Ana si Marie

Doua ONG-uri si o agentie de publicitate au venit cu o propunere excelenta: tiparirea primei bancnote romanesti cu imaginea unei personalitati feminine.

Mai jos este un fragment din editorialul pe care l-am scris pentru campania ALTFEM. Pana acum s-au strans 6.305 semnaturi. Daca cunoasteti cel putin o femeie extraordinara care v-a schimbat viata, daca sustineti egalitatea de sanse si credeti ca trebuie sa schimbam imaginea femeii in Romania, semnati petitia online (va ia maximum 3 minute).

***

Ana s-a nascut in prima zi a anului nou, la Braila, fiind mezina unei  familii cu patru copii. La 16 ani, viseaza sa devina pilot si chiar zboara cu un  aparat mic. Mai apoi, decide sa devina medic. Pentru a-si convinge mama,  care se impotrivea ideii, sa o lase sa urmeze Facultatea de Medicina, Ana  tine greva foamei. A functionat.

Dupa ce termina Medicina, lucreaza ca medic la Spitalul Filantropia, la Spitalul CFR, dar si ca cercetator la Institutul Clinico-Medical al Facultatii de Medicina din Bucuresti. Dupa ani de studiu asiduu, Ana descopera si patenteaza un tratament medical revolutionar, folosit de presedinti,   dictatori, staruri hollywoodiene si artisti celebri.

Marie, spre diferenta de Ana, ale carei origini sunt mult mai modeste, s-a nascut intr-o familie extrem de bogata si influenta, pe o insula. Ca in cazul multor familii bogate si influente, din Evul Mediu si pana in prezent, Marie e fortata sa se casatoreasca din interes. Isi urmeaza sotul, care are o cariera politica, si se muta in Romania.

Bucurandu-se de pozitia ei, se implica in numeroase activitati filantropice si culturale, sustinand financiar tineri scriitori, pictori etc. Scrie si ea, de la povesti pentru copii si poezii, pana la articole in revista “Cosmopolitan”. Pentru ca, pe langa talentul artistic pe care il are este si o femeie frumoasa, e invitata sa devina imaginea unei creme de fata, ceea ce accepta incantata, aparand intr-o reclama.

Dincolo de pasiunile ei, insa, Marie isi sustine sotul in cariera politica, facand lobby in numele lui si al Romaniei. Ajunge chiar sa cineze cu primarul New York-ului si sa fie invitata de Presedintele Americii la Casa Alba, unde se organizeaza o receptie in numele ei. 

Continuarea aici.

Dear 13-year-old me

Stiti epistolele alea pe care oamenii si le trimit in trecut, pline de povete intelepte pentru variantele lor de 13, 15, 16 ani? Ei bine, asta e una dintre ele. Intr-un fel.

*** 

Draga eu la 13 ani,

Atunci cand Lia mi-a adus poza ta din apartamentul bunicii, pentru cateva secunde nu te-am recunoscut. Te-ai schimbat mult de cand nu ne-am mai vazut. Sau poate eu m-am schimbat, inca nu stiu cum vine treaba.

Mi-e dor de tenul tau impecabil, desi tie nu-ti prea pasa de el la vremea respectiva. Mi-e dor si de parul tau roscat. Tot incerc sa regasesc nuanta aia, dar nu-mi iese. N-ar fi trebuit sa ma vopsesc niciodata. Dar asta e o alta discutie, care o sa inceapa cu “Draga eu la 21 de ani…”.

Imi pare rau sa ti-o spun, dar aveai gusturi atroce la haine. Puloverul pe care il porti in imaginea asta, de exemplu, e cimitirul unde trage lana batrana si neputincioasa sa moara. Daca stau sa ma gandesc bine, dulapul tau era genul de loc cu care erau amenintate fibrele textile tinere de alea batrane daca nu mancau tot din farfurie. Partea buna e ca tu habar n-aveai de asta si aparatele foto erau cu pelicula pe atunci. Deci exista putine dovezi.

Iar sprancenele…de unde sa incep? Stiu cel putin o cosmeticiana care ar fi lesinat daca le-ar fi vazut. Noroc ca nici de asta nu-ti prea pasa. De fapt, aveai o idee mult mai buna despre lucrurile cu adevarat importante decat am eu acum. Te invidiez pentru asta.

Si te mai invidiez pentru ca aveai trei cercei in ureche, flirtai cu nerusinare cu baieti mult mai mari decat tine, purtai fuste rosii scurte si sareai garduri. Te credeai bad ass. Citeai Jane Austen, dar te credeai bad ass. Si stii ceva? Chiar cred ca erai.

Cel mai tare si mai tare te invidiez pentru ca erai ferm convinsa ca lumea e a ta. Mi-ai rade astazi in nas daca ti-as spune ca, de fapt, cu 32 de state si teritorii la activ (in total 6.600 de milioane de acri de pamant), Regina Elisabeta a II-a detine lumea. Sau, ma rog, o mare parte din lume (o sesime din suprafata terestra, de fapt). Am ajuns sa ma impac cu ideea. Tu probabil n-ai face-o. Si iubesc asta la tine.

Mi-e teama ca as fi o dezamagire pentru tine, draga eu la 13 ani. Cu temerile, frustrarile si complexele mele. Aveai si tu cateva, dar banuiesc ca le stapaneai mult mai bine.

Mi-am propus sa schimb asta si sa te fac mandra de mine. Cel mai probabil n-o sa incep sa sar iar gardurile, si nici n-o sa port iar fuste scurte si rosii (intoarcerea la sprancenele stufoase si lipsite de forma nu e negociabila), dar sper ca Regina Elisabeta a II-a e genul care stie sa imparta. Pentru ca am de gand sa-mi iau lumea inapoi.*

* sau, ma rog, cinci sesimi din ea

Olimpiada de la Londra, intr-o nota mai personala

N-am reusit sa cumparam bilete la Olimpiada. Ne-am intalnit ieri, in schimb, cu parintii unei campioane olimpice. 

***

Ne plimbam aseara prin Leicester Square povestind si razand, cand pe langa noi a trecut o doamna bruneta, imbracata intr-un trening galben cu verde, care ne privea insistent. Am banuit ca avea legatura cu limba romana pe care o vorbeam si care, probabil, i se parea exotica.

Dupa cativa pasi, femeia s-a intors si ne-a intrebat:

-Sunteti romani? Eu sunt matusa Larisei Iordache. 

Mi-a luat cateva secunde sa ma dezmeticesc si sa realizez ca vorbea despre gimnasta Larisa Iordache, Campioada europeana la sol si Vicecampioana la barna. Intre timp, femeia ne daduse fiecaruia cate un port-chei cu un omulet tricolor.

- Felicitari pentru Larisa! Stim ca trece prin momente dificile, dar suntem mandri de ea, ne-am grabit noi sa-i spunem.

- Va multumim mult!, ne-a raspuns ea. Stati sa va fac cunostinta si cu parintii ei!

Femeia s-a indepartat cativa pasi si a chemat o femeie si un barbat, si ei imbracati sportiv. 

- Buna ziua, sunt mama Larisei, s-a prezentat femeia blonda.

- Costel, a adaugat domnul grizonat si ne-a strans mana.

Amandoi zambeau, dar oboseala li se citea in priviri. Am inceput sa povestim, usor stingheriti de neobisnuita intalnire, despre Larisa, gimnastica, Olimpiada.

Adriana, mama Larisei, era vizibil afectata de problemele medicale ale fiicei ei (Larisa sufera de fasciita, o afectiune a membranei care inveleste calcaiul, care se manifesta prin dureri ascutite la nivelul calcaiului), care au facut-o sa se claseze abia pe locul 9 la individual compus si care i-a adus pe ei, de urgenta, la Londra.

Au venit 2.000 de kilometri cu masina, pentru ca n-au mai gasit intr-un termen atat de scurt bilete de avion la preturi accesibile. 

Mi s-a strans inima pentru ingrijorarea si stresul prin care au trecut in ultimele zile, dintre care 4 au fost pe drum. Am incercat, stangace, sa le spun ca accidentat sau nu, copilul lor ramane una dintre cele mai bune 10 gimnaste din lume si asta trebuie sa merite tot efortul.

- Oare?, a intrebat pe un ton amarui mama Larisei. Stiti cate seri n-am mancat si n-am dormit eu de grija ei?

- Si mama nu doarme de multe ori de grija mea si eu nu sunt campioana europeana!, am incercat eu sa destind atmosfera cu o gluma.

- Da, dar daca dumneavoastra va simtiti rau intr-o zi si nu vreti sa mergeti la serviciu, puteti sta acasa. Daca Larisa mea e bolnava sau ranita, trebuie sa mearga la antrenamente, orice ar fi. 

Am tacut, jenata. Mi-am adus aminte ca am citit zilele trecute o declaratie a gimnastei de doar 16 ani, la scurt timp dupa ce fusese facuta publica vestea accidentarii ei (pe care Larisa o tinuse secret fata de antrenori, de frica sa nu i se interzica sa concureze): 

"Sigur că pot, dacă vrei şi îţi doresti, sigur că poţi. Nu mă doare atat de tare încât să nu fac, pot să rezist şi voi rezista, mai ales că ştiu că au nevoie de mine, de aceea strâng din dinţi şi vreau să ajut echipa cât mai bine, să fac cât mai bine exercitiile".

Ca sa schimbam subiectul, care o intrista evident pe doamna Iordache, i-am intrebat daca ne pot ajuta sa cumparam niste bilete, avand in vedere ca pe site-ul oficial nu se mai gaseau. S-au oferit sa ne dea doua bilete la paralele (pe care si ei le cumparasera prin Federatie, cu greu), dar cum noi eram 8 persoane, cu parere de rau, a trebuit sa-i refuzam. 

***

Am urmarit la televizor, de-a lungul anilor, zeci de competitii de gimnastica, dar niciodata nu m-am gandit la parintii gimnastelor care tremura de emotie in fata unor ecrane de televizor. 

Stiu insa ca de acum incolo, ori de cate ori o s-o vad pe Larisa in concurs (si sper sa mai am ocazia), o sa ma gandesc la doamna Adriana si la domnul Costel Iordache. 

Imi pare rau ca n-am apucat sa le spun asta aseara, dar Larisa, prin sacrificiile pe care le face la doar 16 ani, face milioane de oameni sa se simta mandri ca sunt romani. Oameni care, mai ales in ultima perioada, au foarte putine motive de mandrie la capitolul asta. Si asta nu e putin lucru. 

Flori pentru Coco

- Incearca sa-i dai florile imediat ce iese, sa aiba un buchet in mana cand da interviurile. Sa arate sarbatoresc. 

Cuvintele Cristinei imi sunau in cap, in timp ce clipeam des din cauza bliturilor si a luminilor camerelor de luat vederi, care ma orbeau. 

Ieri la ora 18 eram la Aeroportul Otopeni, la poarta de Sosiri, asteptand-o pe Crina (Coco) Popescu, fata care la 16 ani a stabilit doua recorduri mondiale: cel mai tanar alpinist si singura femeie care a realizat circuitul Seven Volcanoes (cei mai inalti 7 vulcani de pe cele 7 continente).

Am asteptat-o cu un sentiment de emotie (pe care il am, oricum, de fiecare data cand ma aflu intr-un aeroport) combinat cu unul de dezamagire. Desi sute, mii de oameni si-au declarat admiratia pentru realizarea lui Coco si s-a creat o cauza pe Facebook dedicata intampinarii ei la aeroport, in autobuzul special inchiriat pentru a duce oamenii din Piata Victoriei spre Otopeni am fost 8 oameni. 9, daca numaram si soferul, dar ma indoiesc ca el venise pentru Coco. Iar la aeroport, in ciuda estimarilor pe care am vazut ca le-au facut jurnalistii, am fost maximum 20. Noroc ca mai erau tot pe-atatia fotografi, reporteri si cameramani si au creat impresia de multime.

Cand usile glisante s-au deschis si a aparut, in sfarsit, fata care semana cu imaginile pe care le stiam de pe blogul ei, jurnalistii au inceput sa o strige. Coco s-a oprit timida, ca un animalut speriat de atata lumina. M-am gandit ca trebuie sa-i fie greu sa se reacomodeze cu o multime de oameni dupa doua luni de solitudine. Intre timp, cineva i-a luat din spate rucsacul aproape cat ea de mare si schiurile din mana. Iar Coco a pornit cu pasi ezitanti in mijlocul camerelor de luat vederi si al reportofoanelor.

Dornica sa-i dau cat mai repede buchetul de lalele (pe care Cristina il cumparase de la o florareasa din Piata Victoriei, de la care a obtinut o reducere pentru ca femeia avea un televizor in chioscul de flori si stia de venirea lui Coco), m-am strecurat sub bariera de metal, in acelasi timp cu alti cativa fotografi si cameramani. Ups! Era prea tarziu. Coco incepuse deja sa raspunda la intrebari fix in fata mea, iar in spatele meu, doi baieti derulasera o pancarda uriasa pe care scria „Îţi mulţumim că ne-ai arătat ce înseamnă România”. Nu puteam decat sa stau cuminte, cu bliturile in fata, si sa astept primul moment prielnic pentru a-i da florile si a ma face disparuta.

Cand, in sfarsit, intrebarile jurnalistilor s-au mai rarit si Coco s-a intors in directia mea, i-am intins florile si i-am spus aproape balbaindu-ma “Bine-ai revenit acasa!”. A zambit incurcata (era primul buchet pe care il primise de la sosire) si s-a aplecat sa ma pupe. Numai ca eu facusem deja un mare pas in spate. Acum regret ca m-am comportat ca o mica Vineri. Atunci stiu ca eram foarte emotionata si ca zambetul dezarmant al pustoaicei asteia ma coplesise. 

Mai jos v-am pus cateva dintre pozele pe care le-am facut ieri cu Canon-ul meu, ce parea o masinuta de jucarie intr-un garaj de Monster Trucks pe langa aparatele cu mega obiectivele fotografilor.

Road trip in drum spre aeroport. In imagine colega mea, Andreea si Alex, fotograful care ne insotise. Andreea si cu mine am pregatit deplasarea spre aeroport ca o adevarata excursie: ea luase o placinta de la Mac, eu o portocala.  

Unul dintre steguletele pe care le-am primit de la baietii de la GMP, care au fost si cei care, impreuna cu Webstyler, au ajutat-o pe Coco sa-si indeplineasca visul. Cel care ne-a dat steguletul si-a cerut scuze pentru aspectul lui nerafinat, pentru ca le facusera si le lipisera ei in birou. Mi s-a parut adorabil.

Eu si deja-celebrul buchet de lalele, in asteptarea lui Coco. 

Coco si florile. Mission accomplished.  

Nu stiu in cate imagini din presa ati putut vedea codita foarte simpatica pe care o avea la spate, in care erau impletite tot felul de inele. Mi s-a parut un fel de reminder ca, in pofida fortei pe care o are, e inca doar un copil. 

Cam asa a aratat bagajul ei.

Tatal si surioara lui Coco. 

Mama, care era foarte emotionata. Nu-i asa ca seamana foarte bine cu ea?

Momentul in care surorile s-au intalnit, desi stingherit din cauza camerelor, a fost unul emotionant.

Desi nimeni nu l-a bagat in seama, si probabil n-o sa apara in pozele oficiale, mie mi-a placut mult de nenea in costum, care pe toata durata interviurilor i-a tinut, discret, schiurile lui Coco. 

Portret de familie.  

7 lucruri pe care nu le stiati despre mine

1.  Numele meu complet este Alina Dora Taranu-Hofnar.

Inca de cand era insarcinata, mama stia ca o sa ma cheme Ina. Si tuturor li s-a parut un nume frumos. Mai putin bunicii mele care, in momentul in care s-au dus sa ma inregistreze la Evidenta Populatiei (sau cum s-o numi biroul respectiv) a suferit un atac de cord combinat cu o criza de epilepsie, doua de splina si trei de rinichi. Dupa parerea ei, un nume din trei litere nu putea fi potrivit decat pentru o pisica sau un catel, si in niciun caz pentru prima ei nepoata. Asa ca, in fata bietului functionar inmarmurit, parintii au ales primul nume care se termina in “-Ina” care le-a trecut prin minte. Putea sa fie la fel de bine Catalina, Madalina, Corina, Florina, Sorina, Albertina, Dorina, Cristina etc.

Cu exceptia unor angajati de la politie si de la aeroport, nimeni nu m-a strigat asa vreodata, spre disperarea bunicii, dupa cum puteti banui. Nu intorc capul daca aud “Alina” pe strada si niciodata n-am simtit ca are vreo legatura cu mine. Pe majoritatea diplomelor de la olimpiadele din liceu e scris “Ina”, pentru ca asa mi-am semnat lucrarile si examenele din clasele primare pana la masterat.

“Dora” banuiesc ca vine de la “Teodora”, cum am aflat abia acum cativa ani ca am fost botezata la biserica (probabil un alt exces de zel al bunicii). “Dora” mi se pare oarecum simpatic, desi mi-e la fel de strain ca si “Alina”. E numele pe care il avea Principessa din “La vita e bella”. Si e si numele unui personaj biblic obscur, care n-a avut alt merit decat ca a murit si a fost inviata de un apostol in Noul Testament.

2.  Am un piercing.

Nu e la vedere si a fost facut intr-un moment de nebunie temporara. Intre timp nebunia a trecut, dar am inceput sa tin la el si nu l-as mai scoate.

3.  Am dat de doua ori examenul pentru scoala de soferi.

Am carnet din 2005 si ultima data cand am condus a fost la examenul auto. Pentru ca eram un pericol public, tata a inchiriat un stadion inainte de examen, sa exersam acolo. Am invatat parcarea cu spatele in portile de fotbal. ))))

4.  Toti iubitii pe care i-am avut de cand am blog au si ei blog. 

Si, cu o singura exceptie, i-am avut pe toti in blogroll.

5.  Cand aveam 2 ani, am inghitit o pereche de cercei de aur.

In urmatoarele 3 saptamani, ori de cate ori faceam vizite la olita, eram supravegheata mai ceva ca Obama cand o ardea la fast food cu presedintele Rusiei (foto 5). Doar ca, in pofida anchetei zilnice, cerceii n-au mai aparut. Niciodata. Partea amuzanta este ca, ori de cate ori trec prin controlul de pe un aeroport, chiar daca sunt doar in balerini si-ntr-o rochita, fara nicio bijuterie, scannerul respectiv bipaie, fara exceptii. Imi place sa cred ca ala e modul cerceilor de a-mi transmite sa nu-mi fac griji, ca sunt bine mersi amandoi.

6.  Sunt mioapa.

Probabil ar trebui sa port ochelari permanenti, dar n-o fac. Blame it on Marylin Monroe, who turned short sightedness into something that's hot.

7.  Am centura maro (san kyu) la karate.

As prefera totusi sa folosesc mai degraba sprayul paralizant sau bastonul electric in caz de agresiune decat miscarile pe care le-am invatat la cursuri. Am o puternica impresie ca agresorul n-ar avea nicio problema sa le intoarca impotriva mea. ))

Multumesc simpaticei MD pentru leapsa si pentru premiu! (daca am inteles bine )

As vrea sa ne spuna 7 lucruri pe care nu le stim despre ele Andressa, Chris, Ana, Andreea si Cristina.

Prima (si probabil ultima) mea sedinta foto

Mai jos aveti 10 din cele 220 de fotografii pe care le-am facut la sedinta foto primita cadou de la minunatii mei colegi din redactia Tabu. 

Concluzia? Fetele de la Elite si Ford Models pot sa doarma linistite in continuare. ))))

PS: Pozele nu sunt gata inca, dar n-am mai avut rabdare pana sa le primesc prelucrate de la Cristi, colegul meu fotograf. Asa ca m-am jucat eu putin cu saturatia culorilor, ca sa le dau un aspect mai vintage-y. Probabil cele finale vor arata mult mai bine.

In culisele concertului Melanie Fiona din Fratelli

Daca n-ati auzit pana acum de Melanie Fiona, in curand o sa auziti. Melodii ca “Give it to me right”, “Monday Morning” si mai ales “It kills me” (care i-a adus si o nominalizare la premiile Grammy 2010 pentru Best Female R&B vocal performance) au propulsat-o pe tanara de 27 de ani in topurile americane si europene si i-au castigat renumele de “noua senzatie a lumii R&B”.

Pe 2 decembrie, Melanie a cantat in clubul Fratelli din Bucuresti. Mai jos aveti o desfasurare cronologica a celor 8 (opt!) ore pe care mi le-am petrecut cu aceasta ocazie in mirificul local.

18:00 – Ajung in Fratelli, impreuna cu Raluca, o cititoare a blogului meu si tanara jurnalista in devenire. Raluca a citit pe Facebook ca urmeaza sa o intervievez pe Melanie si, pentru ca mi-a scris ca e o mare fana, am invitat-o sa ma insoteasca la concert.

19:00 – Prin fata mesei noastre trece baiatul care spala podelele – 1.85, bine facut, saten, cu un zambet de model pentru lenjerie. De unde naiba o fi luand Fratelli baieti ca astia pentru curatenie? Probabil organizeaza castinguri.

19:30 – Melanie a sosit in sfarsit! Staff managerul ei vine sa ne anunte ca avem 7 minute fiecare (suntem 3 jurnalisti). Tai de pe lista intrebarile de incalzire si intru prima. Mi-a placut mult Melanie: e amuzanta, tonica si te molipseste cu rasul ei. Am facut o singura greseala in timpul interviului: i-am promis ca raman la concertul care urma sa inceapa la 23:00.

20:00 – Trupa lui Melanie incepe proba de sunet. Ne bucuram de un mini-concert privat alaturi de echipa de sunetisti si luministi. Backing vocals sunt imbracate in treninguri si infofolite cu fulare si sepci, de li se vad doar ochii. Banuiesc ca sunt uratele. M-am inselat, cum aveam sa descopar in timpul concertului.

21:00 – Inca 2 ore. I can do this.

Continuarea articolului o gasiti pe Tabu.ro. 

PS: Poza asta e preferata mea dintre toate cele pe care le-am vazut de la concertul lui Melanie. Probabil n-o s-o mai vedeti nicaieri, pentru ca revistele si site-urile vor prefera ipostazele ei de bomba sexy, dar mi se pare ca asta a surprins cel mai bine adevarata ei personalitate.  

De ce imi place sa fiu pe locul II

Sunt extrem de competitiva. Uneori prea competitiva pentru binele meu. Si nimic nu ma motiveaza mai mult decat ceea ce as numi "esec", daca as crede in existenta acestui concept.

Daca exista o postura care sa ma motiveze, aceea nu e locul I, ci locul II. Locul I, intr-adevar, te solicita din multe puncte de vedere: trebuie sa te mentii, sa te autodepasesti, sa vii mereu cu inovatii etc. Dar locul II e the place to be daca iti plac provocarile. La premierea competitiilor sportive, de exemplu, caut mereu sa surprind privirea celui care urca pe treapta a doua a podiumului. Si daca observ in ea acea licarire pe care o cunosc prea bine, zambesc cu o placere anticipativa. Stiu sigur pe ce treapta sa-l caut anul viitor.

In aceeasi ordine de idei, unul dintre cele mai bune sloganuri publicitare pe care le-am intalnit vreodata a fost cel ales in anii '60 de compania de rent-a-car Avis. De cativa ani, cei de la Avis erau mereu pe locul II, in urma rivalilor de la Herz. Asa ca, la un moment dat, acestia au lansat o campanie de promovare al carei slogan era "We're number two. We try harder". Intr-un an au trecut de la o cota de piata de o cifra la una de 33%. 

Din propria experienta, inteleg prea bine ce au vrut sa spuna cei de la Avis prin genialul lor slogan. Cand eram in clasa a X-a, de exemplu, am luat premiul II. Imi aduc aminte si acum senzatia pe care am avut-o atunci cand mi-am ridicat diploma la festivitatea de premiere: 10% dezamagire, 90% nerabdare. Era un sentiment aproape intoxicant. Anul urmator castigam pariul pe care il facusem cu mine in acea zi si luam premiul I. Sentimentul victoriei era insa net inferior fierberii interioare pe care o simtisem cu un an in urma. Stiu ca pe majoritatea oamenilor victoria ii motiveaza. Eu fac parte dintr-o categorie aparte, insa. Pe mine nimic nu ma motiveaza mai mult decat sa fiu pe locul II.

Asa ca, oricine ai fi, daca in acest moment esti primul si stii ca sunt cu un pas in urma ta, better watch out. :)

Good genes :)

Mai jos puteti vedea rezultatul sedintei mele foto cu Yvonna, my beautiful and smart baby sister. Are those good genes or what? :)
 

How I met your dress designer

Am avut o săptămâna destul de ocupată, cu vizite la medic, petreceri, musafiri și nesfârșite job deadline-uri, motiv pentru care nu am reușit să scriu nimic din ce mi-am propus să scriu pe blog. Așa că până diseară, când am speranțe că voi povesti –în sfârșit– despre cea de-a doua zi la Roma, o să scriu un post pe care-l aveam în plan încă din decembrie. :D

Am aflat de Diana Bobar pentru prima dată chiar aici, pe Inozza, în urma unui comentariu pe care mi l-a lăsat. Așa am intrat pe blogul ei, sofashon.com, unde am descoperit o fată simpatică și pasionată de modă. Am continuat să răsfoiesc la interval blogul, minunându-mă de cât de repede evolua Diana, ca designer: de la niște cămăși bărbătești modificate, la primele bluzițe cusute, la primele rochii, apoi la prima colecție, primele rochii vândute într-un magazin, la primele rochii de mireasă, la primele vedete care i-au purtat creațiile (solista de la Mandinga într-un afiș cât casa Poporului, Inna, în primul videoclip al piesei ”Hot”, mai nou o prezentatoare TV într-o defilare de modă etc.), la primele apariții în presă (am fost foarte încântată când mi-a spus că eu i-am luat primul interviu din cariera ei :D).

Așa că, atunci când a trebuit să scriu un articol despre blogurile de modă românești, Diana Bobar și al ei sofashon au fost prima opțiune. Diana a fost foarte drăguță și a acceptat să ne întâlnim la o ciocolată caldă într-o seară ploioasă de noiembrie, într-una dintre multele ei deplasări la București. Rezultatul îl puteți citi mai jos. Iar aici este și un link la postul ei despre articolul din On.

Ceea ce m-a frapat la Diana nu a fost felul ei extrem de prietenos și deschis de a interacționa sau modestia ei (are chiar și un fel foarte amuzant de a se minuna de ceea ce i s-a întâmplat, de parcă ar vorbi despre realizările altcuiva), ci ambiția și puterea ei de muncă extraordinară. Vorbește de zecile de ore pe care și le petrece cusând, tăind și croind materialele, de nopțile de nesomn, de dureri de cap și mâinile obosite de parcă ar fi o joacă cu lopățica, la groapa cu nisip. Și a pornit pe acest drum așa cum își promit să pornească alte zeci sau poate sute de mii de fete: printr-o rezoluție de Anul Nou.

Doar că, spre diferență de celelalte zeci sau sute de mii de fete care nu reușesc să slăbească 5 kilograme, să se lase de fumat, să se apuce de franceză sau de yoga, Diana s-a ținut de promisunea ei. ”Vreau să învăț să fac rochii și să am o colecție!” mi-a povestit ea că și-a propus. Și nu se împlinise un an de la acea rezoluție când am întâlnit-o pe Diana Bobar, deja designer cu sute de comenzi, cu două colecții personale, cu rochii vândute din SUA în Malaezia și din Iran în Singapore.

Încerc să-mi aduc aminte de impresia puternică pe care a lăsat-o asupra mea în acea seară, de fiecare dată când simt că mă copleșește munca. Și mi-ar plăcea ca, într-o bună zi, să găsesc ceva care să mă pasioneze la fel de mult cum o pasionează pe Diana hainele. Cred că planeta noastră ar fi un loc mai frumos dacă ar exista mai mulți oameni împliniți cum e ea. :)

În cu totul altă ordine de idei, tot prin Diana am aflat de Florina, fata talentată din spatele Josephine.ro care mi-a creat azi-iarnă niște bijuterii personalizate din cristale Swarovsky. M-a impresionat profesionalismul ei (de exemplu, am vrut o broșă cu o anumită culoare de cristale pe care Florina nu o avea, dar pe care mi-a promis că avea să o comande la Paris și să o primească într-o săptămână, și a respectat termenul de livrare cu religiozitate), dar și talentul ei de a transforma niște pietricele colorate în bijuterii care schimbă nu numai aspectul unei ținute, dar și lumina din ochii celei care le poartă.

Am vrut să vă pun niște poze cu colierul, cerceii și broșa comandate atunci când mi-a sosit coletul, dar din păcate una dintre persoanele care avea să le primească e cititoare fidelă a acestui blog și n-am vrut să-i stric surpriza de Crăciun. :) Vă voi pune, în schimb, o poză cu broșa pe care vreau să mi-o cumpăr cât mai curând din colecția ”Les Fleurs de Josephine”. Sunt incredibile!

Dacă mai aflați de fete drăguțe (neaparat!) care fac hăinuțe, bijuterii sau, de ce nu, gentuțe și pantofi frumoși, let me know. Doctorița m-a pus la un regim de bună-dispoziție și cele de mai sus ar fi tratamentul perfect. :D

Prinţesa Îndărătnică

Poate de vină sunt poveştile pe care le-am ascultat stând turceşte pe covor, în faţa pick-up-ului, cu mulţi, mulţi ani în urma. În ele, atât timp cât era single, Albă ca Zăpada era hăituită de o mamă vitregă psihotică (vorbea cu obiectele de mobilier, for God’s sake!), forţată să împartă locuinţa şi să facă menajul unor minieri pigmei şi ameninţată cu moartea prin sufocare şi otrăvire. Nici Cenuşăreasa atunci când nu era combinată nu o ducea mai bine: obligată să facă pe menajera într-o familie dezorganizată şi abuzată verbal şi emoţional, biata fată ajunsese să le facă confidenţe porumbeilor…

Fericirea, eliberarea de numeroasele abuzuri, încetarea problemelor de comportament (a se vedea dubla personalitate a Cenuşăresei, care ziua freca podele şi noaptea devenea o adevărată amazoană) au venit toate printr-o singură modalitate: pe un cal alb (cu mici modificări dacă vorbim de Prinţul Cenuşăresei, în cazul căruia nu este specificat vechicolul de transport).

De mică am înţeles că “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” nu a avut niciodată formă de singular. Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa, Frumoasa din Pădurea Adormită, Ileana Cosânzeana, şi o mulţime de alte individe purtătoare de conduri de cleştar şi diademe cu mărgăritare, nu şi-au găsit niciodată fericirea sau salvarea pe cont propriu. Întotdeauna a fost nevoie de un prinţ pe un cal alb (sau sur, după model) şi de dragostea lui pentru ca fata să se simtă specială (de fapt, nu tocmai atenţia pe care i-o acorda tânărul monarh o făcea specială?) şi, mai mult decât atât, să-şi rezolve traumele psihice şi emoţionale.

De altfel, ştim cu toţii ce s-a întâmplat cu tânăra care a încercat să spargă tiparele şi a refuzat să plece însoţită în pădure. A înghiţit-o lupul. Mesajul moralizator către fetiţele de pretutindeni devine astfel clar: numai Făt-Frumos te poate întregi, te poate face specială şi “fericită până la adânci bătrâneţi”. Singură…te aşteaptă o călătorie lungă printr-o pădure întunecată, la capătul căreia ajungi hrană la...coioţi.

Eu am fost întotdeauna o fată ascultătoare. Aşa că, asimilând mesajul subliminal al Poveştilor fraţilor Grimm, atunci când l-am întâlnit pe Făt-Frumos, am lăsat pe seama lui întreaga mea fericire, obligaţia de a mă face să încetez să vorbesc cu guguştiucii, precum şi alte numeroase traume emoţionale. Numai că, într-o bună zi, Făt-Frumos a fost convocat la un Consiliu Internaţional al Prinţilor desfăşurat peste şapte mări şi şapte ţări şi…dus a fost.

O vreme am stat zilnic la fereastra din turnul Palatului meu, uitându-mă cu înciudare în zare. Era clar că Făt-Frumos trebuia să se întoarcă peste câteva zile. În fond, nu-şi hrănise armăsarul decât o tavă cu jăratic. Cât putea să reziste bietul animal flămând?

Apoi m-am revoltat. M-am decis că individul care plecase dând pinteni calului alb era evident un spân deghizat. Adevăratul Făt-Frumos nu m-ar fi lăsat singură pentru a participa la un Consiliu Internaţional al Prinţilor desfăşurat peste şapte mări şi şapte ţări. În plus, adevăratul meu Prinţ nu ar comite niciodată acte de cruzime faţă de animale (a se vedea lovitul cu pintenii şi hrana pe bază de jăratic).

Aşa că, fidelă poveştilor copilăriei, m-am grăbit să-mi găsesc fericirea alături de un alt prinţ. Şi ce-am mai pătimit! Majoritatea cadidaţilor la titlul de “Făt-Frumos al meu” s-au dovedit spâni, căpcăuni sau uriaşi deghizaţi, iar puţinii care erau prinţi veritabili erau, evident, prinţii rătăciţi ai altor prinţese (pe care sper să le găsească într-o bună zi).

Până într-o zi când căutarea mea a luat sfârşit. Astfel, am ajuns să am, în sfârşit, cea mai importantă relaţie din viaţa mea de până acum şi, sunt convinsă, şi de acum încolo. Făt-Frumosul despre care vorbesc se face, din păcate, vinovat de cele mai groaznice defecte. Îi lipseşte cu desăvârşire simţul orientării spaţiale, are gusturi îndoielnice în materie de muzică şi filme, este puţin prea impulsiv şi irascibil, are -prea multe- complexe în legătură cu aspectul său fizic, se decide foarte greu atunci când trebuie să aleagă ceva, are probleme cu tabla înmulţirii cu 6, 7 şi 8, şi, colac peste pupăză, îi place să se lamenteze în legătură cu aproape orice.

De ce am început o relaţie cu o astfel de persoană, vă veţi întreba, poate? Pentru că de aici ar fi trebuit să încep cu ani în urmă. Pentru că, vedeţi voi, Făt-Frumosul din viaţa mea de acum …sunt eu. Am realizat, într-un final, că nu am nevoie de un individ pe cal alb (deşi ar fi drăguţ, nu zic nu) să mă salveze. Pentru că, atunci când individul cu bidiviu monocolor ar fi nevoit să facă o deplasare în împărăţie, sau chiar va pleca spre zări noi, voi rămâne tot eu cu mine.

Şi m-am săturat să stau şi să ţes plângând în turnul Palatului (vă rog nu mă înţelegeţi greşit, cred că ţesutul e o ocupaţie foarte onorabilă, atunci când este practicat în condiţii normale), convinsă că fericirea trebuie să apară în galop.

E puţin greu să începi o relaţie cu cineva după 22 de concubinaj, în care aţi dormit în camere separate. Prinţesa asta a petrecut atâta timp în compania altor persoane, încât îi e frică să stea singură. Îi e frică de ce ar putea să descopere în spatele crinolinei, condurilor de cleştar şi diademei cu mărgăritare.

La fel ca şi o altă prinţesă modernă (interpretată în “Runaway Bride” de Julia Roberts), nici prinţesa noastră nu ştie încă cum îi plac gătite ouăle. Şi câte nu mai ştie despre ea! Prietena mea, Adina, o persoană de altfel foarte înţeleaptă pentru vârsta ei fragedă :), povestea într-un post despre perioada incertitudinilor şi frământărilor prin care a trecut în liceu. Pentru mine, acea perioadă este acum.

Caut, întreb, testez, mă joc, defac totul în bucăţi şi pun la loc. Am crezut că voi găsi răspunsul la zbaterile mele în cartea lui John Welwood, “Iubiri perfecte, relaţii imperfecte. Cum să vindecăm rănile sufletului” sau măcar în bestesellerul lui Elizabeth Gilbert, “Mănâncă, roagă-te, iubeşte”. Dar apoi mi-am dat seama că poate nu e nevoie să mă duc până în Indonezia sau India, precum Gilbert, pentru a găsi fericirea.

Aşa că prinţesa asta va face pace cu multiplele ei defecte şi va investi mai mult timp, energie şi răbdare în relaţia cu ea însăşi. Celebrul guru Carrie Bradshaw :) spunea, la finalul sezonului 6 din “Sex and The City” (vorbind despre diferitele tipuri de relaţii): "(…) But the most exciting, challenging and significant relationship of all is the one you have with yourself."

Eu aş adăuga că e şi cea mai grea. Dar aşa sunt eu, o Prinţesă Îndărătnică. ;)

Yeeeeeeeeeey meeeeeeeeee!

Tocmai am aflat ca am luat licenta cu 9.50, cea mai mare nota de la Jurnalism. :-D Stiu ca it's not nice to brag, si ca probabil o sa ma prajesc intr-un cazan de la subsol pentru asta (si o sa-mi atrag o cantitate considerabila de hate comments), dar it's damn nice to know ca toate noptile de nesomn din ultimele 2 saptamani finally pay off.

Si mi-s super mandra ca din grupa mea n-a picat nimeni, dovada ca suntem o gasca de indivizi dotati cu sinapse elastice :-)) Si mai sunt cat se poate de fericita ca fetele mele, the Sex & The City Gang, au luat toate trei note foarte mari.

Felicitari cu ocazia asta tuturor colegilor din anul III pentru rezultate!!! We made it, you guys.

Stiti ce inseamna toate asta, nu? Precisely! :-D

Rochita la Bal

Rochita pe drum spre Bal



Rochita pozeaza



Rochita danseaza



Rochita si alte rochite

Hips Don’t Lie…

O sa notez data de azi in calendar. Inca de azi-dimineata, de cand am citit Evenimentul Zilei, simt ca parca ar fi ziua mea. Ani de regimuri, luni de incruntat in oglinda, zeci de haine S ratate, mii de clipe de regret ca nu ma inscriu in „tiparele“ rigide...toate au disparut printr-un simplu „puf ! “.

Si uite-asa, un articol din Evenimentul Zilei de azi arata ca specia mea, femeia-clepsidra, amenintata cu disparitia si gonita din majoritatea locatiilor stapanite de specia femeia-schelet (sau femeia-fibra), are si un mare atu.

„Femeile cu talie de viespe si solduri mari sunt mai inteligente decat cele care au intregul trup tras prin inel sau decat cele care au o forma a trupului care aduce, mai degraba, cu un oval. Aceasta este concluzia unui studiu facut recent de cercetatorii de la Universitatile din Pittsburgh, California si Santa Barbara, releva „The Sunday Times”. In plus, femeile care au corpul in forma de amfora dau nastere unor copii cu un coeficient de inteligenta mult mai ridicat. “

Nu stiu daca articolul a fost scris de cercetatori de sex feminin, poate si ele posesoare ale unor siluete de tip amfora, dar cert este ca exista si o explicatie stiintifica la mijloc. Si, intre noi fie vorba, chiar daca nu ar exista, it makes me damn happy and proud !

Mai jos aveti o dovada a IQ-ului meu ridicat :))

...alaturi de o mostra a capacitatilor cognitive peste medie ale Monicai Bellucci :))