Cea mai buna pizza - cea mai proasta livrare

Sunt clienta fidela a serviciului de livrare la domiciliu a Cuptorului cu Lemne de vreo 4 ani. Seri in care vin in vizita prieteni neanuntati, seri in care n-am chef sa gatesc, seri in care mi-e pofta de o pizza – de fiecare data apelez la ei pentru ca, din punctul meu de vedere, au cea mai buna pizza din oras.

Cat am stat la 1 Mai m-au surprins mereu in mod placut cu viteza de livrare (de cele mai multe ori 10-15 minute) si cu amabilitatea baietilor care faceau livrarea. De cand m-am mutat la Romana, insa, am comandat de doua ori pizza de la ei si de fiecare data am ramas cu impresia ca sunt la Camera Ascunsa, doar ca la sfarsitul poantei nu mi s-a aratat camera.

Prima comanda a fost acum doua saptamani, chiar de ziua mea. Cand am deschis usa baiatului de la livrare, n-am apucat decat sa-l salut, ca s-a si pornit:

-    De ce n-ati spus cand ati dat comanda ca blocul are intrarea in spate?
-    Imi cer scuze, nu m-a intrebat domnisoara.
-    Mdea. Si de ce n-ati spus ca interfonul nu merge?
-    Dar merge!
-    Da?! Si la mine de ce n-a mers?
-    Pai nu stiu ce ati apasat, dar in mod normal functioneaza.

In fine, am luat pizza si i-am dat omului banii si bacsisul, ca doar se chinuise sa vina pana la mine si mai era si o bucurie sa faci conversatie cu el. M-am gandit ca avea el motivele lui sa fie tafnos si ca eu am avut doar ghinionul sa-i ies in cale.

Dar tipul care a venit in seara asta i-a pus capac. Suna omul la interfon si eu ii raspund, dupa care ma pregatesc sa deschid usa. Cand ma uit pe vizor dupa vreo 30-40 de secunde, era deja in fata ei. Deschid.

-    Buna seara!
-    Buna seara! Pe alta vreme nu v-ati gandit sa dati comanda?

Afara viscolea, intr-adevar, dar eram sigura ca n-o sa trimita un curier in bermude pe bicicleta. Dar cum omul din fata mea avea cea mai serioasa fata cu putina, m-am gandit eu ca trebuie sa fie genul ala de gluma pe care o faci cu fata serioasa. Haha! Nu ma pacalesti tu pe mine. Ii raspund razand:

-    Pai daca ne era foame…

Omul nu schiteaza nici un zambet.

-    Si de ce n-aveti numar pe usa? Ca m-am tot invartit pe holul asta si n-am stiut unde sa bat. Tocmai ma pregateam sa sun la sediu.
-    Imi pare rau, nu mi-am dat seama…
-    Va pare rau! Si data viitoare sa spuneti ca blocul are intrare in spate. Ca am parcat masina in fata si am ocolit toata cladirea pana am ajuns la intrare.
-    O sa spun, am raspuns ca hipnotizata, fiind sub imperiul socului.

I-am dat banii pregatiti, care includeau si un bacsis pe care, evident, omul nu-l merita nici macar pentru faptul ca ocolise tot blocul. Mi-a luat vreo 30 de secunde sa realizez ca individul n-avea sa se intoarca razand si strigand “You’ve been punked!” si alte 30 sa constientizez ca un dialog ca cel pe care il avusesem n-ar fi trebuit sa aiba loc nici daca blocul meu avea 2 kilometri in lungime sau daca toate apartamentele de la etajul meu n-ar fi avut numar pe usa.

Asa ca am sunat la dispecerat. I-am explicat frumos tipei situatia, am insistat sa noteze in baza de date in dreptul adresei mele “bloc cu intrare in spate” si i-am spus ca nu vreau sa depun plangere si sa-i fac probleme colegului ei, dar ca o astfel de abordare era inacceptabila. Cum sa te trezesti tu, ca angajat, sa te ratoiesti la client din cauza conditiilor meteo pe care trebuie sa faci livrarea sau a faptului ca n-are numar pe usa? Partea cu intrarea in spate mi-o asum ca o greseala a mea, intr-adevar. Femeia m-a ascultat uimita si m-a asigurat ca o sa vorbeasca cu el. Sper sa se tina de promisiune.

Faptul ca eu si Cuptorul suntem prieteni de atatia ani ma face sa inchid ochii la situatii ca cea din seara asta sau de acum doua saptamani. Dar, vorba englezilor, fooled me once, shame on you, fooled me twice, shame on me, fooled me three times, I’ll find another pizza delivery.

Poveste de speriat bursantii

Am citit recent pe blogul lui Vlad Petreanu despre experienta nefericita a unor prieteni de-ai lui cu filmul Avatar la IMAX Cotroceni. Povestea pe scurt e urmatoarea: filmul a inceput cu o ora mai tarziu si primele 20 de minute a rulat fara subtitrare, iar cand a aparut subtitrarea, acesta era 2D nu 3D ca filmul, facand imposibila urmarirea lor simultan. Din cei 300-400 de oameni care au vizionat filmul, doar vreo 7-8 au “indraznit” sa ceara explicatii la final pentru conditiile proaste in care au urmarit filmul. Bineinteles ca n-au primit nicio explicatie si au fost tratati cu neprofesionalism, dar important e ca si-au cerut drepturile.

In urmatoarele zile voi depune o plangere in premiera: prima plangere din viata mea si (probabil) prima plangere primita de Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucuresti pentru incompetenta angajatilor sai.

Iata si povestea stiintifico-fantastica a evenimentelor care m-au adus in aceasta postura.

Episodul 1: Sase, Doamne, si toti opt

Stiam de la sfarsitul anului trecut scolar ca am cea mai mare medie de la specializarea mea, asa ca nu am asteptat listele de burse emotionata. Cand listele au aparut in luna noiembrie, insa, am descoperit ca nu figuram pe ele. Cum nu figura niciun alt coleg de la specializarea mea, de altfel.  Am numarat pe degete (cum obisnuiesc atunci cand simt ca situatia ma depaseste): 1, 2, 3, 4, 5 specializari, dar 8 burse?! Si nimeni de la specializarea mea n-a obtinut una? Am pus mana pe telefon.

-    Buna ziua, sunt...alea alea. Am obervat ca sunt burse doar pentru 5 specializari la masterat. Stiti cumva de ce?

De la celalalt capat al firului, secretara, vizibil iritata ca o deranjez (se antrena probabil pentru campionatele mondiale de Solitaire), imi raspunde rastit:

-    Sunt 6 specializari si 6 burse, n-ai vazut bine!
-    Va asigur ca sunt doar 5 specializari si 8 burse. Va spun pentru ca trebuia sa fiu si eu pe lista, dar nu sunt.
-    Pai, poate e un coleg de-al tau.
-    Nu e, am verificat deja. De la specializarea mea nu este nimeni.
-    N-are cum.

Cum sa-i raspund la un argument atat de convingator? Ii multumesc politicos, inchid telefonul si imi sacrific pauza de pranz sa dau o fuga pana la facultate si sa rezolv situatia asta demna de Dosarele X.

M-am inselat daca am crezut ca fata in fata secretara va fi mai comunicativa sau mai politicoasa, de altfel. Ii spun ca am vorbit adineaori cu ea si ca vreau sa inteleg ce se intampla cu gaura neagra care e lista de bursanti.

-    Uitati, daca deschideti putin site-ul etajul6.ro, va pot arata ca sunt 8 bursanti, dar niciunul de la specializarea mea.

S-a uitat la mine cu o sila nesfarsita si mi-a spus ca o fac sa-si piarda timpul. Am insistat ca ar dura maximum 2 minute. Am reusit s-o conving cu un singur argument:

-    Doamna, daca deschideti site-ul si sunt 6 specializari si nu 5, cum va spun eu, ies pe usa asta si nu ma mai vedeti deloc pana termin facultatea!

Ceva in promisiunea de a-si putea dedica mai mult timp pregatirii pentru mondialele de Solitaire celorlalte sarcini profesionale, a convins-o. A deschis site-ul. A mormait si a batut cu unghiile in birou tot timpul cat s-a incarcat. Ca nu vad ce greu merge? Ca ea are treaba, nu poate sa piarda timpul. Vizibil neimpresionata de demonstratiile ei actoricesti, m-am aplecat peste birou si i-am indicat cu aratatorul pe monitor: 8 bursanti – 5 specializari. Nu e chiar algebra vectoriala.

-    Da. Nu stiu ce s-a intamplat, mi-a raspuns.
-    Si nu putem verifica in catalog? ii sugerez eu solutia atat de putin evidenta.

Verificam catalogul si descoperim ca monstrul din Loch Ness e, de fapt, o cizma de cauciuc gaurita.

-    Da, acum mi-am amintit, voi sunteti specializarea neincheiata la marketing pe semestrul I. N-am primit nici pana in ziua de azi catalogul de la profesorul vostru!

Ok, trebuie sa remediem situatia, ma gandesc eu. Bursa ca bursa, dar am si colegii de la pre-Bologna care absolvesc in 2 luni si o sa se trezeasca ca nu se pot inscrie la dizertatie, cu medii neincheiate. Cer numarul de telefon al profesorului. Nu se poate. Ce pot sa fac? Sa vorbesc cu profesoara care e responsabilul nostru de an. Bun. Numarul ei de telefon? Bineinteles ca nu se poate.

Fac rost, dupa alte zece telefoane, de numarul profesoarei, pe care o anunt de situatie, si de cel al profesorului. Il rog sa trimita catalogul la secretariat, sa ne poata incheia secretarele situatia pe anul trecut. Omul imi marturiseste exasperat ca l-a trimis de 3 ori dar ca secretarele tot spun ca nu l-au primit. Imi trece razant prin cap prima banuiala de incompetenta, dar decid ca nu e bine sa ma pripesc. Il rog frumos sa vina personal cu catalogul si ma ofer sa-i platesc taxiul. Imi promite ca vine a doua zi.

A doua zi, ca o mama suspicioasa, sun la secretariat sa vad daca mi-a venit progenitura la scoala sau o arde aiurea. Profesorul nu venise. Il sun si imi promite sa-mi dea catalogul pe mail. De data asta chiar se tine de cuvant si il trimit la secretariat cu responsabilul de an in cc, just in case. Zambesc usurata, primesc multumiri din partea colegilor si consider povestea incheiata.

Episodul 2: Probleme impersonale

Ajung apoi peste alte cateva zile la secretariat, sa-mi rezolv niste treburi si, chiar inainte sa ies pe usa, intreb zambind:

- S-a rezolvat problema cu catalogul nostru, nu? Presupun ca zilele astea se va publica si noua lista cu burse?
- Nu eu ma ocup de asta, imi spune secretara intepata.

Nu. Bineinteles ca nu.

-    Si imi puteti spune cine se ocupa?
-    Doamna prodecan.
-    Pai si nu i-ati semnalat ca au aparut modificari si ca trebuie schimbata lista? o intreb eu naiva.
-    Nu.
-    De ce?
-    Nu e problema mea.
-    Nu e problema dumneavoastra? ii raspunde ca un ecou vocea mea incredula.
-    Da, nu e o problema care ma priveste personal.

Raman muta de mirare. Tampita. Interzisa. Putea sa-mi raspunda orice, inclusiv ce cupa are la sutien, si tot nu m-ar fi socat atat. Nu reusesc sa formulez mental un raspuns care sa nu jigneasca, prin comparatie, bovinele adecvat asa ca astept cateva secunde pana nu-mi mai bubuie capul de nervi.

-    Pai in cazul asta, care problema a studentilor sau a facultatii asteia va priveste personal?

Am mai schimbat cateva astfel de replici ireale si mi-a spus intr-un final sa ma adresez prodecanului. Am salutat si am iesit, inca prostita de atitudinea cu care am fost abordata. Din usa, am auzit-o pe cealalta secretara maimutarindu-mi vocea: “Nu e problema dumneavoastra?”. Am zambit: era unicul final potrivit acestui episod dintr-un film cu prosti.

Am scris in aceeasi zi un mail doamnei prodecan si am fost asigurata ca situatia s-a rezolvat. Din nou, cu o naivitate demna de Scufita Rosie, mi-am permis sa zambesc usurata.

Episodul 4: In care povestea continua

In decembrie, apare pe site stirea ca vin bursele. Cei fara card sunt rugati sa le ridice de la facultate, cei cu card, logic, de pe card. Am card facut de facultate de 4 ani si de tot atata timp primesc bursa pe el. Astept. Si astept. Si astept. Cand vad ca bursa nu apare si pace, sun la deja binecunoscutul secretariat.

-    Stiti, trebuia sa primesc bursa, inca n-am primit-o. S-a intamplat ceva de e intarzierea asta?

Secretara pufneste si se gandeste, probabil, ca in ritmul asta n-o sa ajunga veci nici macar vice-campioana mondiala la Solitaire. Verifica lista si se rasteste:

-    Da’ tu de ce n-ai venit sa-ti ridici bursa cand am spus noi? Ca am pus pe site!
-    Da, dar acolo scria de studentii fara card!
-    Pai, da!
-    Dar eu am card.
-    La mine scrie ca n-ai.
-    Va asigur ca am.

Intr-un final am convins-o ca il am, dar ce folos? Banii fusesera trimisi inapoi la Universitate.

-    Suna la Serviciul Social, m-a mai sfatuit secretara inainte sa se intoarca la partida abandonata in pripa treburi evident mai importante.

Sun.

-    Buna ziua, sunt studenta la masterat la FJSC, in anul II, la specialiatea X, ar trebui sa primesc o bursa de studii, a aparut o incurcatura etc.

Secretara de la Universitate era cel putin la fel de frustrata de incompetenta secretarelor de la FJSC. Se pare ca acestea ii trimisesera o lista, apoi o adnotare scrisa la acea lista, apoi o adnotare telefonica la adnotarea scrisa la lista initiala. Si ea avea acum liste si listute cu modificari si modificari ale modificarilor.

Asa ca mi-am petrecut urmatoarele 15 minute ascultand in telefon cum tranteste dosare, cauta nume, bombaneste, verifica burse, iar bombaneste. Intr-un final, cand imi pierdusem orice speranta, o aud ca izbucneste:

- Dar de ce nu mi-ai spus ca esti in anul I, nu II? Ca m-ai fi scapat de atata cautatura!
- Dar nu sunt in anul I, sunt in anul II, ingan eu stins.

- Pe lista mea esti trecuta in anul I! Si ia uita, ma pui sa caut cai verzi pe pereti la burse de studii, cand tu iei sociala! mai spune femeia exasperata.
-Doamna, e imposibil sa primesc sociala. N-am depus niciun dosar, parintii mei castiga ambii peste salariul mediu, n-as avea nicio sansa sa primesc o bursa sociala.

Si uite ca tocmai primisem. Ca un om care castiga la loto fara sa joace. E drept, in cazul meu nu era vorba de castig, ci de pierdere. Bursa de studii pentru primul semestru e putin peste 8 milioane, cea sociala 6, mi-a explicat doamna de la Serviciul Social al Universitatii. Asa ca greseala secretarei mele m-ar fi costat 2 milioane. Si partea amuzanta e ca, daca mi-ar fi pus banii pe card, cum ar fi trebuit, n-as fi sesizat. Presupun ca toata incompetenta spre bine, nu?

N-are rost sa va spun ca, tocmai in pragul Sarbatorilor, cand aveam nevoie mai mare de bani, nu i-am primit. Mi s-a spus sa revin cu un telefon dupa 10 ianuarie si sa vin sa depun o cerere de reordonantare, sa ma treaca de la social la studii. Ma gandeam doar ca daca in locul meu era un student sarac, care ar fi avut nevoie de banii aia nu sa cumpere cadouri, ci sa cumpere mancare, situatia ar fi fost chiar trista. Asa a fost doar frustranta. Foarte frustranta.

Si iata-ma saptamana asta, trezita cu noaptea in cap, sa fiu la Serviciul Social la 8 dimineata si sa depun cererea de reordonantare, ca apoi sa alerg la serviciu.

Si asta doar pentru ca secretara responsabila de anul meu la masterat e de o incompetenta crasa. M-am gandit sa nu intreprind nimic in acest sens, in ciuda muntilor de nervi pe care comportamentul ei sub orice critica mi i-au facut. Si asta nu pentru ca as fi comoda, ci pentru ca sunt realista: plangerea mea nu va avea probabil niciun efect. Si totusi trebuie sa fac ceva, pentru ca, in opinia mea, daca raman pasiva, nu mai am niciun drept sa ma plang pe viitor.

Pana una alta, sa ma fereasca Dumnezeu de burse de-acum incolo, ca de restante ma feresc eu.

You can't fire me because I quit!

Cam la asta s-ar putea reduce experienţa mea de ieri. Şi adevărul e că nimic din comportamentul şefului faţă de mine nu a indicat asta.

La o lună de la angajare, şeful mă anunţă că mărirea de salariu promisă din ianuarie nu va mai avea loc.
A, e ok, înţeleg...cu criza asta...

După încă o lună, salariul mi se reduce la jumătate. Motivul? Trebuie luate măsuri de prevenire a crizei.
Hm...trebuie să am răbdare...lucrurile se vor redresa pe parcurs. Nu aşa m-a asigurat şeful?

Cartea de muncă promisă pentru ianuarie nu apare.
E normal să uite de cartea mea de muncă. A fost atât de ocupat cu concedierile în masă...

Când îmi iau inima în dinţi şi cer cartea de muncă în martie, aflu că pe ea nu va fi trecută slujba mea, ci o alta, pentru care nu am niciun fel de pregătire.
A name by any other name would smell as sweet, nu aşa zicea Shakespeare? Ce mi-i reporter, ce mi-i sunetist?

A, şi am mai aflat încă un mic detaliu: voi continua să lucrez 8 ore pe zi, dar pe cartea de muncă vor figura numai 4. Explicaţia? Taxele sunt prea mari pentru o carte de muncă full time.
Probabil asta se va corecta când va trece perioada de vârf a crizei... nu?!

Dar ieri s-a vărsat picătura care a provocat tsunamiul. Atunci când am fost anunţată că va avea loc o nouă reducere de salariu corelată cu reducerea timpului de muncă (un fel de part-time sezonier din câte am înţeles din mintea înceţoşată a şefului meu), am decis că am pierdut destul timp cu joaca asta de-a let me bend over. Aşa că i-am uşurat munca şi l-am anunţat că demisionez cu mare drag dintr-un job care mi-a adus mai multă bătaie de cap decât satisfacţii.

Când am ieşit din clădirea de birouri, parcă pluteam. M-am plimbat din Grozăveşti până la Universitate pe jos şi priveam atât de mirată în jur de parcă ieşim dintr-o (prea) lungă hibernare. Am simţit că pentru prima dată după şase luni mi-am îndreptat coloana vertebrală.

Mi-am adus aminte ceva: semestrul trecut am învăţat la cursul de leadership că cea mai importantă resursă a unei companii sunt oamenii ei. În cazul în care teoreticienii care au emis ideea asta ştiau ce spun, şeful meu poate lua toate măsurile anti-criză din lume şi tot degeaba. E falit demult.

Şi da, e adevărat că situaţia mea de acum nu e chiar somon. :)) Sunt -kind of- jobless & broke, trebuie să amân mutatul într-un nou apartament şi singurul context în care o să folosesc cuvântul "shopping" în următoarea perioadă va fi în sintagma window shopping. :)

Însă atât timp cât vor exista micile plăceri ale vieţii (Los Colorados, filmele cu Audrey Hepburn, crema de zahăr ars etc.) viaţa mea va fi just bloody brilliant. :D

Early April Fool's Day

Nu știu alții cum sunt, dar la mine nu trece o săptămână fără să primesc zeci de avertismente în legătură cu diverse escrocherii online și/sau telefonice.

„Atenție la mailuri de la Raiffeisen Bank care te informează că accesul online ți-a fost restricționat, conțin viruși”, „Dacă aveți un apel pierdut de la un număr cu +39... +390 ..., +391 ...,+392 ..., +393 ..., +394 ... nu sunați înapoi sau riscați o factură de peste 2.000 de euro”. Și astea sunt doar două dintre mesajele de acest gen pe care le-am citit azi. Acum două săptămâni, însă, am ajuns să trăiesc un episod dintr-un reality show cu escroci.

Totul a început cu o colegă de birou care a fost sunată de pe un număr necunoscut de un individ care s-a recomandat ca reprezentant Cosmote. Tipul i-a turuit în stilul caracteristic lucrătorilor de la call-center că s-a produs nu știu ce defecțiune în sistem și că are nevoie de CNP-ul ei pentru a verifica dacă i-au intrat minutele. După câteva secunde de uimire, o aud pe colega mea că-i spune: „Domnule, înțeleg ce-mi spuneți, dar nu vă pot da CNP-ul meu, cu atât mai mult cu cât mă sunați de pe un număr secret. Dacă văd că nu mi-au intrat minutele, o să sun la serviciul clienți.” Am bănuit că tipul de la celălalt capăt al receptorului și-a continuat, însă, cuminte tirada, deoarece și colega mea i-a mai spus de vreo 3-4 ori „nu, nu vă pot da CNP-ul meu”. Într-un final, când nici eu nu mai știam că să cred, o aud pe colega mea izbucnind într-un hohot de râs. După ce interlocutorul ei utilizase toate metodele de persuasiune posibile, îi închise telefonul, nu înainte de a-i trânti furios „Măta-i o cu**ă!”. So much for call center diplomacy, huh? :P

A doua zi după povestea cu fake call center guy, eram în autobuzul 300 mergând la Piața Victoriei, când se apropie de mine un tip drăguț, zâmbind. Dialogul dintre noi a fost următorul:

-Bună, ești studentă?

-Da.

-Mănânci des în oraș?

-Poftim?!

Tipul scoate dintr-un teanc o mică carte de vizită a unui restaurant, ca cele pe care le găsești pe dispozitive rotative în holurile hotelurilor sau restaurantelor.

-Nu, mulțumesc, îi spun.

El rămâne cu mâna insistent în aer, așa că jeantă, iau cartea de vizită.

-Costă 50.000.

-(în culmea mirării) Poftiiim?

-Dacă te prezinți cu tichetul ăsta la restaurantul Argentina primești o reducere pentru studenți! mi-a spus el cu o seninătate incredibilă.

-Dar e o carte de vizită, îi spun eu. Am și eu una asemănătoare în portofel.

-Nu, e un tichet pentru reduceri de studenți. Plătești mai puțin și toți mâncăm mai bine.

-Ok, îmi pare rău, dar n-am mărunt la mine.

Și îi întind înapoi mini-cartea de vizită. La care el duce repede mâna spre portofel și îmi spune zâmbind:

-Îți schimb eu!

-De pe cartea de credit? îl întreb eu exasperată, mințind puțin.

-Ce scuză jalnică! mi-a spus îndepărtându-se cu o expresie de silă.

-Nu vrei asta înapoi? îl întreb zâmbind și îi întind mini-escrocheria.

-Poți s-o păstrezi! mi-a aruncat cu dispreț. La prima a coborât și s-a pierdut în mulțime. What a jerk!

Eheeeei, dar culmea experiențelor esoterico-escrocherești s-a petrecut pe bunul messenger, în care aveam o încredere oarbă. Not anymore, I tell you.

Era marți după-amiază și eu scriam un articol savurând în același timp un iaurt cu mere, când pe messenger mă interpelează o fostă colegă de facultate. Am făcut ochii mari de uimire, cu atât mai mult cu cât noi două nu ne-am înțeles foarte peachy în timpul celor doi ani cât am fost colege și, mai mult decât atât, de aproape doi ani nu primisem nici un semn de la ea. În plus, cu o zi în urmă aflasem de la un coleg că Iulia e plecată la master în Olanda. Iată de ce dialogul cu ea (pe care l-am transcris mai jos) m-a bulversat.

iulia (24.02.2009 15:02:08): buna cf ai sa ma imprumuti un euro pe telefon?

Ina (24.02.2009 15:02:18): bai, te ajut, dar nu stiu daca pot. sunt pe abonament.

kolesnicov iulia (24.02.2009 15:02:26): te rog :-(

Ina (24.02.2009 15:02:31): pai pot? credeam ca doar pe cartela e posibil

Ina (24.02.2009 15:02:37): explica-mi cum sa fac si normal ca te ajut

Ina (24.02.2009 15:02:42): cu placere

Ina (24.02.2009 15:03:02): iulia?

iulia (24.02.2009 15:07:05): pe ce retea ai ab

iulia (24.02.2009 15:07:05): ?

Ina (24.02.2009 15:07:14): am si si

Ina (24.02.2009 15:07:20): vodafone si orange

Ina (24.02.2009 15:07:41): esti ok?

Ina (24.02.2009 15:07:45): ce se intampla?

Ina (24.02.2009 15:08:05): adica, don't get me wrong, dar n-ai dat niciun semn 2 ani si acum apari brusc

Ina (24.02.2009 15:08:08): m-ai speriat

Ina (24.02.2009 15:08:22): esti in regula? pot sa te ajut si cu altceva? iulia?

Iulia nu mi-a mai raspuns. Am discutat peste câteva minute ciudatul episod cu Ligia care, culmea, purtase un dialog asemănător cu Iulia. Peste alte câteva minute, apare un nou mesaj de la Iulia:

iulia (24.02.2009 15:29:38): orice mesaj ati primit cu bani, telefon, ceva... nu e trimis de mine, e o eroare de la mess sau un virus, deci nu dati click-uri pe acolo

La început am fost șocată, apoi puțin furioasă, apoi am râs isteric. Era prima dată când mi se întâmpla să vorbesc pe mess cu cineva care a hack-uit id-ul altcuiva. Parte proastă este că – să mă scuze Iulia, dar sunt sinceră – și-a ales să hackuiască the wrong messenger id! Fosta mea colegă nu este o persoană foarte comunicativă și prietenosă, de unde și uimirea și reticența cu care a fost întâmpinat impostorul. :))

A fost o experiență destul de freaky și mi-a creat o stare neplăcută de neîncredere. Mi-am petrecut, de altfel, restul zilei testând identitatea reală a oricărei persoane care intra în discuție cu mine pe messenger. Exemplu edificator: dialog dintre mine și (cineva care s-ar fi putut da drept) Ligia: :))

Ina (24.02.2009 15:47:59): ce culoare are fandacsia mea?

lig (24.02.2009 15:48:05): roooooooooooooooooooooooooz

Ina (24.02.2009 15:48:05): cea facuta de mine?

lig (24.02.2009 15:48:05): :D

Ina (24.02.2009 15:48:07): :))

Ina (24.02.2009 15:48:09): ok

Ina (24.02.2009 15:48:12): frate!

Ina (24.02.2009 15:48:18): am devenit jumpy

Ina (24.02.2009 15:48:28): mi se pare ca totul in jurul meu e o conspiratie

Știu că mai sunt trei săptămâni până la 1 aprilie, dar se pare că unii dintre noi au luat un early start. Recomandarea mea pentru voi? Să nu aveți încredere în nimeni, nici măcar în mine atunci când vă spun să nu aveți încredere în nimeni! :))

Fucked up

Stau în fața monitorului de la birou, îmi rod unghiile și astept să fiu concediată. E ciudat, pentru că mi s-a spus mereu că sunt foarte bună la ceea ce fac. Atât de bună, însă, încât depășesc cerințele actualului post. How fucked up is that, huh?

Azi sunt în prima zi de concediu, de fapt. Tocmai asta e problema. Când m-a sunat HR-ița noastră azi, întrebându-mă dacă mai sunt în București și dacă pot veni la birou la 5 pentru că vrea să mă vadă the big boss, un singur gând mi-a trecut prin cap. He's gonna sack me. Dar cât de evil și cold-hearted poți să fii să concediezi pe cineva în -practic- ajunul Crăciunului?

Ok, a venit the big boss. V-aș spune să-mi urați noroc, dar nu cred ca mai e nevoie. :)

Povești cu șoferi de taxi (1)

Aseară am mers cu cel mai mojic șofer de taxi pe care l-am întâlnit vreodată. A fost atât de bădăran încât, la un moment-dat, m-am uitat într-o parte și alta a lunetei, căutând o mini-cameră video care să-mi confirme că sunt la Camera Ascunsă.

Cât despre experiența călătoriei în sine, e suficient să spun că după ce am coborât, am decis în gând să-l caut pe șoferul care până acum ocupa locul I în topul taximetriștilor mojici, să-i spun că este un prinț. Iar șoferul care până acum ocupa locul I în topul taximetriștilor mojici m-a cărat 20 de minute cu Adrian Copilul Problemă și Vali Tornadă (m-a rugat să-l las să-și asculte CD-ul că era trist și n-am putut să-l refuz) și a început să fumeze în mașină cu geamul închis, până am reușit să-mi revin din șoc (cu puțin înainte să mor asfixiată) și l-am rugat să deschidă geamul sau să-și stingă țigara.

Iată de ce, dacă individul care mi-a ucis plămânii și timpanele a crescut în ochii mei, cel de aseară poate primi, pe dreaptă cuvință, titlul de Taximetrist-Mitocan-Șef. Dar să încep cu începutul. M-am urcat în primul taxi ieșit în cale aseară, pentru că ploua și eu sunt puțin răcită. N-apuc să deschid portiera și să-i spun șoferului unde vreau să mergem că îmi taie vorba scurt: ”Da' să nu-mi coborâți din mașină pe traseu, dea?” Pentru câteva secunde am rămas blocată. ”De ce aș coborî în ploaie?” îi răspund eu mirată. ”Ceșt' io. Că am mai avut cliente de-astea de mi-a tras clapa.” ”Vă asigur că n-o să sar din mașină”, l-am liniștit eu încercând să glumesc. ”Bon” mi-a răspuns muntele de om liniștit.

Nu mi-a pus nicio manea, dar aș fi preferat să-mi pună, sincer. Pentru că astfel n-aș fi fost nevoită să știu ce părere are el despre ”vaca” de profesoară de matematică a fiică-sii, despre persoanele și lucrurile în care el își introduce sau scoate diverse părți anatomice, despre ”proasta” de nevastă-sa și multe alte informații pe care aș fi preferat să nu le dețin, și care au ieșit la iveală în timpul discuțiilor urlate pe care le-a avut la telefon în cele 30 de minute pe care le-am făcut bară la bară cu multe alte mașini până la Piața Victoriei.

În timp ce sudalmele și furstrăriile lui umpleau întreg spațiul mașinii, făcându-mă să mă cocoșez și să mă strâng grămadă pentru a nu fi sufocată, mă gândeam realist la alternativele pe care le aveam. Combinația rochiță cu franjuri, răceală și ploaie nu-mi permitea să ies din taxi, nemaivorbind de faptul că mă amenințase deja să nu-i ”trag clapa”. Dintr-o dată, îmi devenise foarte evident de ce clientele preferau să meargă pe jos decât cu individul burduhănos de la volan. S-a calmat într-un final, dar doar atunci când am oprit mașina pentru a lua persoana cu care urma să cinez, moment din care a devenit brusc taciturn.

Cireașa de pe tortul călătoriei noastre, însă, a fost reprezentată de momentul în care, pentru a nota o indicație pe care o primeam prin telefon, i-am cerut o hârtie și un pix. Mi-a întins un carnețel soios și un pix simplu, de 10 bani (notez aici aspectul pixului nu din snobism, ci pentru ca e un detaliu important). La o curbă bruscă, încercând să îmi țin și echilibrul, și telefonul, am scăpat pixul undeva pe bancheta din spate sau pe preș, nu-mi dau bine seama. După ce mi-am recăpătat echilibrul, am încercat să-l găsesc, dar n-am reușit. I-am spus că îmi pare rău, dar i-am rătăcit pixul. S-a întors enervat și m-a întrebat ce face el fără pix? (trecând peste faptul că îl auzisem spunând la telefon că asta e ultima lui cursă și că putea căuta pixul după ce coboram noi) M-am făcut roșie de jenă, și, împreună cu prietenul, am început să ridicăm preșurile ude și noroioase, și să băgăm lanterna mobilului în cele mai mici unghere ale banchetei.

Într-un final, negăsindu-l, prietenul meu i-a oferit unul dintre pixurile sale, un pix chiar elegant, aș putea spune. L-a primit bombănind. De ”Mulțumesc” nici nu s-a pus problema, deși, practic, nu-i furasem pixul, îl scăpasem tot în mașina lui. Mașină în care, timp de 45 de minute mă simțisem prizonieră, nu clientă. Când am ajuns la destinație și aproape ne-a aruncat din mașină, am oftat recunoscătoare. Cea mai oribilă cursă cu un taxi tocmai se încheiase iar eu nu aveam nici un ochi vânăt. În mod surprinzător, de altfel.

Despre deontologie în jurnalism și alți demoni

Am primit acum câteva zile un link către un scurt-metraj pe youtube care mi-a făcut pielea găină. De atunci l-am revăzut de câteva ori și am dat linkul câtorva prieteni apropiați. Majoritatea dintre ei sunt jurnaliști și, cred eu, înțeleg grozăvia și din perspectiva deontologiei profesionale. Deși, povestea nu are nimic de-a face, până la urmă, cu profesia, ci cu a fi om. Filmul se numește „One Hundreth Of A Second” și poate fi văzut aici.

Din câte știu eu, nu prezintă un caz real, deși un scenariu vag asemănător s-a petrecut în 1994. Fotografia care a câștigat mult-râvnitul premiu Pulitzer în acel an înfățișa o scenă înfiorătoare: o fetiță aproape moartă de foame, prăbușită la pământ, în drum spre un centru de hrană din Sudan. În spatele ei, un vultur așteaptă liniștit să o devoreze. Fotografia o puteți vedea aici.

Publicarea imaginii a stârnit numeroase controverse, cu atât mai mult cu cât fotograful care a surprins scena, Kevin Carter, a recunoscut că nu a putut rămâne să afle soarta fetiței. La scurt timp după câștigarea premiului Pulitzer, însă, Carter s-a sinucis.*

Mi-am amintit cu această ocazie de momentele în care plângeam la Teleenciclopedia când eram mică, întrebându-mi bunicul de ce nimeni nu salva puii de antilopă atacați de tigru, dacă tot erau oameni acolo. Răspunsul pe care mi-l dădea ilustra cumva conceptul imparțialității și al neimplicării jurnalistului în realitate: pentru că ei sunt acolo doar să observe și să ne arate ce se întâmplă, nu să schimbe lucrurile. Știți melodia celor de la The Killers, „Are we human or are we dancer?”? Parafrazând, întrebarea mea în acest caz e: „Are we human or are we journalists?”. Well, are we?

* detalii despre viața și moartea lui Kevin Carter aici sau aici.

Generaţia zero repere

Citeam acum câteva zile pe blogul lui Vlad Petreanu excelenta radiografiere pe care o făcea acesta organismului bolnav al presei române, pornind de la cazul „Mihaela o suge la Antena 2”.

Azi am citit în Cotidianul că, potrivit unui sondaj realizat de eJobs.ro, Andreea Esca reprezintă modelul jurnalistului perfect pentru români. I-a devansat chiar pe Cristian Tudor Popescu, pe Robert Turcescu şi pe Emil Hurezeanu. Citind rândurile respective m-am trezit gândindu-mă că nu mai este dreptate pe lume (şi nu, nu mă refer la faptul că o prezentatoare de ştiri/cititoare de prompter a fost ridicată la rangul de jurnalist, asta e un detaliu insignifiant). Da’ Simona Gherghe, par example, ce-are de nu e în topul celor mai apreciaţi jurnalişti, că şi fata asta are dicţie bună?! Apoi m-am liniştit, există dreptate pe pământ, fetele de la ştiri le Antena 1 au o reprezentantă în top: pe Simona Pătruleasa. O să dormim cu toţii mai bine la noapte.

Revin la principiul GIGO (guoi introduci, gunoi obţii), aşa cum l-a numit Vlad Petreanu în postul menţionat mai sus. Într-adevăr, avem o mică problemă în ceea ce priveşte calitatea „materialului” pe care îl introducem în marea fabrică a jurnalismului. Cu ocazia admiterii la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării de anul acesta, George Hari Popescu menţiona faptul că s-au găsit 2 lucrări lipsite de diacritice, „influenţă a calculatorului”. Nu s-au scăzut puncte pentru această mică „scăpare” pentru că dacă scazi 0.05 pentru fiecare greşeală gramaticală (cum scria George că ar fi trebuit să procedeze) şi înmulţeşti cu numărul de ă, î, â, ş şi ţ-uri dintr-un text de câteva pagini, pa şi pusi banii de taxă pe care i-ar plăti respectivul candidat...

Ok, veţi spune poate unii dintre voi, introduci gunoi, dar pe parcurs îl reciclezi, îl cizelezi, îl dezinfectezi, îi schimbi ambalajul şi la final obţii...altceva. Cu durere în cordu-mi de aspirant la titlul de jurnalist vă spun că gunoiul parfumat tot gunoi rămâne. Dovada? La examenul de licenţă a aceleiaşi facultăţi, unii studenţi au folosit un limbaj de tip messenger, emiţând bazaconii precum „situatzia” sau „titlu shok”, după cum arată Toni Momoc pe blogul său. Pe când o să citim într-o lucrare de licenţă „brb”-uri sau „gtg”-uri? Clipa e aproape, vorba susţinătorilor Apocalipsei.

Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu nu m-aş grăbi să dau vina pe incultură, agramatism sau mediul de provenienţă pentru acest paralelism cu realitatea a tinerilor absolvenţi/candidaţi. Cred că o vină foarte mare apasă şi pe modul în care media (televiziunea, radiourile, prea tipărită) prezintă realitatea românească, acest melanj în care non-valoarea şi valoarea stau la aceeaşi masă şi mănâncă din aceeaşi farfurie. Reporterii, editorii, realizatorii, producătorii, dar mai ales directorii diferitelor posturi şi publicaţii poartă vina de a oferi zero repere noii generaţii de „profesionişti”.

Când tipese precum Cristina Herea (o parte din cariera-i strălucită o găsiţi aici) sunt considerate "jurnaliste" şi emit prin tabloide ieftine gânduri de-o profunzime rară, precum şi un ghiveci de legume din ceea ce ar putea părea o cultură generală solidă (citez dintr-una din însemnările ei: „Dupa trei zile de intalniri si interviuri prin cafenelele din zona Dorobanti, pot spune, cu mana pe inima, ca am nevoie de o vacanta… in care sa ma refugiez, neconditionat, in ceainaria Carturesti, unde pot sa descopar misterul “ideilor in dialog” ale domnului Patapievici; lasand prada fluxului efemeritatii revistele glossy si tabloidele, cu colturile indoite de iubitorii de senzational. (…) Lasa-te prada pasiuni daca dupa ce ideile voastre intra in dialog in muzeul D’Orsay - ce adaposteste panzele celebrilor pictori impresionisti: Gaugain, Van Gogh, Tolousse Lautrec, Monet, Degas- iti readuce in viata copilaria, pe aleile Disney Land-ului.”), ba, mai mult, lansează şi cărţi, ce şansă mai au puştii să înţeleagă ce e jurnalismul?

Mai e de mirare, atunci, că Andreea Esca e number one în topul celor mai apreciaţi jurnalişti sau că tinerele candidate la titlul de “studentă la jurnalism” spun că vor să lucreze în televiziune pentru că “e mai uşor”?

Cred că principiul enunţat de Vlad ("GIGO") ar putea fi puţin modificat, ajungând la forma: "ZROZRO" (zero repere oferi, zero repere obţii).

Akum scz, gtg k tre s tst cva. v :*

Bloggeri de pe toate platformele, uniţi-vă!

Domnul Alex. Leo Şerban (pe care, trebuie să recunosc, am început să-l îndrăgesc în ultima vreme) are, n-are ce face, la doisprezece trecute fix, începe să se lege de bloguri şi de bloggeri.

Ultima coloană din „Elle” a domniei sale intitulată, cum altfel, „Bloggerul, noul proletar”, demonstrează, încă o dată, faptul că dl. Şerban vede bloggerii ca pe o clasă aparte de primate, care îşi împart timpul între mâncatul de larve, scărpinatul reciproc pe spate şi scrisul de posturi. Atitudinea dl. A.L.S. mi se pare asemănătoare cu cea a cuiva care, trăind întreaga viaţă fără să asculte muzică, se decide într-o bună zi să descopere acest „limbaj universal” şi dă peste să zicem...Garabete :)) Şi-şi zice omul nostru „Auăleu, dar muzica e ceva oribil! Parcă ar fi un hamster în convulsii!” Şi uite aşa planeta a mai pierdut un posibil meloman...

Mais revenons à nos moutons! Cum spuneam, monsieur Şerban îşi începe scrierea cu o observaţie extrem de interesantă:

„M-am convins (dacă mai era nevoie) de un lucru: atunci când te legi de „unul de-al lor”, bloggerii reacţionează în bloc, anarhic-cazon, strângând rândurile în jurul blog-ului criticat. Nu găseşti nici unul care să spună: Stai, dom’le, poate că omul ăsta are dreptate aici, blog-ul cu pricina chiar este prost! Nu.”

Nu o să mă leg aici de această generalizare absolut gratuită. Trebuie să fii aspirant la titlul de „Maica Tereza 2008” sau extrem de „naiv” să afirmi că toate blogurile sunt „bune”. E o generalizare la fel de stupidă ca „nu există literatură sau muzică proastă”. Bineînţeles însă că, atunci când „ataci” un blogger pe propriul său domeniu, cititorii acestuia vor „sări” să-l „apere”. În fond, prin acest gest îşi „apără” propriile gusturi, afinităţi, propria personalitate. Nu e logică absolut primară?

Buuun. Ceea ce m-a deranjat însă la articolul domnului A.L.S. a fost următoarea comparaţie forţată, dovada că fenomenul blogging-ului îi este absolut străin editorialistului „Elle”:

„E ca şi cum, atunci când un blogger ar strâmba din nas la un articol prost apărut în prea scrisă, jurnaliştii s-ar năpusti asupra acestuia din simplă solidaritate sindicală. Ceea ce este absurd- jurnaliştii nu fac asta. Bloggerii, da. Ei au dreptul de a critica orice, oricum, oriunde şi pe oricine, potrivit unui principiu zis «democratic».”

Credeam că e evident pentru toată lumea că (cu puţine şi fericite excepţii) blogging-ul nu e o meserie, ci un hobby. E stupid să compari modul în care cineva îşi face meseria cu modul în care cineva îşi desfăşoară un hobby. E la fel de normal, însă, să critici (cu bun-simţ şi argumente, altele decât cele gen „Esti prost, baaaaaa!”) un articol de gazetă (pe care by the way, ai plătit nişte bani) cum e să critici un articol de blog (în care ai investit o altă resursă, timpul tău liber). Critica, incredibil sau nu, domnule Şerban! are, într-adevăr acest dezavantaj că este, hm, să-i spunem liberă?!

Este, deci, perfect acceptabil (spun eu) să critici un post, dacă vrei un blog, sau chiar persoana din spatele său, dar nu întreaga blogosferă! L-aş ruga pe domnul Alex. Leo Şerban (dar vai, blogul meu este deschis doar câtorva cititori, poate îi transmiteţi voi :) ) să facă un mic experiment. Să se „lege” de, să spunem, nu o colecţie de timbre, nu de un filatelist, ci de colecţionarii de timbre de pretutindeni, să le spună şi lor cum ne spune nouă, bloggerilor, că sunt încuiaţi . Tot un hobby în care se investeşte timp şi pasiune este, nu? Fac o comparaţie forţată? Îmi cer scuze, I’ve learnt from the best. :)

Apropo, tonul articolului dl. Şerban mi-a adus aminte de un mail primit de la amicul Jorjel acum câteva zile, prin care îmi cerea să-l reprezint în instanţă, că a dat de un mic bucluc. Jorjel al nostru căuta o echipă profesionistă de wedding planneri şi a dat peste un site pe numele său „Funny-Wedding”, unde a fost întâmpinat de ospitaliera, dar agramata urare „Bine a-ţi venit!”. Jorjel pune de un post ironico-educativ, în stil propriu, iar „mulţumirile” aproprietarului „Funny-Wedding” nu se lasă mult aşteptate:

„va multumim pt observatie.am reparat greseala facuta. iata ca una din marile probleme ale Romaniei contemporane au fost rezolvate.ne asumam greseala dar reactia dvs. ni se pare exagerata si bascalia cel putin gratuita.
ii multumim totusi domnului petrisor socol care, ca orice pierde-vara veritabil, isi omoara timpul dindu-si cu parerea in stinga si in dreapta pe diferite site-uri, blog-uri, etc.am observat ca cei care stau calare toata ziua pe net
in stilul acesta sint de fapt niste persoane complexate, pline de frustrari, care, negasind in viata de zi cu zi recunoasterea (nemeritata de altfel) a “capacitatilor” lor, incearca sa se “desfasoare” pe net, cel mai adesea sub umbrela anonimatului, impartind generos critici, observatii, “judecati” de valoare. neavind valoare in societate acest gen de persoana gaseste in internet locul unei posibile recunoasteri a “meritelor” lor. este adevarat ca si bascalia ieftina este un stil de viata dar sfatul nostru este “back to work”. sint probleme mai importante in societatea romaneasca decit un “a-ti” dar nu ? nu-i asa ? de ce sa nu fim ai dracu daca se poate ?”

A mai stat ce-a mai stat omul nostru şi şi-a dat seama că nu a fost suficient de clar în supărarea lui. Aşa că a revenit cu un sequel, un comentariu plin de fragmente de legislaţie înţeleasă anapoda şi referiri la înţelepciunea populară:

“NE ADRESAM IN ACEST MOMENT PROPRIETARULUI ACESTUI SITE, RESPONSABIL PE PLAN JURIDIC PT CONTINUTUL ARTICOLELOR PUBLICATE PE ACEASTA ADRESA DE WEB.

bun. daca acest articol nu mai are subiect atunci ne asteptam ca acest articol sa dispara pina la finalul acestei zile.din acest moment comentariile dvs sint jignitoare si fara rost.
in caz contrar ne vedem nevoiti sa va actionam in instanta si sa cerem daune interese pt ca acest articol ne cauzeaza prejudicii prin :
denumirea site-ului dvs., vulgaritatea si impertinenta limbajului folosit, stilul tendentios
si denigrator la adresa firmei noastre fara un motiv intemeiat.

oricum nu este treaba dvs “cheful de colaborat” al
clientilor nostri. nu este problema dvs site-ul nostru . orice referire in continuare la adresa site-ului o vom considera ca un prejudiciu adus
SC FUNNY-WEDDING SRL. libertatea de expresie inseamna a comenta constructiv si nu denigrator.
vedeti-va de treaba dvs si lasati site-ul nostru.
nu este problema dvs sa comentati “design-ul si functionalitatea” acestuia.
prostul moare de grija altuia si calatorul de drum lung.”

Să vă mai aduc spre cunoştinţă concluzia glorioasă, dar din păcate agramată la care a ajuns furiosul organizator de Nunţi Amuzante?

“ve-ti intelege intr-un final ca
libertatea de expresie, inclusiv pe internet inseamna sa il respecti pe cel de linga tine si in cazul in care acesta greseste sa nu ii sari imediat de git.”

Mai frumos de atât nici eu nu puteam să o spun. În fine, ca să revenim la deliciosul material al domnului Alex. Leo Şerban, acesta se încheie cu o observaţie dragă intelectualilor de peste tot şi din toate timpurile: adevărata Cultură este în comă, sau, ca să-l citez:

„Până nu demult, nivelul cultural era definit de o elită, iar masele aspirau, cum-necum la standardele fixate de acea elită. Astăzi, canonul (estetic) este contestat vehement, „gustul” oricui – rezultat al unei educaţii precare şi al unei culturi folclorice, „după ureche” – a ajuns sacrosanct, iar experţii diverselor domenii artistice sunt marginalizaţi, cu argumentul pervers că „publicul nu îi mai urmează”...”

Vocabularul este mult mai elevat („ve-ţi” este înlocuit cu „sacrosanct”, de exemplu), atacul este la idei, şi nu la persoană, dar, atât comentariile domnului „Bloggerul, noul proletar”, cât şi cele ale domnului „Funny-Wedding” denotă aceeaşi lipsă de cunoaştere/înţelegere a fenomenului de blogging.

Din întunecatul turn de fildeş în care domnul A.L.S. îşi redactează materialele pentru „Elle”, bloggerul este văzut ca „noul proletar – revendicativ, vindicativ şi profund anti-elitist.” Poate ne întâlnim într-o bună zi la un ceai şi vă schimb părerea, tovarăşe! ;)

He’s Just Not That IntoYou :)

Stiti melodia “Hey Eugene!” de la Pink Martini? Daca nu stiati, versurile sunt bazate pe experienta personala a solistei. China Forbes povesteste cum, dupa ce a intalnit un tip la o petrecere cu care si-a petrecut toata noaptea dansand si “making out”, el i-a luat numarul de telefon si a intrebat-o “Is it too soon if I call you Sunday?” Soooo sweet, right? But he never called, actually…

Tot asa am patit si eu acum cateva saptamani. :) Am intalnit la o petrecere un tip super simpatic, genul funny, bright (Law alumni *sigh* :D) and self-assured, yet down to earth, with an edge of shyness, ce mai, plenty of potential, to be sure :))

Din momentul in care ne-am cunoscut am ramas impreuna pana in zori. Cand oamenii au inceput sa plece pe la casele lor (era deja 5, cred), mi-a spus ca nu vrea sa ne despartim inca si m-a invitat la o cafea ultra-matinala. The vibe was positive, so I said yes and we valsed into the sunrise in his car :))

Dupa alte cateva ore in care am povestit despre cariera lui politica abandonata in plina ascensiune, cumplit de asemanatoare cu cariera mea de jurnalist politic :)), despre poeziile lui Borges, si, basically, despre toate, de la situatia emigrantilor romani in Europa, pana la senzatia superba de a face baie in mare pe furtuna, ne-am trezit despartiti de datoria lui morala de a se prezenta la serviciu. :)

M-a condus acasa, am facut schimb de numere de telefon. Era inciudat ca nu-si gasea telefonul personal, asa ca imi daduse un apel doar de pe cel de serviciu. I couldn’t care less, i-am spus eu zambitoare ca o ciubotica cucului. Mi-a cerut permisiunea sa ma sune, sa iesim undeva. Raspunsul meu se subintelege. :))

Peste alte cateva zeci de minute, dupa un proces cumplit de demachiere si tarare in pat, cand ma pregateam sa adorm, imi suna telefonul. Era tot el, fericit nevoie mare ca-si gasise telefonul personal in torpedou. Se scuza, spera ca nu m-a trezit, mi-a multumit inca o data pentru companie, cu rugaminte de a putea sa ma revada etc. etc.

Peste alte cateva ore, dezbateam intens subiectul cu fetele la telefon. Una dintre ele sustinea ca ma va suna din nou in cursul acelei zile (“Pai, te-a sunat dupa numai 20 de minute ca sa ai si numarul lui personal? Hellllloooo! E un semn clar!!”). Alta era mai rezervata in privinta acestui scenariu, dar dadea ca sigur un telefon a doua zi. O a treia spunea ca poate a realizat ca a parut usor disperat cu telefonul, asa ca va suna peste 2-3 zile. Hmmmmmm…am picat toate pe ganduri.

Eu nu credeam ca va suna in aceeasi zi, dar convingerea fetelor m-a molipsit usor-usor. Pe la pranz, priveam usor interesata ecranul mobilului. Peste alte doua ore, i-am marit volumul sonorului, pentru a ma asigura ca il aud si din cealalta camera :)) O alta ora mai tarziu, il luam cu mine peste tot, inclusiv pe balcon. Dupa-amiaza, am inceput sa privesc telefonul nelinistita. Daca patise ceva pe drum spre serviciu? Ce-i drept, era foarte obosit… Alte cateva ore au trecut si am inceput sa ii arunc priviri incruntate Sony Ericsson-ului meu. N-a lipsit mult si incruntarea s-a transformat in dispret. Spre seara fierbeam deja si bietul meu telefon a trebuit sa suporte multe injurii, de la “Nu vezi ce ecran zgariat ai?” la “Te dau maine la un centru de reciclare!”

La dezbaterea telefonica nocturna, fetele s-au declarat toata nespus de dezamagite. Una dintre ele m-a facut sa rad in hohote cand a spus ca a nu ma suna in aceeasi zi “Nu pare genul lui.”, desi, evident nu-l cunostea decat din descrierea mea (super-amanuntita, ce-i drept :D). Am stabilit ca nu-i nicio tragedie. In fond, nu trecusera nici 24 de ore.

Dar apoi au trecut. 24, 48, 96, 192 de ore…orele s-au transformat in zile si zilele in saptamani. Si, daca in primele 3 zile m-am tot gandit ca poate asta e o strategie de a nu parea interesat tocmai pentru ca era, din ziua a patra I stopped caring. Doar ca fetele si lumea de la petrecere continuau sa ma intrebe ce s-a intamplat cu el, daca a sunat etc. Mi-am impartit declaratiile in functie de mood. Daca ma prindeau intr-o zi in care eram low self-esteemed, le spuneam ca m-a sunat, intr-un final, dar ca l-am refuzat cu o glacialitate demna de regina Elizabeta I. Dar majoritatii le spuneam adevarul: ca probabil avusese un tragic accident si ca era in coma. Sau ca odata ajuns acasa, si-a reamintit brusc ca are o prietena/logodnica/sotie/3 copii/2 sotii si 4 copii etc.

Anyway, tot postul asta nu e decat o (imensa! :)) introducere pentru un film care va aparea in toamna si care prezinta femei care au trecut prin exact aceeasi situatie.

Ideea care sta la baza filmului e genial de simpla:

If he’s not calling you…

If he’s not marrying you…

If he’s not sleeping with you…

He may just not be into you.

Dupa aceasta experienta de viata edificatoare, pot in sfarsit sa va prezint si concluzia mea:

D’oh.

Hellday

Stiti cum sunt zilele alea in care te trezesti si stii ca o sa-ti mearga rau orice ai face pana seara? Well, luati o zi din aia, ridicati-o la patrat, iar rezultatul inmultiti-l cu 1.563.987 si veti avea o imagine a zilei mele de azi.

Am adormit azi noapte candva spre dimineata, cu capul pe o carte de mare angajament, pe numele ei “Cenzura in Spatiul Cultural Romanesc”. Vedeti voi, azi urma sa dau ultimul examen din viata mea de studenta. Which is kind of sad, of course.

Mi-am pus alarma sa sune la 7, pentru a mai recapitula o ora. Examenul incepea la 10. M-am trezit cu un firicel de saliva prelingandu-mi-se discret pe barbie si cu un sentiment ciudat ca la 7 n-ar trebui sa fie asa de soare afara. M-am uitat panicata la ceas: 9:21. Din momentul asta si pana la 9:25 cand am iesit din casa nu va pot spune prea multe. Stiu ca m-am repezit la baie sa ma spal, si apoi, realizand ca nu am timp, m-am multumit sa ma sterg cu prosopul pe fata (nici acum n-as putea sa va spun de ce). I-am aruncat lui Lily in castronul cu mancare o soseta (nici ratiunea din spatele acestui gest psihotic nu o inteleg) si apoi, cand i-am surprins privirea mirata, am inlocuit-o cu puppy food. Ca in filmele cu prosti mi-am luat pantalonii in drum spre usa, mi-am prins parul alergand pe scari si m-am incaltat ca lumea abia odata ajunsa pe trotuar.

Vedeti voi, proful de Istoria Presei din Romania e genul de profesor care nut e lasa sa intri la curs dupa fix. Va dati seama ca n-ar face exceptii la un examen. Ma gandeam pe autobuz, si apoi pe metrou, daca stiu cand e sesiunea de restante. Bineinteles ca nu stiam. Ca orice geek care se respecta n-am avut nicio restanta in tot parcursul meu academic. Si acum, pe ultimii 10 metri…

Anywayz, am ajuns gafaind si cu ochii iesindu-mi din orbite la timp, dar, bineinteles, Soarta a decis sa ma pedepseasca dandu-mi drept subiect exact partea de materie la care azi-noapte mi s-a rupt firul: Istoria publicitatii din Romania. Am scris ce mi-am amintit (adica doar detaiile glossy, cum ar fi faptul ca Regina Maria aparea in 1924 intr-o reclama la nu stiu ce crema intr-o revista, devenind primul monarh din lume care aparea intr-un anunt publicitar) si astfel s-a incheiat ultima sesiune din viata-mi studenteasca.

Hellday a continuat asa cum a inceput. Tampit. Dupa examen m-am intalnit cu colegii din echipa de scenaristi la Green Hours, pe terasa, sa lucram la finalul sezonului I al sitcomului nostru. De cum am ajuns, headwriterul, un baiat de aur, m-a intampinat cu “Ce s-a intamplat cu fata ta?” Fetelor, va sfatuiesc sa nu mai obisnuitit baietii sa va vada numai impecabile. Adica am si eu, ca tot omul, doua cearcane, ochii umflati, fata palida si un cos si ma ia cu “Ce s-a intamplat cu fata ta?” Cum ar fi daca as intampina si eu asa aproape fiecare baiat pe care il cunosc. “Buna, Andrei/Mihut/Radu/Cristi/Stefan/X, ce s-a intamplat azi cu fata ta?”

Ei bine, am trecut peste momentul asta minunat (i-am spus sec ca nu am alta fata la mine in momentul ala), si nici n-am apucat sa-mi comand un espresso macchiato ca s-a pornit Furtuna. A tunat, a fulgerat, a plouat cu galeata, si noi stateam sub o prapadita de umbrela verde, ca niste hippioti in Vama. Sentimentul asta era intarit si de faptul ca, la masa cealalta, niste liceeni chinuiau un “Nu am chef azi” gutural. Dap, asta e idealul meu de sedinta: eu tremurand ca varga, cu apa prelingandu-se romantic pe agenda in jos, stand cu balerinii mei delicate intr-o balta si intrebandu-ma in tot timpul asta de ce naiba nu puteam sa mergem intr-o cafenea.

Intr-un final am ajuns acasa, ca s-o gasesc pe Lily cu cablul incarcatorului meu in gura. N-a durat mult sa realizez ca incarcatorul nu mai era atasat de cablu (courtesy of Lily) asa ca, fara sa mai mananc, am iesit sa cumpar incarcator. In drum spre incarcator, am trecut pe langa salonul de tatuaje unde mi-am pus piercingul de ziua mea. By the way, in caz ca nu stiati, un piercing odata pus, ar trebui lasat la locul lui cel putin cateva luni. Eu mi l-am scos pe al meu dupa o luna din nu stiu ce motiv si apoi, surprise! se astupase gaura. Anywayz, am intrat acolo sa intreb daca pot sa-mi reface gaura, m-am trezit anesteziata din nou si, fara sa-mi dau seama, iar s-a apropiat tipul cu acul mare de mine. Before I knew it, eram in strada si aveam atasata de mine o bucata de titan cu o perla. Good days are back, desi iar a durut ca naiba.

Nu va mai obosesc cu tipul din autobuz care vroia sa ne intalnim la o cafea pentru ca-i aduc aminte de cineva "special" (Gee, pana mare de replici de agatat zilele astea, nu gluma), sau cu doctorita veterinara careia trebuia sa-i iau un interviu pentru un nenorocit de articol la rubrica “Pets” si care se fastacea si ma ruga sa revin a doua zi, ca azi nu arata bine. “Nu va fac poza, imi raspundeti doar la cateva intrebari!” am incercat s-o calmez. Femeia stia una si buna si mi se parea la fel de amuzanta ca fetele care se dau cu gloss inainte de a vorbi cu un tip la telefon.

Finalul zilei glorioase de azi? Remember Flavius? Ei bine, Flavius mi-a frant inima in seara asta, cand m-am dus la Mega sa-mi iau iaurt si mere, sa ma binedispun. L-am gasit flirtand cu fata de la raionul de Mezeluri si Preparate din Carne! Bine ca n-am apucat sa investesc prea multe sentimente in relatia noastra! Macar de-acum stiu sa ma orientez la alta casa de marcat...

Acum m-am resemnat si ascult best cheering up song, Here Comes The Sun mancand crema de zahar ars. Da, stiu, e un sacrilegiu si o bomba calorica, dar dupa cat am transpirat aseara la filmari zau ca ma simt subponderala. Si, nu-i asa, trebuie sa restabilim echilibrul. :D

Back off!

*Post redactat pe principiul “Back off! You’re standing in my aura!”*

Cand am inceput sa scriu pe blog stiam, mai mult sau mai putin, ce inseamna asta. Stiam, de exemplu, ca persoane cvasi-necunoscute aveau sa-mi spuna la scoala sau la serviciu “Ti-am descoperit blogul saptamana trecuta si (insert reaction)” sau “A, da, stiu despre ce ti s-a intamplat, ca ai scris pe blog”. Stiam ca o sa primesc critici pentru scriitura mea neslefuita, pentru greselile de gramatica/ ortografie/ punctuatie, pentru tematica abordata, pentru opiniile pe care le am in legatura cu diverse subiecte, pentru lipsa de coerenta sau de constanta.

Cand incepi sa scrii pe blog, insa, nimeni nu te avertizeaza ca in bucataria ta liliputana o sa inceapa sa soseasca tot felul de “musafiri” nepoftiti, care, in cazul in care nu au nevoie de ceva de la tine (o cana de ulei, putina faina, doua oua), vor sa-ti schimbe mobila sau iti critica culoarea draperiilor. Stiti ceva? You!!!...off my planet!

M-am saturat de genul asta de “guests”. Nici daca as fi miriapod nu mi-ar ajunge degetele sa enumar mailurile in care mi se cer chestii. De la numarul de telefon al cosmeticienei mele (asta treaca-mearga), la cereri de a face reclame la diverse chestii in posturi, meditatii pentru admiterea la FJSC, detalii despre cursurile facultatii sau despre joburile mele, curiozitati privind locurile in care imi fac cumparaturile, cereri de sugestii de lectura, nelamuriri prinvind bursele Erasmus si multe altele. Din pacate, mailurile care au legatura cu blogul meu, cererile in casatorie (:D) sau simplele mesaje de “salut!” sunt prea rare in comparatie cu celelalte.

Si, daca ma mai deranjeaza un lucru la culme in legatura cu aceste mailuri utilitare (inca n-am primit un mail in care sa mi se ceara detalii cu privire la starea vremii sau cursul valutar, ca-n rest…le-am vazut pe toate) este abordarea semi-lingusitoare:

“Buna, sunt X, sunt un cititor/o cititoare fidel(a) a blogului tau si vreau sa te intreb: stii cumva cum se pune pepenele galben la murat? (…) Esti o draguta, keep up the good work!”

Cea de-a doua categorie de musafiri-semi-parazitari sunt cei care se simt obligati, probabil dintr-un impuls de mici samariteni nedoriti, sa-mi dea indicatii in legatura cu modul in care ar trebui/n-ar trebui sa fac/sa nu fac ceva. Ne cunoastem de undeva? Ai orice alta legatura cu viata mea in afara faptului ca-mi citesti blogul? Imi stii motivatiile, problemele din trecut, proastele-obiceiuri sau slabiciunile? Nu? Si atunci de ce te simti obligat(a) sa-mi dai sfaturi pretioase despre cum ar trebui sa-mi organizez viata? Breaking news: oamenii se diferentiaza unii de altii si prin altceva in afara de structura ADN-ului si amprente. Mai sunt alte elemente, precum personalitatea, background-ul, inclinatiile, nevoile, interesele etc. Asa ca, mersi, nu ma lua cu "suntem amandoi Varsatori si te inteleg”. Daca ai porniri umanitare cronice, inroleaza-te la Crucea Rosie si ajuta oamenii din Darfur sau, cel putin, ajuta o batranica sa treaca strada. Si scuteste-ma de “am fost si eu in cazul tau, stiu exact ce se intampla”. Cand n-o sa mai pot sa-mi pun ordine in viata, o sa apelez la un specialist.

Taking all these things into consideration, v-as fi foarte recunoscatoare tuturor celor care vedeti in mailul blogului meu un fel de call center online sau, dimpotriva, un cabinet de consiliere unde psihologul sunteti voi, sa va reconsiderati viziunea. I don’t need other people’s crap, I already have my own, thank you very much.

Later Edit: Postul este adresat exclusiv hartuitorilor/sacaitorilor de pe mail