lansare a Tabu de octombrie (editie speciala dedicata cinematografiei) la Ordinary People, iar eu am doua motive sa fiu bucuroasa.

Primul este ca am reusit sa incropesc o tinuta  la care nu poti sa-ti dai seama daca e fashionable sau totally wrong, ceea ce este, pana la urma, o realizare deloc neglijabila, avand in vedere invitatii evenimentului si faptul ca are loc intr-un atelier de moda.

Al doilea motiv de bucurie e ca o sa-mi intalnesc o veche pasiune din liceu, pe actrita Ana Ularu, care, alaturi de Crina Semciuc si Ioana Blaj, este pe coperta Tabu de octombrie (una din cele mai sexy coperte ever, dupa parerea mea). Pe Ana am intalnit-o prin 2004, la un festival de teatru in limba engleza din Timisoara, unde eu participam cu trupa de teatru a liceului, iar ea facea parte din juriu, alaturi de Florin Piersic Jr.

Ma rog, termenul “intalnit” este inexact. “Urmarit-cu-o-abnegatie-de-care-Patrick-Bateman-ar-fi-mandru” ar fi mai aproape de adevar. Dupa ce am participat la un workshop de teatru tinut de ea, am ramas cu convingerea ca nu este doar o femeie frumoasa (una dintre cele mai frumoase actrite din noua generatie, daca nu cea mai frumoasa), ci si extrem de talentata. Asa ca, in calitatea mea de actrita aspiranta, am stalkuit-o din umbra pe toata perioada festivalului si intr-o zi, luandu-mi inima in dinti, m-am dus la ea si am intrebat-o daca ar vrea sa ne fotografiem impreuna. Va dati seama ca biata fata a fost putin socata (acum este destul de cunoscuta publicului cinefil, la vremea respectiva era abia la inceput), dar a fost super amabila si ne-am pozat impreuna.

Probabil as fi tinut poza aia la capul patului daca, printr-un renghi al sortii, nu s-ar fi dovedit mai tarziu (cand m-am dus sa developez fotografiile) ca in aparat nu fusese film nici macar o singura clipa de-a lungul intregului festival. Este inutil sa precizez ca in fata aceluiasi aparat vid de pelicula a zambit cu aplomb si Florin Piersic Jr., alaturi de colegele mele mute de admiratie. Sa moara macar si capra vecinului.  ))

Revenind la petrecerea de maine seara. I-as cere Anei sa ne fotografiem impreuna, dar parca as strica o poveste frumoasa. Cred ca o sa ma multumesc s-o admir din umbra, in amintirea vremurilor in care, macar pentru cateva ore, am trait cu senzatia ca suntem colege de breasla.

Prima mea zi la Tabu

Va spuneam acum ceva vreme ca obisnuiesc s-o dau in bara la inceputuri. Ieri, in prima mea zi ca redactor la Tabu, mi s-a confirmat ca am motive intemeiate sa cred asta.

M-am trezit cu trei ore mai devreme de ora la care trebuia sa fiu la redactie, tocmai pentru a ma asigura ca am suficient timp pentru tot ritualul de dimineata. Mi-am prajit cu atentie painea, mi-am indulcit numai bine ceaiul, mi-am ales melodia pe care am dansat in timp ce mi-am calcat rochita, ba am avut timp chiar si sa ma joc cu Lily. Asta sa descopar, cu doar 2 minute inainte sa ies pe usa, ca cizmele pe care voiam sa le port aveau tocul rupt. Soc si groaza. Panica. Nu mai aveam timp sa schimb toata combinatia de rochita deja calcata + cardigan + geaca, asa ca, dupa sapaturi de 10 minute, am gasit alta pereche de cizme. Care combinate cu rochia erau un fel de prosciutto cu gem de coacaze. In fine.

Am iesit intr-o graba nebuna din casa si m-am oprit la florarie. Era ziua redactorului-sef, Cristina Bazavan. Da, m-am simtit fix ca in prima zi de scoala cand ii duceam flori lui “doamna”. La florarie, alta fericire. Trei optiuni mari si late, respectiv toate florile pe care nu le suport: crini (bleah), trandafiri (bleah, bleah), jerbera (bleah, bleah, bleah). Am ales crini (bleah) pentru ca erau intr-un aranjament ce parea mai interesant.

Dupa care m-am aruncat in primul taxi intalnit in cale. Al carui sofer, bineinteles, nu auzise in viata lui de strada Constantin Balacescu si pe care l-am ghidat eu, ca doar de-aia i-a dat firma statie. Sa faca sesiuni interactive de ghidare in trafic cu clientii.

Am ajuns la birou tot mai convinsa ca buchetul de crini (bleah) era o optiune proasta (si senzatia asta crestea exponential cu numarul de priviri pe care il aruncam buchetului). Bineinteles ca la birou au inceput sa soseasca curieri cu buchete care de care mai extravagante, pe langa care crinii mei (bleah) erau ca Base pe langa Obama. Nu albi, in fine, intelegeti voi.

Partea buna e ca crinii (bleah) s-au pierdut in gradina botanica care a devenit biroul din fata mea. Partea proasta e ca am disparut (la propriu) in spatele zidului de flori, care m-a separat de restul redactiei. [Cineva mi-a facut chiar o poza cu mana care-mi flutura neputincioasa peste jungla de plante, daca o gasesc v-o arat].

In rest, a fost o zi frumoasa, cu descoperiri interesante (gen catalogul de accesorii Louis Vuitton toamna-iarna si mapa de presa de la Giorgio Armani Prive in birou ), cu tort de ciocolata si croissante si cu niste cadouri atat de speciale, ca ne-am bucuram de ele alaturi de Cristina, de parca noi le-am fi primit. Singura veste proasta a venit atunci cand Cristina m-a anuntat ca nu va sta mult la birou, regula de ziua ei. M-am simtit la fel ca in prima zi de gradinita cand, printr-un tertip josnic, am fost trasa pe sfoara sa-i dau drumul mainii bunicii, care a disparut in secunda doi, lasandu-ma prada deznadejdii.

Tocmai cand imi ziceam ca ma descurc eu singura o zi, ne-a anuntat ca saptamana asta nu va veni la birou deloc, deoarece se muta la Starbucks, pentru un experiment. Ce-i drept, aici n-am mai avut termen de comparatie, pentru ca bunica nu m-a abandonat niciodata o saptamana intreaga la gradi. ))

Declar deschise, cu aceasta ocazie, pariurile legate de modul in care ma voi descurca in prima saptamana la noul job, dupa acest inceput promitator.

Intre timp, am o propunere speciala pentru voi. Va rog sa-mi recomandati locuri in care iesiti in Bucuresti cand aveti pofta de ras (altele in afara de stand-up comedy, teatrul de comedie sau cluburi de improvizatie) si veti fi invitatii mei in acele locuri si, implicit, la o sedinta foto pentru Tabu de noiembrie. Astept propuneri aici in comentarii, sau pe mail.

PS: Deocamdata am un invitat cert. Este vorba despre Florin, care a decretat pe Facebook ca daca eu ma incumet sa cant la o sesiune de karaoke cu heliu, el va fi prezent. Florin, am un singur lucru sa-ti spun: nu-ti face program pentru joi seara. 

Seriously?!

De cateva zile circula pe Internet un document de sase pagini, etichetat drept "outrageous", care a facut multe sprancene sa se ridice (si pe mine sa ma tavalesc de ras) . Este vorba despre un dress code strict si elitist, pe care trebuie sa-l respecte aspirantele la titlul de membra a fratiei Pi Beta Phi de la universitatea americana Cornell. 

Am mai vazut sfaturi asemanatoare in teen movies precum Sydney White sau in deja clasicul Mean Girls, dar am crezut ca sunt doar pura fictiune. Dar, cum in majoritatea situatiilor viata bate filmul, tare mi-e teama ca scenaristii respectivelor pelicule s-au inspirat cel mai probabil din cruda realitate.

Ghidul de stil (formulat intr-un limbaj destul de nepoliticos si care tradeaza o evidenta limitare) include restrictii severe, incepand de la branduri acceptate (“no American Apparel leggings”, “satin dresses from D&G” etc.) si pana la lungimi de toc tolerate (“mid-height Mary Jane heels”) si culori de pantaloni acceptate ("no blach/light or torn jeans!”“). Setul de reguli mai contine si imperative privind ingrijirea tenului, a parului si a unghiilor, cerinte privind machiajul si indicatii stricte despre ce accesorii se pot purta.

Cateva dintre reguli:

Despre haine:

-    No satin dresses. No one looks good in satin dresses unless it’s from Betsey Johnson [daca si rochiile de la Betsey Johnson sunt o culme a bunului gust…] or Dolce & Gabbana, you weigh less than 130 pounds, have three pairs of Spanx on and it’s New Years Eve.
-    No sleeveless dresses – unless you have really good arms
-    No muffin tops

Despre pantofi:

-    Booties ok if you can pull them off, aka probably not.
-    Yes to nice flats: Tory Burch, etc. More evening-ish, understated, patent leather good. I’m thinking mid-height Mary Jane heels, or mid-height chunky Kate Spade.
-    No tacky/cheapo/pleather shoes. Don’t mess with me

Deaspre ingrijire si machiaj:

-    No mustaches or chapped lips.
-    Blush is not optional.
-    Hair must be freshly colored
-    No sloppy buns/ponytails
-    You best have a mani/pedi when you get to Ithaca.

Despre accesorii:

-    I expect everyone to be wearing accessories.
-    No watches with timers or any kind of Indiglo light are allowed. I will have the time to keep you informed, so unless your watch is a piece of jewelry, you don't need it. Put on a bangle.
-    I will not tolerate any gross plastic shizzzz.
-    I love things on wrists and I demand earrings if your ears are pierced.

Partea amuzanta in toata povestea asta e ca tipele astea au un tupeu nebun sa impuna astfel de restrictii cand ele arata asa (da, le-am cautat pe Google, eram curioasa cat de perfecte sunt :P). De exemplu, daca isi respectau regula cu “No sleeveless dresses – unless you have really good arms”, cred ca toate ar fi fost nevoite sa-si schimbe rochiile. I’m just saying. :)

Partea trista e ca in secolul XXI, intr-o epoca de maxima emancipare a femeii, tinere de la o Universitate din Ivy League (vorbim de crema universitara americana aici!) ar accepta sa se supuna acestor reguli stupide, opresive si de turma, din simpla dorinta de a fi acceptate. In plus, in ciuda unei foarte bune impresii despre sine (pe care sunt sigura ca membrele Pi Beta Phi o nutresc), fetele astea n-au nici cea mai vaga idee despre ce inseamna stilul vestimentar. Ele cred, probabil, ca imbracand si accesorizand un card de femei dupa niste norme fixe, le introduc intr-un club de stil exclusivist, dar nu fac decat sa le priveze de orice urma de personalitate, creativitate si stil personal.

Si, ca sa nu fiu singura care se distreaza, v-am atasat tot ghidul mai jos. Enjoy! :)

 

  

  

  

  

  

 

View from the top on a wedding planner

Mi se pare foarte amuzant sloganul sub care a decis Lipton să-şi prezinte produsele. "Tea can do that" mă lasă mereu cu întrebarea nerostită pe buze "Do what?!". În plus, atunci când eşti băutură Lipton şi conţii 0.1% extract de ceai cred că îţi trebuie puţin tupeu să te auto-denumeşti ceai. :)

Dar ca să vă liniştesc, postul ăsta nu este despre ceai. Nu este nici măcar despre sloganurile neinspirate din publicitate. Sub reformularea "Crisis can do that", vreau să vă împărtăşesc actualele mele perspective profesionale.

Pentru că în presă joburile sunt mai rare decât filmele în care Angelina joacă bine, iar pentru PR nu sunt suficient de kosher, am ajuns la două opţiuni profesionale cel puţin bizare la prima vedere, dar care mă atrag inexplicabil.

Prima este aceea de wedding planner. Ok, admit it, câte dintre voi nu s-au visat în pielea lui Mary Fiore, the control-freak-always-on-top-of-her-game-wedding planner din filmul al cărui nume trădează jumate' din mister: The Wedding Planner? Da, ştiu că filmul a fost slăbuţ. Da, ştiu că atracţia dintre Jennifer Lopez şi Matthew McConaughey e aceeaşi dintre o veioză şi un rântaş, dar pe mine mă fascina jobul ei.

Cum e oare să ai ca sarcini de serviciu să organizezi o petrecere a burlacilor, să comanzi torturi sau aranjamentele florale şi să participi (aproape) în fiecare weekend la câte o nuntă? Fabulos, în mod cert! :) Deşi am văzut anunţul cu jobul de câteva zile, încă nu mi-am trimis aplicaţia. I mean, sunt 500 de contra-candidaţi. O să trebuiască să mă gândesc la ceva really, really slick să mă aleagă pe mine. Hm...ştiu ce fac. O să mă uit (în scopuri inspiraţionale, of course!) încă o dată (în unele cazuri a 6-a sau a 7-a) la My Best Friend's Wedding, Father of the Bride, 27 dresses, Runaway Bride, Bride Wars, My Big Fat Greek Wedding, Made of Honor sau la alte câteva zeci dintre comediile mele preferate care au ca temă nunta. Mă sacrific pentru viitorul carierei, daaa?! :P

Enough about weddings, însă. Al doilea job sună la fel de fabulos, îţi asigură o ascensiune rapidă , implică un salariu super ok, călătorii zilnice în interes de serviciu şi e învăluit într-o aură de sexyness (meritată, pe alocuri). I hereby present you....tadada....dada...the flight atendant. Sau stewardeza, între noi fie vorba. O să fiu ca Gwyneth în View from the Top! Ok, mai puţin părul blond. Şi picioarele super-lungi. Şi silueta fără cusur. Şi boyfriendul hot. Şi...ok, poate n-o să fiu chiar ca Gwyneth. Dar aţi prins voi ideea.

Cât despre job description, am cam 80% acoperit. Am peste 1.60, vorbesc engleza fluent şi ca bonus am şi cursuri de prim-ajutor la activ. Ha! (care e emotioiconul ăla care ridică sprânceana arogant, huh?). Nu prea am eu experienţa în client service, dar n-o să las un fleac ca ăsta să mă împiedice. Bineînţeles, n-am de gând să ies la pensie de aici. M-am gândit că mi-aş putea petrece următorii 1-2 ani în aer, până trece criza, se potolesc spiritele şi le vine ăstora din presa feminină mintea la cap. Asta dacă o să mai existe glossy-uri până atunci. :))

Ce zice vox populi? Aţi avea mai multă încredere să vă puneţi nunta sau siguranţa aeriană în mâinile mele? :))

Un articol pe zi (2): Cum să fii un bun stăpân de chihuahua

Aș vrea să spun că textul ăsta nu este ceea ce pare a fi, dar problema este că textul ăsta este exact ceea ce pare a fi. :) Adică o colecție de sfaturi bine-intenționate dar cvasi-inutile unui potențial stăpân de câine mic și isteric.

Elle Woods-wannabees everywhere, check this out! ;)

Text articol:

Cum să fii un bun stăpân de chihuahua

La început a fost Marilyn Monroe, apoi Madonna. Au urmat Paris Hilton, Hillary Duff, sau Jennifer Love Hewitt. Toată lumea e, mai nou, înnebunită după chihuahua, aceste patrupede exoftalmice, adorabile și isterice. Dacă te gândești serios să-ți iei unul, verifică în prealabil dacă poți respecta sfaturile de mai jos.

Acceptă ironiile

Un bun stăpân de chihuahua știe cum să ignore râsetele, replicile zeflemitoare sau interjecțiile stârnite la ieșirea pe stradă cu mândrul specimen canin. Întrebări precum ”Ce-i ăsta, câine sau pisică?!” sunt deja clasice.

Învață bolile

Or fi ei cei mai longevivi câini din lume, dar până ajung la capăt de drum, o să te învețe totul despre bolile canine. De la fracturi și entorse (prin simplul sărit de pe mobilele înalte), probleme cu ochii, cu dentiția și gingiile, până la boli de inimă, un chihuahua e predispus la orice se poate numi afecțiune. Un stăpân bun nu numai că știe, dar și previne acest lucru.

Redefinește răbdarea

Dacă nu știai, chihuahua sunt printre cei mai temperamentali și încăpățânați câini. Îți va lua luni întregi să îl înveți să-și facă treaba unde trebuie. Și chiar și așa, nimeni nu-ți garantează că, lăsat singur, nu-ți va decora casa cu o rolă de hârtie igienică sau nu-ți va face confetti din corespondență.

Nu te păcăli

Un stăpân de chihuahua știe că animalul respectiv nu respectă definiția clasică a cuvântului ”câine”. Renunță la ideea de plimbare lungă (având picioarele scurte, cățelul obosește ușor), la zgardă (îi poate rupe traheea) sau la alergatul prin nămeți, iarna (inutil să precizez de ce).

Acceptă-i micile defecte

Dacă ogarii aleargă în curse, ciobăneștii păzesc oi iar saint bernarzii salvează vieți, chihuahua tremură. O fac atunci când le este frig, o fac atunci când se bucură, o fac atunci când le este frică. Cu alte cuvinte, o fac în permanență. Trebuie să te obișnuiești cu asta și basta. Dacă îl vezi tremurând de frig și îl cerți, riști să provoci un tremurat de frică.

Ia moda în serios

...cea canină, evident. Deși pot părea simple mofturi, paltonașele, hanoracele, bluzițele sau papuceii îi sunt indispensabili cățelului tău în anotimpul rece. Ca stăpân de chihuahua trebuie să te asiguri că micuțul sau micuța ta are o garderobă completă și adecvată, chiar dacă o să devii subiect de glume în cartier.

Articolul în On:

There Will Be Flirting

Pe principiul „Give me a handful of male models, lots of wine and a hype club and I'm in!” în seara asta e petrecerea de lansare a uneia dintre revistele pentru care lucrez, Max.

Max este o revistă pentru bărbați, situată ca target undeva între Esquire și FHM. Sunt câteva femei sexy, mai mult sau mai puțin dezbrăcate, dar și multă artă, cultură urbană, gadgeturi etc. Primul număr a apărut la chioșcuri acum vreo două zile și conține (în el, vorba unei prietene :) ) și două articole scrise de cele două mânuțe ale mele: unul despre moștenitorul imperiului FIAT, excentricul și (foarte) controversatul Lapo Elkan și unul despre un trend în creștere în România, deschiderea de galerii de artă în apartamentele personale (în lipsa altor spații de expoziție). M-am uitat cu mare drag peste revistă când am ținut-o în mână pentru prima dată, mai ales când știu câtă muncă am investit cu toții în ea, dar trebuie să recunosc că primul număr e mai degrabă androgin decât masculin. Am zis eu că ar fi trebuit să înghesuim în ea mai multe afrodiziace și biciuri și să lăsăm cultura pentru almanahuri, dar m-ascultă cineva?! :) Lăsând gluma la o parte, dacă vă pică în mână zilele astea (sau aveți curiozitatea s-o cumpărați pentru voi, boyfrienzi sau soți), mi-ar plăcea să știu ce părere aveți.

Dar să revenim la petrecerea de lansare a lui Max care are loc astă-seară în clubul Fratelli. Petrecerea este, fără îndoială, cel mai fierbinte subiect de discuție din redacție de câteva zile. Am o colegă care se laudă că va purta o rochie atât de scurtă încât dacă se apleacă putem să-i vedem șira spinării. Then again, cam ăsta e outfitul ei și într-o zi normală la birou, deci nu văd unde stă elementul surpriză. Problema dress code-ului e, de departe, cea care distruge cei mai mulți neuroni zilele astea pe-aici. Cât despre mine, chestiunea arzătoare la ordinea zilei e cu totul alta.

Preocuparea mea number one sunt the gorgeous male models pe care i-am ales împreună cu colega mea, Delia, pentru a bine-dispune ochii privitoarelor. ;) Selecția a avut loc acum o săptămână și a fost un proces extrem de stresant, chiar dacă i-am ales după un portofoliu foto, și nu face to face (aș fi cedat nervos în fața tensiunii). Aveam 25 de tipi din care trebuia să rămână 10. Dacă primii 10 au picat ușor (prea multă păr pe pectorali, prea macho, prea gelat, prea kitchos cu pantaloni și bluză albă pe litoral, prea rrrrr etc.), la ultimii cinci care trebuiau scoși mai aveam puțin și izbucneam în lacrimi. Era ca și cum m-ați fi întrebat de care dintre degete m-am atașat și pe care aș vrea să le păstrez. „Nu-i putem lăsa pe toți 15?” am întrebat-o cu bărbia tremurândă pe Delia. Nu, nu puteam. Trebuia să alegem 10 iar Delia a lăsat tot greul pe umerii mei fragili.

Am început să caut, cu un ochi de acvilă, defecte imperceptibile. Un surâs prea înfumurat, un nas prea lung, o cută pe cravată, un bronz prea puternic. Cei 10 norocoși finaliști sunt, o spun cu modestie, o operă de artă. V-aș pune o poză cu my personal favourite, Valentin, varianta autohtonă a lui George Clooney, dar mi-e teamă că voi fi acuzată că am luat-o razna. E posibil. :) Modelele masculine pot avea, dacă sunt bine alese și consumate, efect halucinogen.

Ok, acum chiar trebuie să plec acasă, to get all dressed up pentru întâlnirea cu aleșii mei. :)) Și nu, o să mă abțin să strecor în conversație faptul că datorită mie sunt acolo (cum mi-a sugerat subtil Mihuț). The pretty dress will do all the work. :D Și, parafrazând o replică dintr-o comedie romantică, Maybe there won't be great music, maybe there won't be exquisite cocktails, but, by God, there will be flirting!

Later Edit: La cererea publicului, tânăra speranță Valentin (aka acest George Clooney de România) cu care, deși l-am ales, nu m-am ales. :))

My two beauties

In urmatoarea imagine o veti recunoaste, bineinteles, pe Lily, careia iar i s-a ridicat o ureche, in timp ce cealalta se incapataneaza sa se pleosteasca. :))

Iar mai jos este laptopul meu iubit, pana azi gri si neinteresant. Ca orice fana “Legally Blonde” ce sunt (desi n-o s-o recunosc nici sub tortura!) am visat dintotdeauna un laptop roz, sau, macar cu cativa pui de cristale Swarowsky. Cum n-am avut fondurile necesare pentru cristale, iar laptopurile roz pe care le gasisem nu-si meritau banii (Gosh, am ajuns sa zic ca rozul nu-si merita banii! Maine ce urmeaza, sa spun ca agendele Jordi Labanda sunt neecologice?!), mi-am luat unul simplu, gri.

De azi insa, mi-am cumparat vreo 20 de flubbere roz si rosii, care se lipesc pe tot felul de chestii si mi-am upgradat instrumentul de munca. Isn’t she just lovely? :D

Lily Allen Shopping Spree

Ieri a fost ziua cumparaturilor dedicate venirii lui Lily Allen. Am innebunit vanzatoarele de la pet shop in incercarea mea maniacala de a asorta casuta ei cu litiera, castronasele si jucariile. Dar a meritat. Heck, as vrea si eu sa fiu caine daca as stii ca cineva ma asteapta cu la fel de multa nerabdare cu cata o astept eu. :)

Am gasit the perfect little fluffy and pinkish dog house, care arata aproximativ ca in imaginea de mai jos (cu exceptia faptului ca e sub forma de igluu si are buline albe :D)

Am cumparat si litiera roz, dar la castronnase am avut ghinion. Se pare ca cele roz sunt numai pentru cainii supradimensionati. Cele pe care am pus ochii erau suficient de mari incat sa devina bazine de inot pentru vreo 4 Lily Allen-e, asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un set verde. Care este adorabil in felul lui, daaaaa?

I-am mai luat puppy food si vitamine si o gentuta de transport dintr-un fel de denim, dar tanjesc dupa ceva mai classy. Daca stiti de unde pot cumpara o geanta precum cele de mai jos, do drop a hint. :)

O mai asteapta si niste mingi gumate mici, asa ca pentru boticul ei, si un purcel de jucarie care scoate sunete infernale. :)) Nu i-am luat prea multe jucarii ca sa aiba ce sa-i aduca si invitatii de la puppy shower. :)

Acum va las. Ma duc sa ma antrenez la descoperit si adunat dog poo de pe cover si all over. Ah, can hardly wait! :)

Very pretty, golden and shinny!

Tocmai am primit Glamour Diary 2008, o minunata agenduta aurie, pe care o veti gasi cadou in numarul din decembrie al publicatiei respective. I consider it a sign from heaven (ca in banda aia desenata in care, atunci cand omuletul sta in mijlocul desertului si urla “God, give me a SIGN!”, din cer cade o imensa firma luminoasa cu neoane, pe care scrie “SIGN”) ca in 2008 trebuie sa-mi explorez mai mult latura mea legally blonde. Cannot resist fate anymore! :)

Cum va spuneam, agenduta asta aurie (care are si o surioara argintie), are la adrese utile Accessorize, Debenhams, Furla &co, precum si cluburi, baruri, cafenele si sali de intretinere, which I find adorable! Tot asa, pe la paginile in care (in agendele absolute boring si comune) sunt distantele in kilometri intre Bucuresti si alte localitati din tara, Glamour diary-ul meu imi arata echivalentul marimilor romanesti de haine in alte tari, de la rochii, costume si sacouri, la camasi pentru barbati si incaltaminte. Foarte, foarte util! :)

Si mai are si pagini de daily planning, monthly planning, notes si un semn de carte galben si shinny. Singurul lucru pe care i l-as putea reprosa vreodata ar fi creionasul roz, soooo not chic. In rest, chiar daca pare putin prea sparkly, este definitely un must-have pentru noul an!

The Great Breakthrough

*post for chicks only*

Am de facut o mica marturisire. In adancul sufletului meu am stiut mereu, dar am evitat sa recunosc fata de mine insami. Dar azi, I’m getting out of the closet. Sunt o blonda. Deep deep down inside, sunt o blonda, si inca una din aia platinata. Exact cum zicea Scarlett: “mai bine moarta decat ne-blonda”.

Si, pe langa faptul ca sunt o blonda, mai sunt si o blonda ca aia de la Drept. Mor dupa accesorii mici si roz, imi plac chihuahua de-mi vine sa-mi cumpar unu si sa-l car dupa mine pana-si da duhul si vreau din suflet un pufulet pentru telefon. Cred ca mi-ar intregi viata si ar face-o mai frumoasa. Si shhhhhh! sa nu ma spuneti la nimeni, dar mi-am cumparat ieri un set de oje OPI pe care cred ca mi-am dat bursa pe un semestru intreg, dar, ah....ce incantare! Stiu din surse sigure ca OPI are rezistenta mai mare ca Chanel-ul, si de 10.000 de ori mai mare ca L’Oreal-ul. Si ah, the neon pinks are to die for ! Si mi-am mai luat noua mascara de la Avon, aia cu periuta flexibila si, fetelor, e o minunatie! Am considerat intotdeauna Avon-ul o marca pentru mamici intr-un permanent concediu de maternitate si pentru vanzatoare de lozuri la plic, dar regret amarnic. Noua mascara e impecabila. Am niste gene de parca n-ar fi ale mele : lungi, curbate, nelipite. Luati-va cat mai sunt, mie imi bate Lancome-ul Virtuose la fundul gol. Si nici n-am dat o roaba de bani pe el.

Gata, nu va mai retin cu micile mele nebunii roz si pufoase, trebuie sa ajung la un Halloween Party. M-am hotarat si eu (ca ametita ce sunt) in ultimul moment ca vreau sa merg si, bineinteles, nu am costumatie. Asa ca am decis sa ma imbrac in negru din cap pana in picioare si sa ma dau drept semnul exclamarii. Si daca ma trezesc prea cocosata, imi reconsider « costumatia » si ma dau drept o virgula. Stiu precis ca o sa fac ravagii.

Ne vedem pe ringul de dans ! ;)