Teroare in hypermarket

Cand m-am dus ieri la cumparaturi la hypermarket-ul Real din Afi, n-am banuit ca pornesc intr-un razboi. 

Abia cand am ajuns la raionul de cosmetice si am vazut plutoanele de soldati in rochite colorate si cu ecusoane metalice, mi-am dat seama ca am intrat in transee si ca va fi o lupta dura, care pe care. 

Imi fac curaj si imi croiesc drum spre rafturile cu creme de fata, pentru ca aveam nevoie de un demachiant. Il ocolesc cu abilitate pe cel unde se lafaiau produsele Garnier, L'Oreal si Olay, in fata caruia erau postate trei tinere gata sa sara pe tot ce misca, si merg la cel cu produse romanesti. 

Si, cum stau eu asa cantarind in mana un demachiant Bioten si unul Ana Aslan, hop, din neant, se materializeaza langa mine o soldatica in rochie bej, cu ecuson Olay pe piept.

- Buna ziua, cautati ceva anume?, ma intreaba tot un zambet.

- Buna ziua. Da, caut un demachiant produs de o companie romaneasca, ii spun eu zambind larg si crezand ca aceasta marturisire ii va pune capac. Tipa, insa, nu se lasa cu una cu doua.

- Am inteles. Pot sa va intreb daca ati folosit vreodata produsele Olay?

- Da, folosesc o crema de fata Olay.

- Pot sa va intreb care?

Da, poti sa ma intrebi. 

- Cea hidratanta, de zi, cu SPF 15.

- Am inteles. Si sunteti multumita de ea?

- Da.

- Perfect. Daca sunteti multumita de ea, pot sa va arat si alte produse din gamele noastre?

- Nu, multumesc. Dupa cum v-am mai spus, caut un produs romanesc.

- Pot sa va intreb de ce?

- Sunt o nationalista inraita.

Ahahahahahahaha, cu asta chiar ca am blocat-o. I-a luat cateva secunde sa-si gaseasca replica. Probabil in manualul lor de instructiuni nu figureaza replici din astea "exotice".

- In regula. Daca vreti sa va arat alte produse de-ale noastre, va stau la dispozitie.

- Super. Multumesc.

Odata ales demachiantul, pornesc spre raionul de paste si periute de dinti. Acolo ma asteapta un soldatel Colgate, unul Blend-a-med si unul Sensodyne. Reusesc sa-i fentez pe ultimii doi cu un pas agresiv si sigur, dar cum periuta pe care o folosesc de doi ani incoace e la raionul Colgate, imi fac o cruce cu limba si ma pregatesc mental pentru asediu.

- Buna ziua! Pot sa va ajut cu ceva?

- Multumesc, nu, vreau doar o periuta de dinti.

- Pot sa va intreb care?

De ce naiba sunt astea instruite sa intrebe "Pot sa va intreb care?" in loc sa intrebe, pur si simplu?

- 360 Sensitive. 

- Aha. Si nu v-ar interesa sa incercati si *insert nume complicat de periuta aici, care, dupa cum suna, pe langa ca-ti spala dintii, bate si covoarele si face si sarmalute in foi de vita de vie*.

- Va multumesc, dar de vreo 2 ani folosesc acelasi model. 

- Am inteles. Si n-ati vrea sa incercati si *insert nume complicat de periuta aici, care, dupa cum suna, pe langa ca-ti spala dintii, bate si covoarele si face si sarmalute in foi de vita de vie*?

Am oftat lung. Pe langa ca le face agresive, le mai si spala creierul sa nu reactioneze la refuzuri.

- Va multumesc, dar nu. Am incercat sa pun accent pe ultimul cuvant.

- In regula. O zi buna!

- La fel si dvs!, i-am spus. Pe "si nu mai teroriza oamenii" l-am pastrat doar pentru mine.

Balsam de par nu mi-am mai luat. Pana sa ajung la raftul L'Oreal, trebuia sa trec de tipa de la Pantene si de cea de la Garnier. Si aia de la Pantene arata de parca ar fi putut face un copil sa planga.

Distractie la aeroport

Am fost aseara sa-l iau pe boyfriend de la aeroport. Mi s-a parut o idee amuzanta sa-l astept cu o foaie pe care sa-i scrie numele, cum vezi mai tot timpul barbati la costum asteptand diferiti oficiali in aeroporturile internationale. Nu mi-am dat seama ce aparitie exotica voi fi cu respectiva foaie la aeroportul Baneasa.

Am ajuns la aeroport cu jumatate de ora inainte si mi-am petrecut timpul citind. Cand au anuntat avionul, m-am ridicat de pe scaun, mi-am scos foaia si m-am asezat strategic pe culoarul de asteptare. Partea proasta a fost ca, odata cu avionul de la Roma a aterizat si avionul de la Bruxelles, care avea jumatate de ora intarziere. Asa ca, pana sa ajunga boyfriend sa ma vada cu foaia si sa rada, cum imi planificasem, s-au perindat prin fata mea pasagerii unui avion si jumatate. Cred ca s-ar fi uitat mai crucis la mine doar daca eram goala.

La un moment dat, un tip cu un rucsac s-a desprins de convoi si s-a indreptat catre mine foarte zambitor:

- Eu sunt!

- Poftim?!

- Eu sunt cel pe care il astepti. 

- Aaaaa, nu prea cred. 

- De ce? Al naibii, n-ai rude care se perpelesc de dorul tau acasa?

- Nu prea semeni cu prietenul meu.

- Nici tu cu prietena mea, dar nu ma deranjeaza. Nu ma indoiesc.

Noroc cu un bunic emotionat, care abia astepta sa-si stranga fata si cele doua nepotele in brate, ca mi l-a luat pe Don Juan din raza de actiune:

- Haide, domne', aici ti-ai gasit sa te opresti? Mergi in spate sau mergi in fata, sa aiba lumea loc.

Romeo de Baneasa si-a cantarit optiunile timp de cateva secunde, dupa care a ales varianta mai sigura, care nu implica intoarcerea la vama: a mers in fata.

N-am apucat sa respir usurata, ca o tiganca corpolenta si in varsta, care statea pe un scaun de vizavi, cu o Biblie in poala, a aratat inspre mine si l-a intrebat pe sotul ei:

- Da' fata aia ce-are de-i cu foaia-n mana?

- Asteapta pe cineva, da' nu stie cine e, ii raspunde sotul pe o voce care se vrea soptita, dar care razbate cu usurinta pana la mine.

- Saraca, m-a compatimit femeia si s-a intors la studiul biblic.

Si tocmai cand credeam ca sirul chinurilor mele a luat sfarsit, un baietel de vreo 6-7 ani, care statea la doi metri de mine, in bratele tatalui sau, a inceput sa citeasca, pe litere, cu voce tare, numele prietenului meu. Mama a inceput sa-l certe Nu-i frumos, mami!, tata a intervenit si el Gata, tata, hai sa citim iar panoul de sosiri, dar copilul a continuat, imperturbabil, cu silabisirea pana a ajuns la numele de familie, dupa care a intrebat senin:

- Ce inseamna [insert boyfriend name here]?

- E un nume, tata, i s-a explicat.

- Eu n-am auzit de asa ceva, a concluzionat pustiul, in timp ce parintii ma priveau si zambeau fastaciti.

N-oi avea eu multe calitati, dar stiu sa-mi recunosc infrangerea. Am intors foaia cu spatele si am pus-o jos, urmand s-o ridic doar cand dincolo de usile de sticla mi-am recunoscut prietenul. 

A zambit cand m-a vazut. Cred ca as fi obtinut acelasi efect si fara foaie. Dar unde am fi fara putina umilinta din cand in cand in vietile noastre?

 Sursa foto.

William & Kate: The Movie

Pe Rotten Tomatoes este o lista cu 25 de filme care sunt "so bad they're unmissable".

Din motive care-mi scapa complet, Twilight (alaturi de sequel-urile sale New Moon si Eclipse) nu figureaza pe ea. Poate o sa apara in urmatoarea lista de "25 movies so excruciatingly painful to watch you feel actually bad for the actors." Unde o sa figureze, de altfel, mai mult ca sigur si William & Kate: The Movie. 

Despre William & Kate: The Movie sunt atatea de spus... Cu ce sa incep? Poate cu foarte inspiratul subtitlu "Let Love Rule"?  

Sau poate cu partea din comunicatul de presa care il prezinta ca "Shot entirely in Los Angeles and inspired by true events."? ))))) E lesne de banuit de ce, odata ce au citit scenariul, oficialii de la colegiul St. Andrews (unde William si Kate s-au cunoscut si unde are loc cea mai mare parte a actiunii filmului) au refuzat sa permita accesul echipei de filmare oriunde in apropierea campusului. Motiv pentru care imaginile cu St. Andrews care apar in film au fost luate... din elicopter. )))))

In rest, daca trecem peste faptul ca, in film, autobuzele londoneze merg pe partea dreapta si in scena cu vanatoarea de fazani din Gloucestershire apar munti in fundal (evident, in Gloucestershire nu sunt munti, dar ceea ce se vede in film sunt masivii din Sierra Nevada, California ) ajungem la partea cu adevarat amuzanta a filmului. Replicile.

La fel ca si in cazul Twilight, nu poti sa nu apreciezi actorii pentru simplul fapt ca reusesc sa rosteasca replicile fara sa se tavaleasca pe jos, spasmodic, de ras. Si-acum il am in fata ochilor pe bietul Robert Pattinson cand spune "I love you. You're my only reason to stay alive...[moaca in agonie] if that's what I am." Pwahahahahahahahahahaha.

Ei bine, neozeelandezul care il interpreteaza pe William (la ce va asteptati de la un film despre un monarh britanic, filmat in L.A.? Ziceti mersi ca nu e galez cu tot cu accentul din dotare.) are parte de aceeasi agonie atunci cand trebuie sa rosteasca replici profunde si memorabile de genul "I am sorry… I just need some space." sau "My mother was one of the people.  [gasp] She tried to change the monarchy." Daca va e mila de el, fratele lui o sa va stoarca  rauri de lacrimi cu replici ca "I say, Wills, I am not the heir. I am just the spare."

Cat despre modul in care e portretizata Kate... Ei bine, luati-o pe Cady din Mean Girls, amestecati-o cu Elle din Legally Blonde si cu Poppy din Wild Child (sau oricare Mailbu princess va trece prin cap acum) si aveti, probabil, prototipul la care s-au gandit regizorul si scenaristul. Asta ca sa faca sens replici ca "You do realise this is the 21st century?", pe care Kate le arunca coach-ului de eticheta al Curtii Regale, care o invata, cum altfel, eticheta de la Curte. 

Stiu ca pana acum n-am facut decat sa critic filmul, dar credeti-ma cand va spun ca o sa fac tot posibilul sa-l vad (chiar daca apare doar pe DVD, o sa fac rost de el if it's the last thing I do!). It's waaay to bad to miss.

Si iata si trailerul. Comentariile dintre scene sunt cel putin la fel de incitante ca replicile, veti vedea ))




PS: A, da, si in caz ca nu ati vazut deja spoof-ul T-Mobile pentru nunta regala, vi-l recomand calduros. Imi suna House of Love in cap de trei zile in continuu.

Branduri care ma fac sa zambesc

Casa de Pariuri Literare

Inca de cand am vazut numele asta adorabil de editura, desi nu stiam exact ce genuri publica, mi-am propus sa cumpar ceva de la ei. Cum sa nu ai in biblioteca o carte pe care sa scrie "Casa de Pariuri Literare"? Cred ca merg pe "Dactilografa de noapte". Pentru inceput.

*

Stolen Girlfriends Club

De fiecare data cand vad numele brandului in vreo revista de fashion zambesc si-mi aduc aminte de un anumit baiat din viata mea si de prietena lui. A, da, si de ziua in care mi-am petrecut o jumatate de ora in Liberty, cu un tricou Stolen Girlfriends Club in mana, incercand sa ma conving ca as putea supravietui doua zile la Londra numai cu apa, intr-un soi de regim de detoxifiere a organismului, ca sa mi-l cumpar. Intr-un final a invins o combinatie dintre instinctul de supravietuire (pe care nu-l banuiam asa puternic) si un rest de neuron. Inca regret. 

*

La categoria cel mai cute nume de band nu reusesc sa ma decid intre Seagull Screaming Kiss Her Kiss Her si The Pigeon Detectives. Desi am ascultat foarte putin din fiecare, ca sound cred ca prefer The Pigeon Detectives. SSKHKH au insa o vocalista misto. O sa aprofundez zilele astea. Sa-mi treaca deocamdata obsesia pentru The New Pornographers (hei, that's a cute name too!). 

*

Iar la categoria branduri care ma fac sa ma tavalesc pe jos de ras, cred ca v-am mai spus deja de site-ul masajnufrectie.ro (it's been a loooong time favourite of mine). Tot din categoria online autohton ar mai fi laptesibranzadecapra.ro, cu sloganul "Intra in familia noastra". ))) 

Iar dintre brandurile straine cu nume haioase (sau de-a dreptul nefericite), gasiti pe pagina de Facebook a theCHIVE o selectie bogata. Nu ma pot decide intre pastele Fagottini, chipsurile Megapussi sau balsamul Terror! ))) Imi pot doar imagina ce fel de copywriteri au trudit la ele...

Women, Know Your Limits!

Ah, e iar luni dimineata. Si ce modalitate mai buna de a incepe saptamana decat cu niste schite BBC misogine, dar geniale?

Intre noi fie vorba, daca n-as fi stiut ca filmuletele de mai jos poarta semnatura lui Harry Enfield, as fi crezut ca blogul de cultura masculina fiibarbat.ro si-a deschis casa de productie cinematografica. )))

Lasand gluma la o parte [si salutandu-i calduros pe prietenii nostri de la Fii Barbat: Hei, baieti! ] sa vedem cum putem baga putina disciplina in mintea atat de tulbure a acestor fiinte fragile si influentabile, care sunt femeile.

Vom incepe cu primul filmulet, “Women, Know Your Limits”. Datorita lui vom intelege rolul femeii la o cina, precum si pericolele care o pandesc daca va alege calea studiilor superioare.

Al doilea film este intitulat sugestiv “Women, Don’t Drive” si demonstreaza de ce o femeie nu trebuie sa se urce pe partea gresita a unei masini, respectiv cea a soferului.



“Women Keep Your Virtue” este un ghid simplu si usor de gasire a sotului perfect.



V-am pregatit, ca bonus, “The Conjugal Rights Guide”, un ghid foarte delicat in realizarea operatiunii numite, atat de sugestiv, conjugal unpleasantness.

Dupa vizionarea lui, mersul trenurilor va avea un cu totul alt sens, veti vedea. )))))))))



Sa aveti o saptamana strasnica!

The Christmas Diaries: my top three worst dates (2)

Pe locul II al podiumului celor mai proaste intalniri se afla The guy next door, un tip care, sincera sa fiu, nu m-as fi asteptat nicio secunda sa intre intr-un astfel de top. In primul rand pentru ca a trecut summa cum laude de primele doua intalniri. Ne-am simtit amandoi foarte bine (dupa cum mi-a confirmat si el) si toate semnalele indicau ca suntem nu pe calea, ci chiar pe autostrada cea buna.

Pentru a treia intalnire a ales el un restaurant foarte fancy. Din ala cu chelneri cu manusi albe si frapiere pe mese. Tin minte ca, in ciuda decorului care ma stanjenea putin, ma simteam in largul meu cu el, si am inceput sa glumesc in legatura cu felurile de mancare ale carora nume nici nu le puteam pronunta bine.

De aperitiv si felul principal am trecut povestind absorbiti si aproape nici n-am remarcat cand am ajuns la desert. Si, in timp ce asteptam perele William in nu stiu ce sos de caramel, tipul ma priveste zambind si-mi marturiseste ca vrea sa se mute si ca si-a gasit un apartament pe Turda (pe vremea aia stateam la intersectia Turda cu 1 Mai).  

“Ce tare!”, ii raspund eu naiva. “O sa stai aproape de mine!” “Stiu”, imi raspunde The guy next door zambind cu subinteles. “Tocmai de-asta ma mut”. Ma pregatesc sa rad, dar nu mai am cand. Pentru ca in secunda doi imi spulbera orice speranta ca ar fi fost o gluma, explicandu-mi cum suntem noi suflete pereche, cum deocamdata vrea sa stea cat mai aproape de mine si cum poate in curand o sa ma mut eu in noul lui apartament sau el la mine.

Say whaaaaaat?! Am luat o gura mare de vin pentru ca brusc in gatul meu se facuse Desertul Gobi. Dupa care am incercat sa-i explic ca poate n-ar trebui sa ne grabim, ca nu ne cunoastem aproape deloc, ca e abia a treia intalnire, ca hai sa vedem cum evolueaza lucrurile etc. etc. Dar indiferent cat de logica si persuasiva credeam eu ca sunt, baiatul nostru stia una si buna. N-a mai intalnit pe nimeni ca mine, this is it, n-avem de ce sa pierdem timpul, planetele s-au aliniat bla bla.

Cand a sosit, in sfarsit, desertul, deja nu mai eram singuri la masa. In jurul nostru se inghesuiau viitorii nostri copii cu jucariile si hainutele lor, bibliotecile, canapelele si draperiile viitorului nostru apartament, bagajele viitoarelor noastre concedii impreuna, rudele mele si ale lui, cartile mele si albumele lui, ficusi, tavi de prajituri si sisteme home cinema, toate intr-o piramida ce aveam impresia ca urma sa se prabuseasca in orice moment pe mine.

M-am scuzat ca trebuie sa merg la baie, m-am ridicat aproape impleticindu-ma si am evitat in ultimul moment coliziunea cu viitoarea noastra masina de spalat vase. Dupa care mi-am petrecut cateva minute in oglinda baii, cu apa rece suvoindu-mi pe incheitura mainii, incercand sa ma conving ca nu visez. Cand m-am intors, am evitat sa privesc spre servetelul lui: eram convinsa ca in absenta mea desenase pe el schita viitoarei noastre case.

Intalnirea cu The guy next door a fost, intr-adevar, freaky, si l-a facut sa-si piarda sufixul “definitely” mai repede decat pot sa-mi scot cardul din portofel atunci cand o rochie care imi place e la reduceri. Cu toate astea, nu se compara nici pe departe cu intalnirea cea mai plina de adrenalina din toata viata mea, cu un campion national la K1, pe care l-am botezat The Karate Guy. Despre asta, insa, in episodul viitor.

Gaseste-ti jumatatea crestina!

Vesti bune pentru tinerii crestini, seriosi si fara vicii! Pentru ca cineva cu cunostinte de html stie cat de greu e sa-ti gasesti jumatatea crestina in ziua de azi, a aparut primul site de matrimoniale 100% crestin-ortodox.

Gata cu picoteala prin diverse unghere ale bisericii, in asteptarea finalului Sf. Liturghii, pentru a aborda cate o domnisora! Gata cu pelerinajele plictisitoare in care ati plecat impinsi de dorinta de a gasi sufletul pereche! De-acum sunteti doar la un click distanta de a va implini visul unei familii crestine numeroase.

Pasii pe care trebuie sa ii urmati in acest sens sunt foarte simpli. Tot ce trebuie sa faceti este sa accesati site-ul Cetatea Crestina si sa mergeti la sectiunea “Doresc sa intemeiez o familie crestin ortodoxa”. Veti gasi rubricile de mai jos (valabile, bineinteles, si daca sunteti o tanara crestina in cautare de sot.)

Criteriile de selectie tin, bineinteles, de numarul de vizite la biserica si cel de spovedanii, opinia cu privire la ecumenism, dar si de gusturile muzicale (Manele: “Ii plac”/”Nu asculta”), de obligatii familiale si de inaltime.

Impinsa de curiozitate si ghidata de un spirit de toleranta, am cautat un barbat crestin cu vicii. N-a fost sa fie.

Dezamagita ca nu exista barbati crestini cu vicii, am impus criterii mai usor de atins, si am intrat sa citesc profilurile tinerilor mai putin viciosi, care spera sa isi gaseasca jumatatea aici.

E bine sa stiti de pe acum ca nu toti isi doresc acelasi lucru, si ca multi nu stiu, de fapt, ce vor. Spicuiesc dintre raspunsurile mele preferate la rubrica CE SPERATI SA GASITI PE ACEST SITE.

- unii, de exemplu, cauta ceea ce ar putea gasi si pe o banca in parc: “Liniste”.
- altii cauta ceea ce vrem cu totii “Putina intelegere”.
- mai sunt si cativa indecisi, care oscileaza intre insuratoare si achizitionarea unui animal de povara, ceea ce, pana la urma e de inteles:

- si, in timp ce unii vor sa gaseasca Atlantida

- altii sunt destul de modesti in cerinte

- si foarte putini sunt cei atat de precisi in indicatii

- mai sunt si cei care vor varianta feminina a Calaretului fara Cap 

Si am pastrat la final cel mai simpatic raspuns la aceasta intrebare. Va dau un indiciu: omului ii lipseste ceva ce lui Marlyn Manson i-a prisosit.  ))))

Pentru ca Andreea este cea care mi-a spus de acest site, daca va gasiti jumatatea prin intermediul lui, sa stiti ca ei trebuie sa ii multumiti.

Tabu Party @ Ordinary People

Maine seara este petrecerea de lansare a Tabu de octombrie (editie speciala dedicata cinematografiei) la Ordinary People, iar eu am doua motive sa fiu bucuroasa.

Primul este ca am reusit sa incropesc o tinuta  la care nu poti sa-ti dai seama daca e fashionable sau totally wrong, ceea ce este, pana la urma, o realizare deloc neglijabila, avand in vedere invitatii evenimentului si faptul ca are loc intr-un atelier de moda.

Al doilea motiv de bucurie e ca o sa-mi intalnesc o veche pasiune din liceu, pe actrita Ana Ularu, care, alaturi de Crina Semciuc si Ioana Blaj, este pe coperta Tabu de octombrie (una din cele mai sexy coperte ever, dupa parerea mea). Pe Ana am intalnit-o prin 2004, la un festival de teatru in limba engleza din Timisoara, unde eu participam cu trupa de teatru a liceului, iar ea facea parte din juriu, alaturi de Florin Piersic Jr.

Ma rog, termenul “intalnit” este inexact. “Urmarit-cu-o-abnegatie-de-care-Patrick-Bateman-ar-fi-mandru” ar fi mai aproape de adevar. Dupa ce am participat la un workshop de teatru tinut de ea, am ramas cu convingerea ca nu este doar o femeie frumoasa (una dintre cele mai frumoase actrite din noua generatie, daca nu cea mai frumoasa), ci si extrem de talentata. Asa ca, in calitatea mea de actrita aspiranta, am stalkuit-o din umbra pe toata perioada festivalului si intr-o zi, luandu-mi inima in dinti, m-am dus la ea si am intrebat-o daca ar vrea sa ne fotografiem impreuna. Va dati seama ca biata fata a fost putin socata (acum este destul de cunoscuta publicului cinefil, la vremea respectiva era abia la inceput), dar a fost super amabila si ne-am pozat impreuna.

Probabil as fi tinut poza aia la capul patului daca, printr-un renghi al sortii, nu s-ar fi dovedit mai tarziu (cand m-am dus sa developez fotografiile) ca in aparat nu fusese film nici macar o singura clipa de-a lungul intregului festival. Este inutil sa precizez ca in fata aceluiasi aparat vid de pelicula a zambit cu aplomb si Florin Piersic Jr., alaturi de colegele mele mute de admiratie. Sa moara macar si capra vecinului.  ))

Revenind la petrecerea de maine seara. I-as cere Anei sa ne fotografiem impreuna, dar parca as strica o poveste frumoasa. Cred ca o sa ma multumesc s-o admir din umbra, in amintirea vremurilor in care, macar pentru cateva ore, am trait cu senzatia ca suntem colege de breasla.

Prima mea zi la Tabu

Va spuneam acum ceva vreme ca obisnuiesc s-o dau in bara la inceputuri. Ieri, in prima mea zi ca redactor la Tabu, mi s-a confirmat ca am motive intemeiate sa cred asta.

M-am trezit cu trei ore mai devreme de ora la care trebuia sa fiu la redactie, tocmai pentru a ma asigura ca am suficient timp pentru tot ritualul de dimineata. Mi-am prajit cu atentie painea, mi-am indulcit numai bine ceaiul, mi-am ales melodia pe care am dansat in timp ce mi-am calcat rochita, ba am avut timp chiar si sa ma joc cu Lily. Asta sa descopar, cu doar 2 minute inainte sa ies pe usa, ca cizmele pe care voiam sa le port aveau tocul rupt. Soc si groaza. Panica. Nu mai aveam timp sa schimb toata combinatia de rochita deja calcata + cardigan + geaca, asa ca, dupa sapaturi de 10 minute, am gasit alta pereche de cizme. Care combinate cu rochia erau un fel de prosciutto cu gem de coacaze. In fine.

Am iesit intr-o graba nebuna din casa si m-am oprit la florarie. Era ziua redactorului-sef, Cristina Bazavan. Da, m-am simtit fix ca in prima zi de scoala cand ii duceam flori lui “doamna”. La florarie, alta fericire. Trei optiuni mari si late, respectiv toate florile pe care nu le suport: crini (bleah), trandafiri (bleah, bleah), jerbera (bleah, bleah, bleah). Am ales crini (bleah) pentru ca erau intr-un aranjament ce parea mai interesant.

Dupa care m-am aruncat in primul taxi intalnit in cale. Al carui sofer, bineinteles, nu auzise in viata lui de strada Constantin Balacescu si pe care l-am ghidat eu, ca doar de-aia i-a dat firma statie. Sa faca sesiuni interactive de ghidare in trafic cu clientii.

Am ajuns la birou tot mai convinsa ca buchetul de crini (bleah) era o optiune proasta (si senzatia asta crestea exponential cu numarul de priviri pe care il aruncam buchetului). Bineinteles ca la birou au inceput sa soseasca curieri cu buchete care de care mai extravagante, pe langa care crinii mei (bleah) erau ca Base pe langa Obama. Nu albi, in fine, intelegeti voi.

Partea buna e ca crinii (bleah) s-au pierdut in gradina botanica care a devenit biroul din fata mea. Partea proasta e ca am disparut (la propriu) in spatele zidului de flori, care m-a separat de restul redactiei. [Cineva mi-a facut chiar o poza cu mana care-mi flutura neputincioasa peste jungla de plante, daca o gasesc v-o arat].

In rest, a fost o zi frumoasa, cu descoperiri interesante (gen catalogul de accesorii Louis Vuitton toamna-iarna si mapa de presa de la Giorgio Armani Prive in birou ), cu tort de ciocolata si croissante si cu niste cadouri atat de speciale, ca ne-am bucuram de ele alaturi de Cristina, de parca noi le-am fi primit. Singura veste proasta a venit atunci cand Cristina m-a anuntat ca nu va sta mult la birou, regula de ziua ei. M-am simtit la fel ca in prima zi de gradinita cand, printr-un tertip josnic, am fost trasa pe sfoara sa-i dau drumul mainii bunicii, care a disparut in secunda doi, lasandu-ma prada deznadejdii.

Tocmai cand imi ziceam ca ma descurc eu singura o zi, ne-a anuntat ca saptamana asta nu va veni la birou deloc, deoarece se muta la Starbucks, pentru un experiment. Ce-i drept, aici n-am mai avut termen de comparatie, pentru ca bunica nu m-a abandonat niciodata o saptamana intreaga la gradi. ))

Declar deschise, cu aceasta ocazie, pariurile legate de modul in care ma voi descurca in prima saptamana la noul job, dupa acest inceput promitator.

Intre timp, am o propunere speciala pentru voi. Va rog sa-mi recomandati locuri in care iesiti in Bucuresti cand aveti pofta de ras (altele in afara de stand-up comedy, teatrul de comedie sau cluburi de improvizatie) si veti fi invitatii mei in acele locuri si, implicit, la o sedinta foto pentru Tabu de noiembrie. Astept propuneri aici in comentarii, sau pe mail.

PS: Deocamdata am un invitat cert. Este vorba despre Florin, care a decretat pe Facebook ca daca eu ma incumet sa cant la o sesiune de karaoke cu heliu, el va fi prezent. Florin, am un singur lucru sa-ti spun: nu-ti face program pentru joi seara. 

Decat o linie fierbinte

Am citit azi pe BBC ca in Brazilia a fost creat un hot line gramatical pentru a-i ajuta pe cei care au probleme cu portugheza, limba oficiala.

Pe scurt: opt lingvisti vor face de serviciu de luni pana vineri, raspunzand intrebarilor populatiei despre sintaxa, conjugarea verbelor sau declinarea substantivelor.

Daca un astfel de serviciu ar fi creat si la noi, banuiesc ca e evident carei categorii socio-profesionale i-ar fi adresat in primul rand. Daca inca n-ati ghicit, iata cum ar suna un posibil dialog:

-    Alo, buna ziua! Linia fierbinte de gramatica?
-    Da. Spuneti, va rog.
-    Sunt tot eu. Mai am decat o intrebare.
-    Spuneti, domnule Vanghelie.
-    Ce repede m-ati recunoscut! [vesel] Aveti sistem de-alea cu recunoastere vocala?
-    Nu, domnule Vanghelie. In doua ore de conversatie v-am retinut timbrul vocal.
-    E destepti aia de-a facut sistemul, dom’le. Cu timbru si de-astea.
-    Intrebarea dumneavoastra?...
-    Da, sunt aicea cu un coleg si fiinca avem o nelamurire care nu stie nici unul o solutie, v-am resunat din nou.
-    V-ascult.
-    Deci, intrebarea care o avem noi este: “sa-ti bati copiii” se scrie cu un singur “i”?
-    Nu.
-    [catre altcineva]: Ti-am zis eu, fraiere, ca e cu 2 de “i”? N-am nevoie de almanahe sa stiu gramatica. Scoate banu’!
-    Domnule Vanghelie, mai sunteti pe fir?
-    Da, stimata doamna. Ii explicam lu’ colegu care e tanar si care am tot respectul pentru el ca a pierdut pariul care l-am pus si ca e un singur de “i”.
-    De fapt, “Sa-ti bati copiii” se scrie cu 3 de “i”.
-    [irascibil] Da’ de unde le scoti tu atatia de “i”, domnisoara? Ca doar nu e buget de sector sa scoti si sa bagi cum vrea muschii tai.
-    Sa va explic.
-    [nervos] Ba sa nu-mi explici nimic. [mai calm] Auzi, a mai intrebat si alti colegi de asta cu 3 de “i”, ca poate mai lasi si tu de la tine. [misterios] Am pariat cu mai multi, daca ma-ntelegi.
-    Sa... sa las de la mine?
-    Un “i” macar, ca doar nu l-ai adus de acasa.
-    [oftat adanc] Inteleg, domnule Vanghelie. [resemnare] Fie. “Sa-ti bati copii” se scrie cu 2 de “i”.
-    Vezi, asa-mi place. Sa nu existe prejudecati negative intre noi. [vesel] Faceti treaba buna voi cu linia asta fierbinte. O sa va recomand si la alti colegi care chiar are probleme cu gramatica, nu ca mine, care am decat cu un singur de "i".
-    [alt oftat] Multumim, domnule Vanghelie.
-    Cu placere, domnisoara. Fiecare facem ce poate.

PS: Eu una stiu ca as fi dispusa sa cedez aia 2% catre un posibil hot line gramatical pentru alesii tarii, numai sa stiu ca nu-mi mai sangereaza urechile pe timp de campanie.

Can’t Buy Me Style

Pentru ca sunt incredibil de superficiala, probabil ca daca as castiga la Loto, as face suma 50-50. Cu jumatate as ajuta cativa oameni in impas (asta pentru ca superficialitatea mi-e dublata de o constiinta destul de pisaloaga) si cu cealalta jumatate mi-as construi o casa in care sa depozitez toti pantofii si toate rochiile, jachetele si accesoriile capilare pe care mi le-as cumpara. :)

Pasiunea mea pentru piese vestimentare si accesorii poate fi motivul pentru care mi se face negru cu buline in fata ochilor atunci cand vad o femeie cu o situatie financiara mai mult decat roz care n-ar sti ce-i ala stil nici daca ar musca-o de posterior. 

Din pacate stiu cateva exemple de businesswomen care au aceleasi notiuni despre stil vestimentar pe care le aveam si eu la 6 ani, cand ma imbracam cu o suprapunere dadaista de haine din dulapul mamei, dupa care ma rujam de la o ureche la alta, imi atarnam un colier cat mai impunator de gat si, cocotata in pantofii ei cu toc cui, ma admiram mandra nevoie mare in oglinda. Din nefericire, in cazul persoanelor de mai sus, nu exista, ca in cazul meu acum 18 ani, o mama care sa le dea jos de pe catalige si sa le impiedice sa iasa asa pe strada.

Adevarul este ca resimt o ciuda aproape existentiala atunci cand vad femei care au bani dar n-au niciun strop de stil personal, ca si cum ele, prin ignoranta lor, imi refuza sansa de a-mi proiecta aspiratiile stilistice asupra lor. :))

Stilistul personal intre moft si must

Iata de ce am citit cu mult interes articolul “Impresii stilistice” scris de Mihaela Nicola (CEO The Group) in suplimentul ultimului numar al revistei Harper’s Bazaar. Textul trateaza problema stilistului personal, care ocupa “una dintre cele mai importante intalniri din agenda unei femei de afaceri”, dupa cum spune autoarea.

Articolul este scris (clever hook, you got me there!) sub forma unei scrisori trimise de autoare cititoarei dintr-un concediu fictiv. Inca din primele randuri intelegem dezastrul: autoarea nu a colaborat cu un stilist la impachetarea valizei pentru calatorie:

“Am ajuns cu bine, dar m-a coplesit haosul de cand am despachetat. Atunci cand aveam un stilist, bagajele mele erau mai suple. Stilistul stia exact durata, obiectivul si desfasuratorul fiecarei deplasari. Astfel incat aveam hainele randuite si potrivite pentru fiecare ceas al zilei. Nu trebuia sa ma gandesc la ele, nu pierdeam timp facand bagaje, nu indesam bluze si rochii inutile in valiza. Stilistul verifica temperatura locului in care merg si nu se intampla vreodata sa n-am tinute potrivite cu fiecare intalnire sau loc in care mergeam. Fara de stilist, eu mi-am impachetat la intamplare prea multe tricouri, nici o rochita, doi jeansi in care am parcurs complet necreativ tot sejurul si nici un pulover pentru serile mai racoroase decat zice calendarul.”

Ok, cum sa-ti spun Houston? Well, we’ve got a problem. In primul rand, bineinteles ca pricep avantajele care tin de comoditate ale angajarii unui stilist. Pe de alta parte, exista o chestie numita memorie. Ai avut un stilist odata, acum nu-l mai ai, tough luck. Dar ce-ti punea omul ala in valiza? N-ai invatat niciun truc de la el? Sfaturile lui au trecut pe langa tine ca Avatar pe langa Oscarul pentru Cel mai bun film? Fara sa se lipeasca nimic-nimic?

In plus, nasol, a plecat stilistul, dar ti-a desfiintat si abonamentul la internet in drumul lui spre usa? Pentru ca, as I see it, iti ajunge o conexiune la internet si un calculator sa verifici starea vremii oriunde pe glob pentru – cel putin – urmatoarele doua saptamani. Asta ca sa nu te trezesti tremurand sub o puzderie de tricouri, luata prin surprindere de calendarul ticalos.

Colorata maine-i gata

Mai departe, autoarea ne familiarizeaza cu procesul presupus de colaborarea cu un stilist personal:

“Stilistul avea grija ca eu sa primesc pe mail fotografiile hainelor pe care le-a ales pentru mine, fotografiile pantofilor si ale accesoriilor pe care le recomanda. (…) Alegea pentru mine, iar eu aveam libertatea de-a alege din cele recomandate de ea. Cumpara pentru mine, le aducea acasa si compunea tinutele potrivite pentru fiecare piesa. Eu gaseam hainele frumos asezate in dressing, pe culori si categorii, si mai gaseam pe panou pozele care indicau tinuta completa pentru fiecare tip de iesire din casa.”

M-am oprit aici pentru ca fragmentul asta aproape ca ma intristeaza. Sa ai suficienti bani incat sa iti permiti haine de designer dar sa te rezumi la a le purta pe cele alese de altcineva care, culmea, anuleaza si ultima bruma de amprenta personala pe care ai fi putut-o pune asupra lor, indicandu-ti (in imagini!) ce cu ce sa combini? Brr.

Autoarea se intreaba retoric mai incolo: “Voi putea eu face la fel de calificat, disciplinat si eficient aceeasi munca? Niciodata!”.

Well, see, here we go our separate ways. Eu nu cred ca alegerea unei garderobe este o munca, decat in cazul in care nu ai absolut nicio idee in domeniu si o lipsa crasa de timp. Prima parte se rezolva daca ceri sfatul unui stilist (punctual, la o sedinta de consiliere) sau daca citesti macar 2-3 reviste de moda. Iar lipsa de timp nu mai e nicio scuza. Magazinele de lux adresate femeilor de afaceri, care nu au timp sa se deplaseze pana la sediile lor, trimit hainele pentru a fi probate si alese acasa sau la birou. In Bucuresti, Victoria 46 e doar un exemplu. Banuiesc c-or mai fi si altele.

Sa continuam insa cu textul:

“Iar cand ajung acasa, fara amprenta si discernamantul stilistului, din nou ma marginesc la a purta doar lucrurile favorite – si, eventual, gresesc la combinarea lor isteata.”

This, my darling, is called having fun! Ceea ce, bineinteles ca nu ne dorim. Si combinarea respectiva, fie ea si gresita, se numeste stil personal. Fereasca Sfantul, insa, sa porti doar lucrurile care iti plac!

Dezavantaje care te avantajeaza

Spre final, dna Nicola incepe sa aiba revelatii cu care si eu sunt de acord:

“Ma rog, e drept ca stilistul imi furase voluptatea de-a cumpara haine la intamplare si de a le purta in felul propriu. [Bingo!] Dar fara stilist, nici nu mai generez vreodata efectul wow! la tinute. E drept ca m-a obosit un pic procesul de a fi “ascultatoare” si de a nu iesi din indicatiile cuprinse in fotografiile facute de stilist [O’really?], dar dulapul si tinutele mele erau omogene. [Cam asa arata si dulapul si tinutele din cosmarurile mele – omogene.]

Si aflam in sfarsit si motivul pentru care stilistul ii este indispensabil:

“Asa cum nu mi-as vopsi niciodata parul deasupra cazii din baia personala, asa cum detalii sofisticate de aspect precum forma sprancenelor sau manichiura sunt ingrijite de specialisti, cum as putea lasa cea mai sonora “voce” a aspectului meu, hainele, sa se aseze la intamplare in dulapul meu? Sau pe mine? E drept ca eu ma stiu cel mai bine pe mine, dar despre haine stiu altii.”

Si uite asa ajungem sa generam efecte wow! cu tinute alese, cumparate si combinate de stilistul nostru personal, cu apartamente a caror interior a fost gandit, mobilat si accesorizat de un decorator de interioare si, in cele din urma, cu discursuri sau vorbe de duh gandite de consilierul nostru de imagine.

Nu ma refer aici la autoarea textului, am mai citit texte de-ale ei si stiu ca e o persoana cu opinii foarte bine conturate (poate o sa va povestesc odata despre un text excelent de-ale ei, care mi-a schimbat viziunea asupra relatiei cu timpul). Dar sunt convinsa ca sunt suficiente femei bogate, dar sterse, care isi creeaza o personalitate surogat cu ajutorul stilistilor si consilierilor de imagine.

Intr-adevar, sunt unele lucruri pe care banii, pur si simplu nu le pot cumpara. Can’t Buy Me Love, cantau Beatles-ii acum cateva decenii. Nor Personal Style, I might add.

Test de gramatica

Va propun un mic joc. Ghiciti de pe blogul cui au fost preluate citatele de mai jos! :)

"Mama zice ca, da."

"In ultimii 12 ani nu am ratat decit vreo trei sezoane asa ca, abia asteptam sa se faca martie."

Blogul apartine:

a.    unei tinere studente la jurnalism
b.    unui redactor incepator
c.    redactorului-sef al editiei din Romania al celei mai bine vandute reviste de moda din lume.

Solutia, aici.

Autoarea acestor fraze nici nu stia cata dreptate avea cand spunea “Cit de mult conteaza unde pui virgula!”. Asa e, conteaza destul de mult. :)

PS: Mama, draguta din fire, imi spune ca poate nu ar trebui sa fiu such a grammar Natzi, avand in vedere ca si ea are probleme cu virgulele din cand in cand. Singurul argument care a convins-o?
- Bine, mami, dar tu nu esti redactor-sef de revista! :))

McFunny!

E prima data cand esti la Paris impreuna cu prietenele tale. E Saptamana Modei si tocmai ati iesit de la prezentarea Chloé. Va infigeti  cu aplomb tocurile Balenciaga  in asfaltul parizian  si va indreptati catre ceea ce ati auzit ca este cel mai chic si raffiné local deschis recent in Capitala Modei.

La intrare va asteapta plasatori in smokinguri zambind relaxat. Decorul e elegant, exact cum ti l-ai imaginat si, in trecerea spre separeul vostru privat, observi ca tacamurile de pe mese sunt de argint masiv. Oh là là!, te gandesti incantata, in sfarsit te vei bucura de preparatele rafinate ale bucatariei franceze!

In timp ce astepti chelnerul cu meniul te straduiesti sa te decizi daca vei incerca Coq au Vin sau Cuisse de Grenouille. Decizia e imposibil de luat, asa ca iti spui ca te vei lasa purtata de instinct.

Chelnerul se apropie cu pasi siguri si iti simti bataile entuziasmate ale inimii prin bluza Proenza Schouler. Iti intinde meniul, dar, intr-un moment de maxima inspiratie, il lasi inchis si, cu cel mai bun accent francez de care esti in stare, il intrebi care e specialitatea serii.

Cu un zambet larg, acesta iti raspunde:

- C'est sans doute le McChicken Menu!

La naiba, de ce am chiulit atat de la franceza in liceu? te intrebi disperata. Oare ce o fi  le Mecsiquaine Menu? Meniul mexican?

Peste cateva clipe consulti curioasa meniul, ca apoi sa te decizi ca ai nevoie de o vizita la oftalmolog.

Dar adevarul e ca vederea, ca si franceza ta, sunt in cea mai buna stare. Da, restaurantul in care tocmai ai intrat are chelneri in smokinguri, un decor extrem de elegant si tacamuri de argint. Dar e la fel de adevarat ca meniul contine denumiri precum Big Tasty, Double Cheeseburger, cartofi prajiti si Happy Meal.

You, my friend, have entered McFancy, cel mai luxos restaurant McDonald's, deschis temporar pe durata saptamanilor Fashion Week 2010 in New York, Londra, Paris, Milano, Sydney si Hong Kong.

Oferta restaurantului cuprinde preparatele clasice pe care le poti gasi in orice McDonald's de rand, insa doar aici le gasesti in ambalaje ultra-fab, create in colaborare cu casele de moda prezente la Fashion Week. Astfel au luat nastere produse precum cartofii prajiti Hermès sau Gucci, burgerii Burberry (what a match made in phonetic heaven!) sau inghetata Paul Smith.

Les cartofi prajiti de Gucci

L'inoubliable inghetata Paul Smith

L'elegant burger du Burberry

Nu stiu cum vi se pare voua ideea, dar eu o consider pure genius. Avem asa: o ceata de fashioniste si metrosexuali hamesiti, hraniti la evenimentele din cadrul Fashion Week cu fenel gratinat si salata de arugula. Mai avem o serie de restaurante de tip fast-food la care respectivii viseaza in secret noaptea, singuri in camerele lor de la Four Seasons, dar in care n-ar intra pentru toate posetele Birkin din lume. Pentru ca, nu-i asa, cand ai de ales intre integrarea sociala si o punga de cartofi unsurosi, legumele ies mereu in dezavantaj.

Si apoi mai avem o geniala agentie americana de publicitate care a impacat si caprele si varza, varand cartofii prajiti intr-o punga neagra de hartie cu sigla Chanel, careia nici macar Mademoiselle nu i-ar fi putut rezista.

Isn't human nature McFunny, don't you think? :)

Cea mai buna pizza - cea mai proasta livrare

Sunt clienta fidela a serviciului de livrare la domiciliu a Cuptorului cu Lemne de vreo 4 ani. Seri in care vin in vizita prieteni neanuntati, seri in care n-am chef sa gatesc, seri in care mi-e pofta de o pizza – de fiecare data apelez la ei pentru ca, din punctul meu de vedere, au cea mai buna pizza din oras.

Cat am stat la 1 Mai m-au surprins mereu in mod placut cu viteza de livrare (de cele mai multe ori 10-15 minute) si cu amabilitatea baietilor care faceau livrarea. De cand m-am mutat la Romana, insa, am comandat de doua ori pizza de la ei si de fiecare data am ramas cu impresia ca sunt la Camera Ascunsa, doar ca la sfarsitul poantei nu mi s-a aratat camera.

Prima comanda a fost acum doua saptamani, chiar de ziua mea. Cand am deschis usa baiatului de la livrare, n-am apucat decat sa-l salut, ca s-a si pornit:

-    De ce n-ati spus cand ati dat comanda ca blocul are intrarea in spate?
-    Imi cer scuze, nu m-a intrebat domnisoara.
-    Mdea. Si de ce n-ati spus ca interfonul nu merge?
-    Dar merge!
-    Da?! Si la mine de ce n-a mers?
-    Pai nu stiu ce ati apasat, dar in mod normal functioneaza.

In fine, am luat pizza si i-am dat omului banii si bacsisul, ca doar se chinuise sa vina pana la mine si mai era si o bucurie sa faci conversatie cu el. M-am gandit ca avea el motivele lui sa fie tafnos si ca eu am avut doar ghinionul sa-i ies in cale.

Dar tipul care a venit in seara asta i-a pus capac. Suna omul la interfon si eu ii raspund, dupa care ma pregatesc sa deschid usa. Cand ma uit pe vizor dupa vreo 30-40 de secunde, era deja in fata ei. Deschid.

-    Buna seara!
-    Buna seara! Pe alta vreme nu v-ati gandit sa dati comanda?

Afara viscolea, intr-adevar, dar eram sigura ca n-o sa trimita un curier in bermude pe bicicleta. Dar cum omul din fata mea avea cea mai serioasa fata cu putina, m-am gandit eu ca trebuie sa fie genul ala de gluma pe care o faci cu fata serioasa. Haha! Nu ma pacalesti tu pe mine. Ii raspund razand:

-    Pai daca ne era foame…

Omul nu schiteaza nici un zambet.

-    Si de ce n-aveti numar pe usa? Ca m-am tot invartit pe holul asta si n-am stiut unde sa bat. Tocmai ma pregateam sa sun la sediu.
-    Imi pare rau, nu mi-am dat seama…
-    Va pare rau! Si data viitoare sa spuneti ca blocul are intrare in spate. Ca am parcat masina in fata si am ocolit toata cladirea pana am ajuns la intrare.
-    O sa spun, am raspuns ca hipnotizata, fiind sub imperiul socului.

I-am dat banii pregatiti, care includeau si un bacsis pe care, evident, omul nu-l merita nici macar pentru faptul ca ocolise tot blocul. Mi-a luat vreo 30 de secunde sa realizez ca individul n-avea sa se intoarca razand si strigand “You’ve been punked!” si alte 30 sa constientizez ca un dialog ca cel pe care il avusesem n-ar fi trebuit sa aiba loc nici daca blocul meu avea 2 kilometri in lungime sau daca toate apartamentele de la etajul meu n-ar fi avut numar pe usa.

Asa ca am sunat la dispecerat. I-am explicat frumos tipei situatia, am insistat sa noteze in baza de date in dreptul adresei mele “bloc cu intrare in spate” si i-am spus ca nu vreau sa depun plangere si sa-i fac probleme colegului ei, dar ca o astfel de abordare era inacceptabila. Cum sa te trezesti tu, ca angajat, sa te ratoiesti la client din cauza conditiilor meteo pe care trebuie sa faci livrarea sau a faptului ca n-are numar pe usa? Partea cu intrarea in spate mi-o asum ca o greseala a mea, intr-adevar. Femeia m-a ascultat uimita si m-a asigurat ca o sa vorbeasca cu el. Sper sa se tina de promisiune.

Faptul ca eu si Cuptorul suntem prieteni de atatia ani ma face sa inchid ochii la situatii ca cea din seara asta sau de acum doua saptamani. Dar, vorba englezilor, fooled me once, shame on you, fooled me twice, shame on me, fooled me three times, I’ll find another pizza delivery.

I might cost you your job

Daca esti barbat si te-ai intrebat vreodata de ce angajatorul nu a revenit cu un telefon dupa un interviu perfect, in care practic ti-a mancat din palma, problema ta s-ar putea sa poarte numele meu. :) Li s-a intamplat la doi tipi pana acum si sunt aproape sigura ca si altii o sa le urmeze. Dar sa vedem care e povestea din spatele acestei introduceri misterioase. :))

Acum vreun an, am insotit un prieten la o petrecere organizata de ambasadorul Italiei la Bucuresti. La mai putin de un minut dupa ce am intrat in incaperea unde se tinea petrecerea ne-a aparut in fata, din senin, un individ la vreo 40 de ani. Fara sa-mi arunce vreo privire, s-a prezentat prietenului meu si a inceput sa-l complimenteze in legatura cu alegerea lui vestimentara.

Tin minte ca spumegam in interior. Alesesem o rochita care consideram ca imi statea destul de bine, petrecusem mai bine de jumatate de ora printre farduri de pleoape si rujuri si alta jumatate de ora sa-mi aranjez parul si toate astea  pentru ce?! Ca prietenul meu, care-si aruncase pe el un sacou neglijent, sa atraga ca un magnet toate complimentele. Si inca de la alti barbati! Hmf! Si apoi a urmat iluminarea. Stai putin. Problema nu era eu. Eu eram ok. El era cel complimentat de un alt barbat. :)) Si adevarul e ca, uitandu-ma la curcubeul care ii strabatea fata, am realizat ca nu se simtea chiar flatat de atentia care i se acorda.

Asa ca ne-am petrecut toata seara facand turul platourilor si evitandu-l cu eleganta pe our gay friend, care parea sa ne urmareasca in fiecare incapere. La un moment dat, obositi de alergatura, ne-am asezat pe o canapea intr-o camera mai retrasa. Mare greseala. N-am apucat sa sorbim o gura de vin ca musafirul nedorit ni s-a materializat in fata.

Episodul 1: E scris in stele

O, ce coincidenta sa ne intalnim din nou! Vai, ce bine va sta impreuna! Sunteti cumva un cuplu? M-am uitat repede la fata chinuita a amicului meu si cu un zambet diabolic m-am grabit sa neg orice legatura amoroasa. M-am gandit eu c-o sa fie amuzant sa-l vad chinuindu-se sa se sustraga flirtului iminent. Stiti cum e aia cu cine sapa groapa altuia? Mda, cam asa si eu.

In mai putin de un minut lucrurile s-au intors cu 180 de grade si am realizat cu gura cascata ca centrul interesului sau toata seara nu fusese prietenul meu, ci eu. Era randul amicului meu sa se lase relaxat pe speteaza canapelei si sa se bucure de spectacolul penibilitatii mele. Si ce mai spectacol a urmat!

Individul din fata noastra era un expat italian fascinat de astrologie care si-a petrecut urmatoarea ora facandu-mi astrograma completa si explicandu-mi care sunt zodiile de care sunt atrasa si care e compatibilitatea mea (inclusiv sexuala) cu ele. La un moment dat, cu o expresie foarte ingenua, prietenul meu, care fusese ignorat complet de amicul italian, se ridica si spune ca merge la bar sa ia ceva de baut. Moment dupa care tot iadul libidinozitatii s-a dezlantuit.

Tipul a inceput sa-mi povesteasca cum m-a remarcat inca de cand am intrat in incapere pentru aerul meu aristocratic, ”din alta epoca”, si cum l-a chinuit ideea ca as fi impreuna cu cel care ma insotea. A continuat cu o descriere sumara a vilei lui din Sicilia (?) si a modului in care isi inchipuie el femeia ideala si cum aproape renuntase la ideea ca o mai poate gasi. Cand in poveste s-au insinuat sintagmele ”sotie moarta” si ”cerere in casatorie”, m-am grabit sa-mi caut mobilul. Prietenul meu disparuse de mai bine de jumatate de ora si ma lasase sa ma lichefiez de jena pe podeaua proaspat lacuita a ambasadei.

Long story short, am reusit sa plecam de acolo fara sa onorez invitatia la cina sau rugamintea de a ma lasa condusa acasa de soferul amicului cu astrogramele. Odata ajunsa acasa, i-am povestit prietenei mele, Ligia, totul despre intalnirea de gradul trei din acea seara. Ligia a fost mai interesata decat as fi banuit si m-a intrebat numele individului. Chiar si fara cartea de vizita pe care mi-o indesase in mana mai mult cu forta, n-aveam cum sa uit numele lui predestinat pentru maretie (combinatie de doua denumiri bovine). Ligiei i-a cazut fata. Tipul fusese cu o zi inainte la un interviu la firma ei de HR si tocmai urma sa fie contactat a doua zi pentru a i se oferi un job. Needless to say, prietenul nostru comun nu a mai primit niciun telefon.

Episodul II: Rufele murdare pe care nici Ariel nu le spala

Aseara a urmat episodul doi al acestei intamplari, cand Ligia mi-a povestit foarte incantat despre individul caruia ii luase interviu in acea zi: inteligent, cu un umor bine dozat, chipes, sarmant ce mai, angajatul ideal. :) Tot povestind noi asa, ne-am dat seama ca as intelege mai bine despre ce este vorba in propozitie daca as vedea o poza a tipului. Asa ca ii dam un Google search, in timp ce Ligia recunoaste amuzata ca, desi le verifica referintele intervievatilor ei, nu i-a mai cautat pe net pana acum.

Mda, intr-adevar, tipul nu arata deloc rau, dupa cum o demonstrau pozele de pe LinkedIn si Facebook. Cateva linkuri mai tarziu, insa, descopeream ca era acuzat de implicarea intr-un scandal sexual cu hostessele de la fosta firma la care lucrase. Alta cadere de fata a Ligiei. Alt telefon pe care cineva nu l-a mai primit.

Bineinteles ca persoana I din titlu nu se refera doar la mine, ci la oricine iti poate descoperi vrafurile de rufe murdare ivite intre copertile stralucitoare ale dosarului personal. In cazul  amicului cu compatibilitatile astrale si al celui cu hostesstele nemesisul am fost eu. Insa Ligia mai are multe prietene…

Ce puteti sa faceti (in afara sa evitati firma unde lucreaza Ligia)?

Sa nu uitati ca interviul nu e singurul moment in care trebuie sa va comportati exemplar. Tipa pe care o inghesuiti intr-un colt la o petrecere si o terorizati cu compatibilitatea care exista intre voi doi s-ar putea sa fie, de exemplu, cea mai buna prietena a intervievatoarei voastre din acea zi. Sau coafeza ei. Sau colega de aerobic. Intelegeti voi.

Sa nu postati pe retelele sociale poze care, daca ar fi puse pe masa in mijlocul interviului, v-ar face sa intrati in pamant de rusine cu tot cu referinte, CV si scrisoarea de motivatie.

Am pastrat cel mai bun si mai eficient sfat pentru final. Sunteti gata? Ei bine, iata: Sa nu fiti implicati in scandaluri sexuale cu hostesse. Sau in alte tipuri de scandaluri sexual. Sau in vreun scandal, de fapt.

Pentru ca daca o faceti si CV-ul vostru ajunge printr-un complex de imprejurari SF sub ochii cuiva care a citit postul asta, he or she will Google search you, all right. And this might cost you your job. 

Poveste de speriat bursantii

Am citit recent pe blogul lui Vlad Petreanu despre experienta nefericita a unor prieteni de-ai lui cu filmul Avatar la IMAX Cotroceni. Povestea pe scurt e urmatoarea: filmul a inceput cu o ora mai tarziu si primele 20 de minute a rulat fara subtitrare, iar cand a aparut subtitrarea, acesta era 2D nu 3D ca filmul, facand imposibila urmarirea lor simultan. Din cei 300-400 de oameni care au vizionat filmul, doar vreo 7-8 au “indraznit” sa ceara explicatii la final pentru conditiile proaste in care au urmarit filmul. Bineinteles ca n-au primit nicio explicatie si au fost tratati cu neprofesionalism, dar important e ca si-au cerut drepturile.

In urmatoarele zile voi depune o plangere in premiera: prima plangere din viata mea si (probabil) prima plangere primita de Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucuresti pentru incompetenta angajatilor sai.

Iata si povestea stiintifico-fantastica a evenimentelor care m-au adus in aceasta postura.

Episodul 1: Sase, Doamne, si toti opt

Stiam de la sfarsitul anului trecut scolar ca am cea mai mare medie de la specializarea mea, asa ca nu am asteptat listele de burse emotionata. Cand listele au aparut in luna noiembrie, insa, am descoperit ca nu figuram pe ele. Cum nu figura niciun alt coleg de la specializarea mea, de altfel.  Am numarat pe degete (cum obisnuiesc atunci cand simt ca situatia ma depaseste): 1, 2, 3, 4, 5 specializari, dar 8 burse?! Si nimeni de la specializarea mea n-a obtinut una? Am pus mana pe telefon.

-    Buna ziua, sunt...alea alea. Am obervat ca sunt burse doar pentru 5 specializari la masterat. Stiti cumva de ce?

De la celalalt capat al firului, secretara, vizibil iritata ca o deranjez (se antrena probabil pentru campionatele mondiale de Solitaire), imi raspunde rastit:

-    Sunt 6 specializari si 6 burse, n-ai vazut bine!
-    Va asigur ca sunt doar 5 specializari si 8 burse. Va spun pentru ca trebuia sa fiu si eu pe lista, dar nu sunt.
-    Pai, poate e un coleg de-al tau.
-    Nu e, am verificat deja. De la specializarea mea nu este nimeni.
-    N-are cum.

Cum sa-i raspund la un argument atat de convingator? Ii multumesc politicos, inchid telefonul si imi sacrific pauza de pranz sa dau o fuga pana la facultate si sa rezolv situatia asta demna de Dosarele X.

M-am inselat daca am crezut ca fata in fata secretara va fi mai comunicativa sau mai politicoasa, de altfel. Ii spun ca am vorbit adineaori cu ea si ca vreau sa inteleg ce se intampla cu gaura neagra care e lista de bursanti.

-    Uitati, daca deschideti putin site-ul etajul6.ro, va pot arata ca sunt 8 bursanti, dar niciunul de la specializarea mea.

S-a uitat la mine cu o sila nesfarsita si mi-a spus ca o fac sa-si piarda timpul. Am insistat ca ar dura maximum 2 minute. Am reusit s-o conving cu un singur argument:

-    Doamna, daca deschideti site-ul si sunt 6 specializari si nu 5, cum va spun eu, ies pe usa asta si nu ma mai vedeti deloc pana termin facultatea!

Ceva in promisiunea de a-si putea dedica mai mult timp pregatirii pentru mondialele de Solitaire celorlalte sarcini profesionale, a convins-o. A deschis site-ul. A mormait si a batut cu unghiile in birou tot timpul cat s-a incarcat. Ca nu vad ce greu merge? Ca ea are treaba, nu poate sa piarda timpul. Vizibil neimpresionata de demonstratiile ei actoricesti, m-am aplecat peste birou si i-am indicat cu aratatorul pe monitor: 8 bursanti – 5 specializari. Nu e chiar algebra vectoriala.

-    Da. Nu stiu ce s-a intamplat, mi-a raspuns.
-    Si nu putem verifica in catalog? ii sugerez eu solutia atat de putin evidenta.

Verificam catalogul si descoperim ca monstrul din Loch Ness e, de fapt, o cizma de cauciuc gaurita.

-    Da, acum mi-am amintit, voi sunteti specializarea neincheiata la marketing pe semestrul I. N-am primit nici pana in ziua de azi catalogul de la profesorul vostru!

Ok, trebuie sa remediem situatia, ma gandesc eu. Bursa ca bursa, dar am si colegii de la pre-Bologna care absolvesc in 2 luni si o sa se trezeasca ca nu se pot inscrie la dizertatie, cu medii neincheiate. Cer numarul de telefon al profesorului. Nu se poate. Ce pot sa fac? Sa vorbesc cu profesoara care e responsabilul nostru de an. Bun. Numarul ei de telefon? Bineinteles ca nu se poate.

Fac rost, dupa alte zece telefoane, de numarul profesoarei, pe care o anunt de situatie, si de cel al profesorului. Il rog sa trimita catalogul la secretariat, sa ne poata incheia secretarele situatia pe anul trecut. Omul imi marturiseste exasperat ca l-a trimis de 3 ori dar ca secretarele tot spun ca nu l-au primit. Imi trece razant prin cap prima banuiala de incompetenta, dar decid ca nu e bine sa ma pripesc. Il rog frumos sa vina personal cu catalogul si ma ofer sa-i platesc taxiul. Imi promite ca vine a doua zi.

A doua zi, ca o mama suspicioasa, sun la secretariat sa vad daca mi-a venit progenitura la scoala sau o arde aiurea. Profesorul nu venise. Il sun si imi promite sa-mi dea catalogul pe mail. De data asta chiar se tine de cuvant si il trimit la secretariat cu responsabilul de an in cc, just in case. Zambesc usurata, primesc multumiri din partea colegilor si consider povestea incheiata.

Episodul 2: Probleme impersonale

Ajung apoi peste alte cateva zile la secretariat, sa-mi rezolv niste treburi si, chiar inainte sa ies pe usa, intreb zambind:

- S-a rezolvat problema cu catalogul nostru, nu? Presupun ca zilele astea se va publica si noua lista cu burse?
- Nu eu ma ocup de asta, imi spune secretara intepata.

Nu. Bineinteles ca nu.

-    Si imi puteti spune cine se ocupa?
-    Doamna prodecan.
-    Pai si nu i-ati semnalat ca au aparut modificari si ca trebuie schimbata lista? o intreb eu naiva.
-    Nu.
-    De ce?
-    Nu e problema mea.
-    Nu e problema dumneavoastra? ii raspunde ca un ecou vocea mea incredula.
-    Da, nu e o problema care ma priveste personal.

Raman muta de mirare. Tampita. Interzisa. Putea sa-mi raspunda orice, inclusiv ce cupa are la sutien, si tot nu m-ar fi socat atat. Nu reusesc sa formulez mental un raspuns care sa nu jigneasca, prin comparatie, bovinele adecvat asa ca astept cateva secunde pana nu-mi mai bubuie capul de nervi.

-    Pai in cazul asta, care problema a studentilor sau a facultatii asteia va priveste personal?

Am mai schimbat cateva astfel de replici ireale si mi-a spus intr-un final sa ma adresez prodecanului. Am salutat si am iesit, inca prostita de atitudinea cu care am fost abordata. Din usa, am auzit-o pe cealalta secretara maimutarindu-mi vocea: “Nu e problema dumneavoastra?”. Am zambit: era unicul final potrivit acestui episod dintr-un film cu prosti.

Am scris in aceeasi zi un mail doamnei prodecan si am fost asigurata ca situatia s-a rezolvat. Din nou, cu o naivitate demna de Scufita Rosie, mi-am permis sa zambesc usurata.

Episodul 4: In care povestea continua

In decembrie, apare pe site stirea ca vin bursele. Cei fara card sunt rugati sa le ridice de la facultate, cei cu card, logic, de pe card. Am card facut de facultate de 4 ani si de tot atata timp primesc bursa pe el. Astept. Si astept. Si astept. Cand vad ca bursa nu apare si pace, sun la deja binecunoscutul secretariat.

-    Stiti, trebuia sa primesc bursa, inca n-am primit-o. S-a intamplat ceva de e intarzierea asta?

Secretara pufneste si se gandeste, probabil, ca in ritmul asta n-o sa ajunga veci nici macar vice-campioana mondiala la Solitaire. Verifica lista si se rasteste:

-    Da’ tu de ce n-ai venit sa-ti ridici bursa cand am spus noi? Ca am pus pe site!
-    Da, dar acolo scria de studentii fara card!
-    Pai, da!
-    Dar eu am card.
-    La mine scrie ca n-ai.
-    Va asigur ca am.

Intr-un final am convins-o ca il am, dar ce folos? Banii fusesera trimisi inapoi la Universitate.

-    Suna la Serviciul Social, m-a mai sfatuit secretara inainte sa se intoarca la partida abandonata in pripa treburi evident mai importante.

Sun.

-    Buna ziua, sunt studenta la masterat la FJSC, in anul II, la specialiatea X, ar trebui sa primesc o bursa de studii, a aparut o incurcatura etc.

Secretara de la Universitate era cel putin la fel de frustrata de incompetenta secretarelor de la FJSC. Se pare ca acestea ii trimisesera o lista, apoi o adnotare scrisa la acea lista, apoi o adnotare telefonica la adnotarea scrisa la lista initiala. Si ea avea acum liste si listute cu modificari si modificari ale modificarilor.

Asa ca mi-am petrecut urmatoarele 15 minute ascultand in telefon cum tranteste dosare, cauta nume, bombaneste, verifica burse, iar bombaneste. Intr-un final, cand imi pierdusem orice speranta, o aud ca izbucneste:

- Dar de ce nu mi-ai spus ca esti in anul I, nu II? Ca m-ai fi scapat de atata cautatura!
- Dar nu sunt in anul I, sunt in anul II, ingan eu stins.

- Pe lista mea esti trecuta in anul I! Si ia uita, ma pui sa caut cai verzi pe pereti la burse de studii, cand tu iei sociala! mai spune femeia exasperata.
-Doamna, e imposibil sa primesc sociala. N-am depus niciun dosar, parintii mei castiga ambii peste salariul mediu, n-as avea nicio sansa sa primesc o bursa sociala.

Si uite ca tocmai primisem. Ca un om care castiga la loto fara sa joace. E drept, in cazul meu nu era vorba de castig, ci de pierdere. Bursa de studii pentru primul semestru e putin peste 8 milioane, cea sociala 6, mi-a explicat doamna de la Serviciul Social al Universitatii. Asa ca greseala secretarei mele m-ar fi costat 2 milioane. Si partea amuzanta e ca, daca mi-ar fi pus banii pe card, cum ar fi trebuit, n-as fi sesizat. Presupun ca toata incompetenta spre bine, nu?

N-are rost sa va spun ca, tocmai in pragul Sarbatorilor, cand aveam nevoie mai mare de bani, nu i-am primit. Mi s-a spus sa revin cu un telefon dupa 10 ianuarie si sa vin sa depun o cerere de reordonantare, sa ma treaca de la social la studii. Ma gandeam doar ca daca in locul meu era un student sarac, care ar fi avut nevoie de banii aia nu sa cumpere cadouri, ci sa cumpere mancare, situatia ar fi fost chiar trista. Asa a fost doar frustranta. Foarte frustranta.

Si iata-ma saptamana asta, trezita cu noaptea in cap, sa fiu la Serviciul Social la 8 dimineata si sa depun cererea de reordonantare, ca apoi sa alerg la serviciu.

Si asta doar pentru ca secretara responsabila de anul meu la masterat e de o incompetenta crasa. M-am gandit sa nu intreprind nimic in acest sens, in ciuda muntilor de nervi pe care comportamentul ei sub orice critica mi i-au facut. Si asta nu pentru ca as fi comoda, ci pentru ca sunt realista: plangerea mea nu va avea probabil niciun efect. Si totusi trebuie sa fac ceva, pentru ca, in opinia mea, daca raman pasiva, nu mai am niciun drept sa ma plang pe viitor.

Pana una alta, sa ma fereasca Dumnezeu de burse de-acum incolo, ca de restante ma feresc eu.

Despre semnale

Avertisment: Acest text nu e lung, este urias. Cititi-l pe fragmente sau nu-l mai cititi deloc. :)

Semnalele sunt conventii create sa ne simplifice existenta. Aceasta definitie e valabila doar pentru cele uzuale si universale, bineinteles. Cat despre semnalele verbale sau non-verbale transmise de unul dintre sexe catre celalalt, ei bine, fostul presedinte Bush a spus-o cel mai bine "This foreign policy stuff is a little frustrating." Dar sa o luam cu inceputul. :)

Invatam diferitele semnale inca de mici sau pe parcursul vietii si deducem, din observatie sau din experienta, cum ar trebui sa reactionam la fiecare dintre ele. Lumina rosie de la semafor, de exemplu. Daca nu suntem daltonisti, stim ca atunci cand e rosu nu e momentul sa ne apucam de pedalat sau de apasat acceleratia. Un exemplu similar e sunetul pistolului de la inceputul unei curse de atletism. Din experienta, ne asteptam sa-i vedem pe atleti pornind in cursa si nu cazand in genunchi cu mainile la ceafa, cum este considerat normal in alte situatii care implica sunete de arma.

O chestiune de interpretare

Bineinteles, se intampla uneori ca si cele mai clare si uzuale semnale sa fie gresit interpretate. Un exemplu simpatic in acest sens este o poveste pe care am citit-o recent si care a fost relatata de un marinar american in revista Institutului Naval American, "Proceedings":

“Doua vase de razboi, ce faceau parte din escadronul de antrenament, petrecusera cateva zile de manevra pe o mare furtunoasa. Eram de serviciu pe vasul de comanda, de cart, pe punte, la caderea noptii. Vizibilitatea fiind proasta din cauza paclei, pe alocuri compacta, capitanul a ramas pe punte pentru a supraveghea toate activitatile. Putin dupa inserat, omul de la postul de observatie raporta: ”Lumina la tribord.”
- E fixa sau se misca inspre pupa? striga capitanul.
De la postul de obervatie veni raspunsul: ”Fixa, domnule capitan.”
Capitanul comanda semnalizatorului: ”Semnalizeaza vasului: ne aflam pe un curs de coliziune, e de dorit sa schimbati cursul cu 20 de grade.”
Semnalul de raspuns suna: “E de dorit ca voi sa schimbati cursul cu 20 de grade.”
Capitanul ordona: “Transmite: sunt capitan, schimbati cursul cu 20 de grade.”
“Sunt marinar clasa a doua”, veni replica. “Ati face bine sa schimbati voi cursul cu 20 de grade.”
Capitanul face spume la gura. Scuipa: “Transmite: Sunt un vas de razboi. Schimbati cursul cu 20 de grade.”
Articulat in flash-uri de lumina, raspunsul sosi indata: “Sunt un far.”
Am schimbat cursul.”

Daca aceasta confuzie este o exceptie in ceea ce priveste utilizarea conventionala a semnalelor, ea devine o adevarata regula in materie de relatii. Nutresc insa o convingere puternica ca lucrurile nu au stat intotdeauna asa.

Pe vremea cand barbatii erau nevoiti sa omoare ei insisi mancarea pe care o puneau pe masa (“masa” fiind folosita aici cu sensul figurat) si cand blanurile erau purtate cu mandrie de reprezentantii sexului puternic (altii in afara de Puff Diddy si Fizz), semnalele transmise catre sexul opus erau mai clare decat cristalele Swarovski.

O altoire usoara cu bata pe spinarea femeii sau trantirea unui ciolan proaspat de Zygomaturus in fata intrarii pesterii ei erau indicatori suficienti ai afectiunii masculului si nu mai trebuiau insotiti de alte explicatii.

Chiar si mai tarziu, cand au aparut textilele si modalitatile de obtinere a hranei s-au diversificat, masculii au emis semnale foarte clare. In Orient, nefericita era rapita din Serai pe spinarea unei martoage, in Occident afectiunea i se demonstra daramand cetati in numele ei si apoi, odata cu rafinarea armelor, prin dueluri pe viata si pe moarte (mai mult pe moarte, daca stam sa ne gandim bine). Indiferent de parerea reprezentantei sexului frumos si destept despre manifestarea masculului, semnalul acestuia era evident.

Complicatii

Apoi au aparut radioul, televizorul si Marylin Manson si, vorba bunicii mele, oamenii s-au stricat. :) De fapt, semnale cu claritatea celor preistorice se mai transmit si astazi, dar numai la o anumita varsta. Mi-au trebuit multe luni si cateva sute de vanatai si fire smulse din codite sa realizez ca Gabi, baiatul care ma facea una cu peretii in grupa mijlocie, ma placea. Si, de fapt, n-am realizat-o eu, ci mi-a explicat-o bunicul, dupa o lunga serie de altercatii cu violentul meu admirator, care se incheiau mereu cu deformarea ochelarilor lui si aruncarea ghiozdanului meu peste diferite garduri.

Din pacate, insa, odata cu trecerea in clasele primare (ca sa nu mai pomenesc de liceu, facultate si anii de dupa), lucrurile in materie de semnale incep sa se complice inexplicabil si de nepermis.

Pentru ca apoi iti cere sau nu iti cere numarul de telefon, te suna sau nu te suna, iti trimite sau nu un anumit SMS sau MMS, iti da sau nu add pe facebook, iti lasa sau nu commenturi pe wall, te urmareste sau nu te urmareste pe twitter, te scoate in oras in cutare sau cutare local sau intarzie sa te scoata, alege cutare sau cutare film - alegere care transmite si ea un anumit mesaj - ca sa nu mai spun nimic despre tipul de varianta (2D, 3D sau 4 D) in care vrea sa urmariti pelicula etc. Nu spun ca semnalele nu pot fi la fel de haotice si de halucinante si din partea purtatoarelor de doi cromozomi X, dar fiind eu insami una dintre ele, asta ma preocupa mai putin. :)

Postmodernismul in scoala de seductie

Si, pentru ca lucrurile nu erau si asa destul de complicate, apar unii reprezentanti new wave ai Scolii de Seductie, cum este Alex David, si semnalele se pierd mai ceva ca cele de la retelele mobile in noaptea de Revelion. Cine este Alex David si care este aceasta credinta nou-propovaduita printre masculi de Scoala de Seductie, va veti intreba. Ei bine, l-am descoperit pe acest mic guru prin intermediul fratelui meu, aflat la varsta definirii identitatii sale masculine. Astfel, in vacanta de Craciun, fratele meu a introdus alarmant de multe enunturi prin formula “Alex David zice ca…” sau “Alex David nu crede ca…”.

Asa ca, impinsa de curiozitate, am intrat pe blogul de cultura masculina Fii Barbat, unde Alex David este colaborator, incercand se descopar cat de neagra va fi situatia pentru urmasele mele, odata ce masculii in formare din ziua de azi isi vor insusi noile repere. Ce am descoperit, mai jos.

Daca faceti parte din generatia cu idei perimate din care fac eu parte, s-ar putea sa credeti ca o fata poate fi invitata in oras printr-o formula de genul “Sambata esti ocupata? Ce-ai zice sa iesim in oras?”. Ei bine, cu riscul sa-l plagiez pe fratele meu, Alex David zice ca…nici pe departe. :)) Ca sa n-o lasi sa faca “alegeri dramatice pentru tine” (traducere= ca orgoliul tau de mascul sa nu fie ranit de un posibil refuz), Alex David zice ca :) “Ii spui pe tonul cel mai obisnuit cu putinta: “Sambata am de gand sa ies in oras. Daca vrei, te iau cu mine”.

Explicatia lui e simpla: “E important sa tii minte ca o fata care iese in oras cu tine nu iti face tie o favoare. Lucrurile sunt egale.” As putea fi de acord cu asta, daca din formularea “invitatiei” propuse de el nu ar reiesi ca, de fapt, baiatul ii face fetei o favoare, pentru ca “o ia cu el”. Si cu egalitatea aia cum stam?

Bach in reinterpretare techno-electro-funk

Dar exemplul de mai sus, din postul “Cum inviti o fata in oras?" (care ar putea sa se numeasca mai bine “Cum iei o fata cu tine in oras?”) nu este nici pe departe la fel de savuros ca exemplul din postul numit –sugestiv- “Nota? Pe din doua sau plateste ea!”.

Educatia primita sau ideile culturale preconcepute (si iata, atat de depasite!) m-au facut sa cred ca achitarea notei la restaurant/cafenea/cofetarie la o prima intalnire, sau macar intentia de a face acest gest, ar trebui sa-i revina barbatului. Motivele sunt cu miile si nu au nimic de a face cu a o impresiona pe fata, asa cum sustine autorul postului. Cat despre asigurarea pe care i-o da tanarului invatacel intr-ale seductiei, “Te asigur ca nu pierzi puncte, din contra, castigi. Daca se doreste intretinuta, sunt alti papagali pe lume care sa se ocupe de aceste lucruri.”, imi permit sa nu fiu de acord.

Daca tu, ca baiat, consideri ca a plati nota la prima intalnire e echivalent cu a intretine o fata sau a-i transmite semnalul ca o vei intretine pe viitor, e timpul sa revii pe planeta Pamant dupa lunga calatorie intergalactica pe care ai efectuat-o (si care, hai sa recunoastem, ti-a cam incetosat bunele maniere si bruma de cavalerism). O fata normala cu capul nu va citi in gestul tau promisiunea unei pensii alimentare, sper ca-ti dai seama.

Cat despre sfatul de final al autorului – it’s priceless! Stati sa va citez ca mi-e frica sa nu-i stirbesc din valoare: “In fine, daca esti stapan pe situatie, poti merge si mai departe. Spune-i ca te-ai simtit bine si ca o lasi sa faca cinste. Nu o spune incordat, ca si cand ai de castigat o batalie. Spune cu o aroganta subtire, glumita. Fa-o! Apoi, bucura-te de seara, Esti pe drumul cel bun.”

Aici nu pot decat sa fiu de acord cu el. Acum ca i-ai aratat ca nu esti un papagal care o s-o intretina si ca ai pus-o sa-ti plateasca si tie lasagna sau paharul de vin, poti sa te lafai linistit. E clar ca, ametita de gestul tau de Cavaler al Apocalipsei Bunelor Maniere, o ai la degetul mic.

O ultima fraza amuzanta pe care nu ma pot abtine sa nu v-o impartasesc: “Daca tipa are bun simt, va insista sa-si plateasca partea. Daca nu are, va insista ca o mironosita, apoi va ceda usor si iti va lasa elegant placerea de-a plati consumatia pentru amandoi.”

Doar orice fata bine-crescuta stie de la mama ei ca atunci cand vine vorba de achitarea consumatiei la restaurant, nu e bine sa cedezi cu una cu doua, ca o mironosita, ci sa vociferezi cat mai puternic, eventual pana chelnerul devine arbitru in lupta pentru suprematia asupra platii. Riiiiight.

E momentul pentru un banc cu indieni

Ma gandesc cu frica ce parere mi-as fi facut despre un tip care m-ar fi pus sa platesc nota la restaurant la finalul unei prime intalniri, daca nu as fi citit acest text. L-as fi crezut lipsit de maniere, mitocan, poate zgarcit, in orice caz, lipsit de orice interes pentru a ma revedea. Si cand colo, ce? El, saracul, ar fi vrut doar sa-mi demonstreze ca s-a simtit extraordinar de bine in prezenta mea si ca e stapan pe situatie. Acum ma credeti cand va spun ca semnalele astea (mai ales cele postmoderne) are a bitch? :)

Pentru finalul acestui text-mamut (posibil cel mai lung de pe acest blog) am pastrat unul dintre bancurile mele preferate despre semnale, interpretari in cheie moderna si cercuri vicioase. Sper sa va placa. :)

“Era toamna si indienii din rezervatie l-au intrebat pe noul lor sef de trib daca iarna avea sa fie foarte friguroasa. Crescut conform preceptelor lumii moderne, seful nu cunoastea stravechile secrete si nu avea cum sa stie daca iarna care urma avea sa fie blanda sau friguroasa. De dragul sigurantei, insa, si-a indemnat tribul sa stranga lemne si sa se pregateasca pentru o iarna rece. Cateva zile mai tarziu, dupa ce s-a gandit mai bine, a sunat la serviciul meteorologic si a intrebat daca era previzionata o iarna friguroasa. Meteorologul i-a raspuns ca da, iarna va fi destul de rece. Drept urmare, seful si-a sfatuit tribul sa adune si mai multe lemne de foc.
Dupa cateva saptamani, a sunat iar la serviciul meteo.
- Tot o iarna friguroasa se anunta? a intrebat el.
- Cu certitudine, a venit raspunsul. Chiar foarte rece.
Si seful le-a cerut oamenilor sai sa adune toate vreascurile si lemenele pe care le puteau gasi.
Dupa alte doua saptamani, mai suna o data la meteo si intreaba care mai sunt previziunile. Meteorologul ii raspunde:
- Previziunile noastre arata ca va fi una dintre cele mai reci ierni din istorie!
- Serios? intreaba seful. Dar cum de sunteti atat de siguri?
- Fiindca indienii aduna lemne intr-o frenezie!”