In and Out of Love

Anul asta am vazut pentru prima data Parisul. Cu catedralele sale gotice, cu Champs-Élysées si Jardin des Tuileries. Tot anul asta am revazut Londra. Cu palatele, muzeele si pub-urile sale grozave. In cateva zile voi vedea o insula cu nisip alb, apa de culoarea topazului si pesti ca in posterele agentiilor de turism.

Si totusi, cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in 2012 este o camera cu trei panze albe.

***

Primul lucru pe care il sesizezi cand treci de fasiile grele din plastic, care blocheaza usa, e umiditatea din aer. Odata ce te obisnuiesti sa respiri, ii vezi. Sunt peste tot. Se rotesc in aer, stau pe masa din centrul camerei, pe pereti, chiar si pe podea.

Pasesti delicat, sa nu ii calci, din greseala. O doamna intr-un sacou bleumarin pare ca are exact acest task. Sa-i ridice pe blegutii care s-au asezat pe podea si sa-i puna la loc pe masa sau pe flori. Ii apuca delicat, cu o mana, cum ai ridica o coaja de castravete care ti-a scapat de pe bufet.

Daca nu suferi de motefobie, ai impresia ca esti intr-un vis. Pentru ca tocmai ai pasit intr-o camera plina cu fluturi. Vii, colorati si cat se poate de frumosi.

Instalatia, compusa din 2 camere, se numeste In and Out of Love, este realizata de Damien Hirst si poate fi vazuta la muzeul londonez Tate Modern pana pe 9 septembrie.

In prima camera sunt 3 panze albe, pe care artistul a fixat pupe (sau crisalide), din interiorul carora vor iesi, in scurt timp, fluturii.

Odata nascuti, fluturii incep sa zboare prin incapere, stau pe flori, se hranesc cu fructele asezate in boluri pe masa, beau apa cu zahar, se imperecheaza si depun oua.

Desi li se ofera toate conditiile si sunt protejati (am intrebat-o pe doamna care ii ridica de jos daca s-a intamplat ca cineva sa calce pe unul si mi-a spus ca in 5 luni, de cand e deschisa expozitia, doar un fluture a terminat-o dramatic), frumosele insecte nu traiesc mai mult de 2 saptamani.

Si asa ajung in cea de-a doua parte a instalatiei, o incapere cu 8 panze monocrome, in culori vii, pe suprafata carora sunt lipiti fluturii morti. Din fericire nu am vazut-o, si am ramas cu imaginea fluturilor plutind lenesi in jurul meu.

"Aici vreau sa-mi imprastii cenusa", i-am spus prietenei mele Andreea, care, datorita job-ului ei, vine deseori in Tate Modern.

Apoi mi-am dat seama ca dupa 2 saptamani as fi maturata impreuna cu fluturii morti si as ajunge, ce ironie, in locul de care m-am ferit in tot acest timp. Out of Love.

***

Nu stiu de ce, instalatia asta mi-a adus aminte de versurile lui Molly Nilsson, o suedeza dupa care sunt innebunita zilele astea:

Baby, sometimes I don’t understand you
But you’re the abstract art in my modern museum.
And baby, sometimes we fall apart
But the ruins of my heart stand like a Coliseum.

Schimbari

Scriu postul asta in minte de cateva zile. N-am avut insa niciodata starea de spirit sa-l scriu aici. Nici acum nu o am, dar simt nevoia sa dau o explicatie acelora dintre voi care intra aici zilnic si vad acelasi post cu "De ce trebuie sa mergeti la Targoviste (de jucarie)".

Saptamana trecuta am crezut ca voi muri. Nu de suparare, nu de dor, nu de rusine sau de fericire (sau orice alte expresii cu "a muri" mai stiti). La propriu. Ca n-o sa mai apuc sa trec prin toate etapele alea banale ale vietii: casatorie, copii, aniversari, absolviri, nunti, nepoti etc. Din fericire (una pe care n-am cum s-o descriu), sunt bine si totul a fost o alarma falsa. Dar atacurile de panica prin care am trecut in zilele respective au fost, totodata, un blestem si un mare noroc. Un wake-up call, daca vreti.

Stiti cum se spune ca atunci cand esti pe moarte iti trece toata viata prin fata ochilor? Ei bine, mie mi-au trecut prin minte doar lucrurile pe care n-am apucat sa le fac. "Vreau sa apuc sa am riduri! Si burta! Si nepoti!" i-am spus disperata prietenei mele. Eu, care folosesc crema de fata cu SPF 15 si iarna. Eu, care ma fortez sa merg la sala chiar si cand nu am chef. Eu, care spun ca nu ma pot vedea mama, darmite bunica. 

Momentul asta a venit, intr-adevar, la pachet cu disperare si cu deznadejde. Dar si cu cateva revelatii incredibile.

In primul rand, mi-am dat seama ca, desi sunt vreo 13-14 oameni pe care i-as suna oricand sa le dau o veste buna, sunt doar 4 pe care i-as suna sa le spun ca mi-e frica de nu stiu de mine. Si mi-am dat seama ca 4 e un numar foarte mare si foarte bun. Ca unii oameni nu au pe nimeni. Si ca eu sunt, din nou, o fata foarte norocoasa. 

Mi-am mai dat seama, oricat de banal ar suna, ca vreau sa traiesc. Al naibii de mult. In trecut am avut mai unele momente semi-depresive in care am spus ca mi-e totuna daca traiesc sau nu. Acum stiu ca nu e asa. 

Si am mai avut o revelatie vizavi de modul in care imi petrec acum viata. Mi-am dat seama ca investesc mult timp si multa energie in multe lucruri care nu au, efectiv, importanta. Online-ul e unul dintre ele. Am intrat zilele astea pe retelele sociale de parca as fi mestecat rumegus. Cu sila si cu greutate. Am mai pus un link, am mai comentat un status, am mai trimis un mesaj, dar la fiecare pas am simtit cat de goale de sens sunt actiunile mele. Am adaugat "prieteni" pe Facebook cu sentimentul ciudat al celui care invita lumea la o petrecere de zile mari, ca apoi sa stinga lumina si sa dea pe toata lumea afara in mijlocul ei. Si imi doresc sa pastrez cat mai mult din libertatea si detasarea pe care le simt acum. Si mai ales imaginea asta clara asupra lucrurilor cu adevarat importante.

Blogul nu intra la capitolul lucruri inutile pentru ca datorita lui am astazi multe lucruri care conteaza pentru mine. Si am cunoscut multi oameni care imi fac viata mai frumoasa. Dar va marturisesc ca mi-am propus sa-l inchid. Pentru ca nu mai am starea necesara sa scriu aici. Pentru ca sunt atatea lucruri in viata mea reala pe care vreau sa le fac si in care vreau sa-mi investesc toata energia. Daca nu l-am inchis inca, e datorita prietenei mele, Alexandra. Stie ea de ce. Mi-am propus sa iau o hotarare definitiva la sfarsitul verii. Pana atunci voi mai posta aici, dar sigur nu cu regularitate zilnica. 

Deocamdata sunt intr-un fel de vacanta de la viata mea. N-am plecat fizic nicaieri, ba chiar imi vad de treburi ca si pana acum, dar simt ca trebuie sa iau o gramada de decizii, sa schimb o gramada de lucruri si pana nu fac toatea astea, am o senzatie ciudata ca timpul sta in loc si eu stau pe tusa. 

Si, daca ar fi un singur lucru pe care as vrea sa mi-l amintesc cu drag din saptamana ce se incheie, e urmatorul dialog, pe care-l transcriu aici ca sa nu-l uit:

Eu, sunandu-l pe preotul meu de la Manastirea Putna, la 10 seara:

- Parinte, stiu ca e tarziu, dar chiar am nevoie sa vorbesc cu dumneavoastra!

- Teodora, [asa-mi spune el pentru ca e singurul nume de sfant apropiat cu al meu] nu ti-am mai auzit vocea de cateva luni. Cum sa fie tarziu? E inca foarte devreme...

Va las aici, va multumesc pentru rabdare si intelegere si promit sa urmeze un post plin de chestii cat se poate de simpatice si superficiale. Asa, pentru echilibru. :)

Prapastia

Acum trei ani, cam pe vremea asta, am cazut intr-o prapastie. 

Nu stiu cum sa v-o descriu, prapastiile astea nu seamana niciodata intre ele. Tin minte doar ca era adanca si ca in cadere mi-am julit tot: coate, genunchi, vise si coaste. Cand am ajuns la fundul ei, nu se mai vedea cerul. Si am stat mult acolo, nemiscata. Atat de mult si atat de nemiscata incat am crezut ca contactul cu solul ma paralizase. De fapt, corpul doar amortise.

Nu-mi amintesc foarte bine perioada petrecuta in prapastie. Cand nu vezi cerul, zilele si noptile seamana unele cu altele. Din cand in cand, cineva ma striga. Ecoul numelui meu rasuna pana la mine si apoi se rasfrangea inapoi. Nu raspundeam. N-avea niciun rost. Stiam ca n-o sa pot urca la suprafata niciodata. 

Apoi, intr-o zi, aproape fara sa-mi dau seama, m-am auzit pe mine strigand. Un singur tipat de ajutor, dar suficient de disperat incat un ghid al prapastiilor sa ma fi auzit si sa fi venit la crapatura ei. Vedeti voi, ghizii prapastiilor nu pot cobora dupa cei ce cad in prapastii, dar ii pot sustine in urcare. Si asta a facut ghidul pentru mine: mi-a stat alaturi zi de zi (sau noapte de noapte, cum v-am spus, era foarte intuneric si pierdusem notiunea timpului) si m-a incurajat. 

Nu de putine ori, dupa cativa metri de urcare pe peretii abrupti, deznadajduiam, alunecam, si ma trezeam iar in locul din care plecasem. Si-atunci auzeam cuvintele de incurajare si-mi propuneam sa urc din nou a doua zi. Odata, probabil ca sa ma motiveze, ghidul mi-a povestit ca va avea nevoie de mine intr-o buna zi pentru a ajuta alti oameni care sunt in prapastii. Pentru ca, uneori, atunci cand cel cazut aude povestea unui supravietuitor, a cuiva care acum se bucura din nou de lumina si caldura soarelui, gaseste puterea sa creada ca poate iesi din hau. Asa ca ghidul mi-a propus ca atunci cand voi iesi la suprafata, sa merg cu el la buza prapastiilor si sa vorbesc celor de pe fundul lor. 

Imi venea sa rad. In primul rand pentru ca, desi nu voiam s-o spun cu voce tare si sa-l dezamagesc, stiam ca nu voi iesi din prapastia aia niciodata. In al doilea rand, pentru ca ideea ca voi iesi vreodata, ca voi duce din nou o viata normala, cu mers la piata, vacante, lecturi, concerte sau mancat de capsune mi se parea absurda. La fel de absurda cum mi se pare acum o lume in care curg rauri de caramel, copacii sunt din vata de zahar si pietrele sunt bomboane gumate.

Urcatul a durat mai bine de doi ani. Nici nu mai tin minte de cate ori am cazut. Nu mai stiu nici ce m-a motivat sa ma ridic. De cele mai multe ori cred ca a fost vocea surorii mele, Lia. Nici cand am ajuns sus nu tin minte exact. Treptat, ochii mi s-au obisnuit din nou cu lumina si, fara sa-mi dau seama, am iesit din rapa.

Zilele astea mi-am dat seama ca, pentru prima oara dupa mult timp, sunt in siguranta, departe de orice buza de prapastie. Si ca abia acum sunt gata sa merg la cei cazuti in adanc si sa le spun ca da, exista cale de intoarcere. Sa le spun ca nici eu n-am crezut ca pot si totusi am reusit sa urc.

Si sa le mai zic ca, desi stiu ca ii ingrozeste gandul ca odata ajunsi sus trebuie sa dea iar piept cu lumea si ca pot cadea in alte prapastii, nimic nu se compara cu senzatia pe care o vor avea cand se vor uita in jos. Poate prima gura de aer pe care au luat-o cand au venit pe lume. Sa le povestesc cate vise mi s-au indeplinit de cand m-am intors si cate abia astept sa mi se indeplineasca. Si sa le aduc aminte ce buna e placinta cu mere calda sau ce placuta e senzatia talpilor goale in iarba. Atat.   

Viata ca o leapsa

Circula pe bloguri zilele astea o leapsa care mi-a placut tare mult. Nu mi-a dat-o nimeni, dar am completat-o pentru ca mi-a trezit multe amintiri frumoase. Banuiesc ca, de fapt, postul asta e mai mult pentru mine.

La 4 ani aratam ca Pipi Langstrumf: eram roscata ca un morcov, pistruiata, si vorbeam incredibil de mult si de repede.
La 5 ani am inceput sa merg la gradinita in limba germana. Acasa vorbeam 2 cuvinte in germana si unul in romana.
La 6 ani am avut primul crush. Il chema Calin, semana cu Dylan si nici nu stia ca exist.
La 7 ani am intrat la Scoala Germana din Cetate, dupa un examen de admitere. In timpul lui, mama si tata (bunicii care m-au crescut) se plimbau emotionati in curtea interioara a scolii. Ei nu stiau asta, dar eu ii vedeam de la geam. Cand s-au afisat listele, tata a dansat cu mine in brate si mi-a spus ca pot sa mananc ce vreau la pranz. Am servit o Milka mare, un suc verde de la dozator si gummie baren.
La 8 ani am inceput cursuri de pian cu o profesoara care ma lovea cu batul peste degete daca greseam. De doua ori pe saptamana plangeam tot drumul spre Scoala de Muzica si inapoi.
La 9 ani am citit prima data „Crima si pedeapsa“ „Romanele mesei rotunde“ si „Ion“. Aveam o pofta nebuna de lectura si nu aveam pe nimeni care sa ma ghideze.
La 10 ani am scris o poveste despre doi porumbei, la care colegii mei au ras cu lacrimi si pe care Frau Lehrerin a copiat-o la xerox si a dus-o la toate colegele ei invatatoare. Foile cu povestea au ajuns, in cele din urma, la profesoarele de la gimnaziu si la directoarea scolii. Cred ca ala a fost momentul in care am fost cel mai mandra de mine din toata viata mea.
La 11 ani am dat prima petrecere de ziua mea la care am invitat toata clasa. Profesorul meu de engleza (care era american) mi-a facut cadou dictionarul lui Oxford din facultate, cu tot cu notitele lui pe margini.
La 12 ani am luat prima decizie de adult din viata mea si m-am mutat la peste 350 de km de orasul in care am crescut.
La 13 ani am scris un short story despre un baiat a carui personalitate era strivita de o mama autoritara, varsandu-mi frustrarile din cauza unui baiat excesiv de timid. Am castigat cu ea locul I la „Tinere condeie“. Tot atunci am tinut primul regim de slabit pentru ca voiam sa arat ca Brooke McQueen din „Popular“.
La 14 ani ma uitam cu religiozitate la „Felicity“ si imi doream sa devin studenta la medicina, ca ea. Am mers la olimpiada de biologie si am condus echipa la  „Sanitarii priceputi“. A trebuit sa-mi regandesc toate optiunile de cariera, insa, cand scenaristii serialului au decis s-o dea la Facultatea de Arte.
La 15 ani n-am dormit o noapte intreaga cand s-au prabusit Turnurile gemene, de teama ca o sa izbucneasca al III-lea Razboi Mondial si n-o sa apuc sa merg la liceu. O luna mai tarziu a murit tata (bunicul care m-a crescut) si intreaga mea lume s-a prabusit.
La 16 ani am intrat in trupa de teatru a liceului si am fost la cele mai tari festivaluri de teatru in limba engleza.
La 17 ani m-am imprietenit cu cea mai buna prietena a mea, Ligia.
La 18 ani m-am indragostit de el, care era atunci cel mai fantastic baiat din lume.

La 19 ani am intrat cu Ligia la FJSC, dupa ce profa cu care am facut pregatire ne-a spus sa ne rugam sa prindem macar ultimele locuri la taxa. Ligia a intrat prima, eu a patra. La buget.
La 20 de ani am primit o bursa Erasmus, am cunoscut-o pe Andressa si mi-am facut blog. Si chestia asta mi-a cam schimbat viata.
La 21 de ani aveam 3 joburi si mi-era rusine pentru ca faceam dublu cat facea mama dupa 20 de ani de munca.
La 22 de ani mi s-a rupt inima in mai multe bucati decat credeam ca se poate rupe o inima vreodata. Si am intrat la masterat.
La 23 de ani am fost singura la Roma de ziua mea. In rest, nu-mi amintesc aproape nimic. 
La 24 de ani am terminat-o cu scoala, am trecut printr-o mica furtuna si m-am angajat la „Tabu“, implinindu-mi un vis mai vechi. Si (to be continued...).

Sunt foarte curioasa daca vor sa ne povesteasca ceva pe tema asta Ana, Andressa, Catalina, Chris, Madelin si Suzi. Eu tare as vrea sa le citesc.

Cele 9 caiete

La mine in camera au locuit de-a lungul anilor 9 fete. Am dedus asta dupa cele 9 caiete pe care le-am gasit ascunse in diverse unghere ale bibliotecii.

Este greu de crezut ca, de-a lungul timpului, 9 fete atat de diferite au locuit in aceeasi camera, au vazut aceeasi strada cand s-au uitat pe geam, sau si-au luat micul-dejun la aceeasi masa. Si totusi, asta s-a intamplat.

Le-am deschis caietele cu sentimentul celui care stie ca face un sacrilegiu. Cu toate astea, ma gandesc ca daca le-au lasat in urma e pentru ca au vrut sa fie citite. Pentru ca au vrut ca fata care avea sa locuiasca in aceeasi camera, la ceva vreme dupa ele, sa le inteleaga.

Primul caiet e o agenda patrata cu sute de pagini roz si nu contine niciun cuvant, doar imagini. Cred ca e un fel de album de vise. Un amestec de decupaje si desene de ceasuri, design interior, destinatii care nu au inca nume pe harti, prajituri pufoase si rochii lungi si moi. Uneori sunt doar pagini roz. Banuiesc ca in acele momente fata n-a mai visat nimic. Sau poate ca tocmai atunci i s-au implinit visele. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea, pana la urma. Imi place sa cred ca e undeva in lumea asta larga si isi traieste visele, nu le mai decupeaza.

Al doilea caiet e plin de cuvinte. Cuvinte usoare, cuvinte grele, cuvinte rotunde, cuvinte vagi sau exacte, cuvinte dureroase sau hilare. Cuvinte fara spatii intre ele, ca si cum i-ar fi fost teama ca, lasand spatii intre cuvinte, s-ar pierde pe sine in mijlocul lor. Nu stiu cine sunt prietenii ei, la ce filme se uita in noptile de insomnie sau cum isi petrecea dupa-amiezele de sambata. Caietul nu contine niciun element factual, nicio poveste, niciun personaj. Doar pagini intregi in care isi descompune si isi recompune sufletul labirintic in mii de bucati. Desi nu stiu ce culoare are parul ei, daca are nasul acvilin sau carn si nici cum isi tine bratele in timp ce merge, as recunoaste-o pe strada dintr-o mie de fete.

Al treilea caiet e un jurnal cu cheita. M-a amuzat faptul ca posesoarea lui s-a simtit protejata de lacatul in forma de inimioara. Mi-a luat treizeci de secunde sa-l deschid. Am folosit o agrafa. Are paginile numerotate si datate cuminte, ca si cum ar fi un caiet de teme acasa. Fata s-a straduit multa vreme sa noteze zilnic ceea ce deduc a fi cate 5 lucruri frumoase care i s-au intamplat in acea zi. Cateodata sunt mai multe de cinci, alteori sunt mai putine. Uneori, ca sa ajunga la minimul de cinci, scria “Mi-am cumparat un iaurt cu capsuni” sau “Am hranit ratele cu pufuleti si biscuiti Maia”. La un moment dat, a inceput sa manance tot mai mult iaurt cu capsuni. Apoi nu mai stiu ce s-a intamplat.

Al patrulea caiet e ca o galeata imensa cu cirese rosii si carnoase. Reconfortant. Indestulator. Delicios. Un caiet in care fiecare cuvant e un cuvant gras si fericit. In care frazele, citite in orice ordine si combinatie au aceeasi curgere molcoma. Are umplute vreo 10 pagini. Nici pana acum n-am inteles daca a fost un exercitiu obositor sau o revarsare de preaplin sufletesc. Fata cu cuvintele rotunde si fericite s-a oprit intr-o zi din scris, la fel de simplu cum a inceput. Imi imaginez ca si-a facut un balon din frazele usoare si perfecte si a disparut cu el dincolo de exosfera.

Al cincilea caiet nu are personaje, dar spune o poveste. Saptamani, luni si ani de zile povestiti de posesoarea lui prin unitati de masura. O lupta cu un dusman invizibil si, poate, inexistent. Batalii castigate, razboaie pierdute, strategii de lupta, scheme de atac, scheme de retragere. Si, la final, parasirea campului de lupta in aceeasi pozitie in care a intrat. Nu stiu daca a facut-o victorioasa sau infranta. Asta nu mai scrie.

Al saselea caiet contine liste ordonate si detaliate. Liste de cumparaturi care trebuie facute, liste de lucruri care trebuie reparate in casa, liste de carti care trebuie citite, liste de lucruri care trebuie returnate, liste de liste. Fata s-a oprit la un moment dat din ordonat realitatea cu bullet-uri si numere. Sunt curioasa daca si renuntarea la caietul cu liste a fost trecuta undeva pe o alta lista.

Al saptelea caiet este un caiet de reproduceri. O existenta reprezentata prin citatele celorlalti, scrise pe alocuri ilizibil, poate pe genunchi in autobuze, inainte de a fi date uitarii. O fata care a incercat sa se evaporeze in spatele imaginii altora despre ea, dar care a devenit solida tocmai prin selectarea si reproducerea acestor imagini. Un fel de lectura rasturnata, in oglinda. Ultima replica ii apartine, ca intr-un act de razbunare, ei insasi.

Al optulea caiet e, probabil, cel mai trist lucru pe care l-am lecturat vreodata. In el, o fata descrie cum moare ca intr-o infinita reluare, in mjlocul unei lumi ce isi urmeaza, neinduplecata, viata. In randurile caietului, fata povesteste cum, intr-o zi ca oricare alta, o rana deschisa s-a cascat in mijlocul ei. Rana pe care a purtat-o asa vulnerabila in plina strada, in mijlocul tuturor, fara sa o poata acoperi cu altceva decat cu mainile facute scut. Fata n-a mai scris intr-o buna zi nimic despre rana ei. Nu stiu daca rana s-a cascat intr-atat incat a inghitit-o cu totul sau, pur si simplu, s-a vindecat.

Al noualea caiet e o agenda clasica, cu intalniri si deadline-uri, cu planuri si remindere. Lecturandu-l, am vizualizat imaginea unei fete ordonate si precise, cu un scris la fel de sigur ca fluxul si refluxul. O fata atat de ocupata incat si-a planificat activitatile pe cadrane, grupe de importanta si urgenta si culori. O fata ale carei vorbe par solide, dure si serioase, ca niste cromlehuri. Scrisul in caiet a incetat intr-o buna zi cu un ultim reminder: “Sa nu uit sa imi iau un iaurt cu capsuni”.

Blocul meu - Compunere

De ziua nationala a Tarii noastre romanesti mam decid sa va povestesc despre blocul meu. Blocul meu este mare si frumos si e asezat in inima Bucurestiului, capitala tarii noastre. In spatele blocului meu este ateneul Roman, care este una dintre marile cladiri ale romaniei, la fel cum este manastirile lui stefan Cel Mare, casa poporului si Molul nou unde au adus aiemex, ca mi-a spus Andi ca daca te uiti la un film cu aiemex rechinii pot sa sparga ecranul si sa vina la tine si dea-ia eu nu ma duc. Daca vreau sa vina rechinii la mine ma duc la marea Neagra si macar stiu o chestie.

Eu seara merg la plimbare cu cainele meu lili pe langa ateneu, desi mie rusine ca lili vrea sa faca uneori pipi pe ateneu si ridica piciorul din instint, desi eu ia-m spus odata ca Lili, poti sa faci pipi unde vrei, nu mai pe ateneu nu, ca se uita lumea la noi dar fiinca ea e caine nu intelege de rusine.

In blocul meu stau multi actori si oameni pe care mai mult ii vad la televizor ca si eu sunt plecata si ei sunt plecati si na-vem cum sa ne intalnim in bloc. In prima seara cand ne-am mutat in bloc, cineva a furat bicicleta la un prieten chestie nasoala si imi venea sa plang de ciudata ca a furato tocmai la mine in bloc. Si atunci a intrat in hol la bloc Cristina Cioran care eu cred ca seamana cu Cameron diaz, numai ca nu vorbeste in engleza si a zis de ce sunteti suparati. Iam spus ca cineva a furat o bicicleta si ea a ras si m-ia zis ca „Si mie mi-au furat bicicleta in prima seara cand mam mutat aici in bloc”. Si eu am zambit si am dat din cap ca asa mi-a spus bunica ca e frumos sa fi amabil cand omul iti vrea binele, desi situatia nu era egzact la fel mam gandit eu ca Cristina Cioran are si un Gip si prietenul meu la care iau furat bicicleta avea decat bicicleta, pe care acum n-o mai avea nici pe ea. De atunci mam m-ai intalnit cu ea in holul blocului, dar nam mai vorbit de problema, ca eu am ale mele si ea la fel.

Dar fiinca asa cum zice mama sunt si lucruri bune si rele, blocul meu nu are decat vedete, el are si varcolaci. Eu nam vazut varcolaci decat in parcul din spate si era intuneric si nu pot spune sigur care e treaba cu ei, dar vecinii spun ca varcolacii isi fac cuiuburi de ziare in bloc daca nu incui bine usa si dorm acolo si aduc cu ei foarfece si seringi si elastice, dar eu nui cred, deoarece fiinca nu poti dormi comfortabil pe foarfece si seringi si atunci de ce sasi faca cuiburi din ele.

Dar vecinii o tin cu a lor ca sunt batrani si pe batrani nu trebuie sa-i contrazici cand spun de medicamente, Iliescu si varcolaci. Ligia, prietena mea sa intalnit intro seara cu o vecina care dadea cu cratita de apa pe scari si pe pres, sa nus-i faca varcolacii cuibar noaptea la ea la usa. Eu nam dat cu apa ca mi se pare o prostie si nu vreau sa alunece cineva si sa-si rupa gatul, chiar daca asa spune lumea ca merita varcolac fiind. Dar eu stau la un etaj sus si cred ca varcolacilor li s-ar face somn sa urce pana la mine si se opresc la vecina care da cu apa ca ea sta mai jos in comparativ cu mine. Mi-e mila de ei ca trebuiesc sa doarma pe ud, dar asa cum iti asterni asa dormi ma invatat mama si ei ori cum si-ar asterne tot pe ud dorm.

In afara de varcolaci, blocul meu are si un administrator. Eu daca as sti ca daca dau cu apa pe pres si pe scari nu-l mai vad pe administrator, as da ca ma sperie mai tare ca varcolacii. Administratorul e batran ca dinozaurii de la Anti-pa, aia din holul mare de jos de la parter, dar daca dinozaurii sunt prinsi cu suport de podea administratorul se poate misca si se imbraca cu haine stramte, palarie si ochelari de soare, ca un ghengstar (ii stiti pe nenea aia care stau cu spatele cand canta Joe Dassin? Eu cred ca in tinerete administratorul era in banda cu ei). Eu ma intalnesc des cu el in hol sau in lift si nu totdeauna mai am timp sa ma intorc si sa fug mai ales in lift ca e stramt. Mie numi place de el ca cheama des Politia chiar daca na-re de ce si chiar daca nu nimereste intotdeauna scara corecta. Eu daca as purta ochelari de soare in bloc nu mas apuca sa sun pe Politie. Ca ce facem, loterie de apartamente?

Dar si lui administratorul, asa spaimantator cum e el iam gasit un punct slab, rotula lui Ahile cum se spune in carti. Fiinca asa rau cum e el, mie m-ie mila de administrator ca are o tanti administrator care e grasa si umbla noaptea pe afara cu gluga si cu o bata ca jandarmii de la metrou. Eu mam speriat si am intrebat-o ca „Ce faceti cu batul?” si ea mia spus ca face rondul perimetrului sa ne apere de varcolaci. Mie m-ie mila si de administrator si de varcolaci, dar nu iam spus si ei asta ca femeile nu inteleg intotdeauna si mai era si inarmata.

Dar in afara de asta, mie cemi place cel mai multi la blocul meu e camera mea cu tavan inalt, care are trei pereti albi si un perete complect de sticla care da intrun balcon unde nu ies des ca mie frica de intaltime dar ca idee.

Eu daca as putea sa aleg alt bloc unde sa stau in Bucuresti, capitala Romaniei, tot la mine in bloc as sta. Chiar daca avem un administrator care se strecoara pe langa ziduri si prin lift si te sperie si mai avem cuiburi de varcolaci pe care tanti administrator ii vaneaza cu bata in perimetru si vedete la care le fura lumea bicicletele, mie tot blocul meu mi se pare cel mai frumos bloc din Bucuresti, capitala Romaniei.