Inozza

Vacanze Romane [Primo Giorno]

Film: Home Alone

Canzone: Yesterday (The Beatles)

Sentimento: Shitty

Tempo: Sunny

Protagonisti: Eu, japonez nebun, bărbat libidinous de vârstă mijlocie 1, bărbat libidinos de vârstă mijlocie 2, cupluri, grupuri, clădiri, ruine

Lezione: Orice ai face, dacă te rătăceşti, nu scoate harta

Primul lucru pe care l-am făcut odată coborâtă din avion, la Roma, a fost, în buna mea tradiţie, să mă panichez. Nu pentru că nu aş fi ştiut cum să ajung la hostel (prietena mea Sandi, călătoare cu multe experienţe la activ, mi-a explicat ca unui surdo-mut autist care e exact traseul de la aeroport spre centrul oraşului, câte mijloace de transport trebuia să schimb şi unde etc.) şi, oricum, aproape peste tot unde mă învârteam auzeam fragmente de română. Doar că am realizat că, absorbită de proiectele şcolare şi serviciu, nu îmi făcusem un plan de atac al oraşului, n-aveam habar unde erau principalele obiective, care erau orele lor de vizitare etc. Deja îmi închipuiam cum aveam să-mi petrec prima din cele 4 zile în faţa computerului din hostel, căutând obiective turistice de vizitat. Să citesc despre Roma pe net, fiind în Roma, iată un paradox pe care numai eu puteam să-l ating.

Odată coborâtă din autobuz 1, metrou şi, respectiv, autobuz 2 şi pornită la picior prin Roma, în căutarea hostelului, m-am mai liniştit. Mi-am dat seama că nu muzeele şi ruinele aveau să constituie greul experienţei mele (deşi au fost o parte importantă, bineînţeles), ci tocmai oraşul ăsta pe care îl străbăteam zâmbind (spre uimirea mea).

Până am găsit hostelul, situat pe partea stângă a Tibrului, peste Ponte Mazzini (mai jos vedeţi Ponte Amedeo Savoia, pe care l-am pozat de pe Ponte Mazzini în toate momentele zilei şi în toate condiţiile de lumină) am fotografiat basically toate pietricelele, fântânile, motocicletele şi toţi stâlpii care mi-au ieşit în cale, în ideea că dacă mă îmbolnăvesc subit şi îmi petrec toate celelalte zile la pat, să am măcar pozele astea amintire. :D

Hostelul este, cum v-am spus, o veche mănăstire din secolul XVI, reamenajată, cu nişte camere/chilii (?) imense, unde nu erau acceptate decât femei şi unde domnea, într-adevăr, o atmosferă de pensiune de domnişoare meets mănăstire, dar unde, pe de altă parte, vorba uneia dintre recepţionere, în lipsa bărbaţilor era o linişte şi o curăţenie de nedescris. :) Mai jos aveţi câteva cadre pe care le-am făcut în curtea interioară.

Am plătit camera şi da, m-am repezit pe net să caut obiective turistice în Roma. Înainte de asta am intrat însă pe messenger (să vorbesc cu sora mea) unde, într-un moment de maximă inspiraţie, mi-am pus statusul foarte grăitor “Am ajuuuuuuuuuns!”. Paranteză: Atunci când şeful vede cum, neputincioasă, mă lupt cu tehnologia întruchipată de computerul inamic, are o replică devenită deja legendă în birou: “…but you’re pretty”. Odată o să vă povestesc cum am ajuns să fiu cunoscută ca fata but-you’re-pretty :)). Anywayz, într-un moment ca acela în care, abia ajunsă la Roma, intrasem pe messenger, but you’re pretty începea să-mi sune din ce în ce mai mult a adevăr irefutabil. De altfel, Flori, văzându-mă online, m-a întrebat dacă încă sunt la Bucureşti. “Nu, i-am răspuns eu radioasă, am ajuns la Roma!” “Şi atunci ce cauţi pe mess?” a venit întrebarea firească. Întrebare care a marcat, jenant, încheierea sesiunii mele de chat-uială.

Am pornit veselă prin oraş, fluturând neînfricată harta cumpărată de la metrou. Recunosc că, în lipsa unui ghid turistic (pe care aveam să-l cumpăr peste câteva ore de la Colloseum), primele obiective vizitate nu mi-au fost foarte clare. Astfel, am pozat din toate unghiurile monumentul din imaginea de mai jos, convinsă fiind (din nişte inscripţii citite la repezeală) că e un Monument al Soldatului Necunoscut (chiar mă gândeam, ce drăguţi sunt italienii ăştia cu soldaţii necunoscuţi!). Am aflat mai târziu (mai bine decât niciodată, de altfel) că era un monument ridicat în memoria primului rege italian, Vittorio Emanuele II.

Tot în acelaşi spirit de ţăran-ajuns-la-Roma am urcat zglobie nişte scări pentru a ajunge în vârful unui deluşor unde erau nişte clădiri, nişte statui, ştiţi voi, chestii care se găsesc prin Roma. Am făcut veselă şi de acolo mai multe poze cu piaţa de la poalele deluşorului. Mai jos puteţi vedea deluşorul, precum şi imaginea pieţei din faţa lui. “Deluşorul”, aveam să aflu mai târziu, era doar Capitoliul, centrul vieţii religioase a Romei în Antichitate şi cea mai renumită din cele şapte coline ale Romei. Iar complexul de clădiri la care am ajuns odată ce am urcat scările (şi pe care l-am trecut cu privirea din fugă, mai preocupată fiind de o pietricică ce-mi intrase cumva în cizmă şi de pozatul autobuzelor colorate şi al copacilor din piaţa de jos) era numai Piazza del Campidoglio, un complex architectural proiectat de însuşi Michelangelo. Avem să revin pe Capitoliu în cursul şederii mele la Roma, de această dată spăşită şi plină de pioşenia cuvenită într-un astfel de loc. :D

Imediat lângă Capitoliu am văzut Columna lui Traian (slavă Domnului că pe ea n-am confundat-o cu un stâlp de înaltă tensiune supraponderal).

Iar după o plimbare de câteva minute prin soarele călduţ am ajuns la Colosseum, unde avem să-mi petrec următoarele 3-4 ore.

Am încercat să-mi închipui locul acum două mii de ani, plin de mulţimea adunată să vadă gladiatorii luptându-se sau creştinii daţi hrană la animalele sălbatice. Vizualizarea mea a fost întreruptă de un grup de piţipoance spaniole care se pozau lasciv de-a lungul zidurilor. Am renunţat. De la Colosseum am cumpărat magneţi cu Roma, un glob cu ninsoare şi un mini-Colosseum în interior şi, bineînţeles, un ghid turistic (pe care l-am citit cu voracitate în următoarele zile) pe care l-am găsit, surpriză! în limba română.

De altfel, nu numai vânzătorul de la chioşc ştia româna; un centurion roman care se trăgea în poză cu turiştii a încercat să mă “agaţe” când a văzut steagul României de pe coperta ghidului “Bune dimineazza! Che faci o duomnişoare frumossa?”

De la Colosseum am plecat înspre Forul Roman (situat la câteva sute de metri mai încolo) cu durere de picioare, mii de poze cu toate firidele şi firiduţele şi o piatră în buzunar, pe care am subtilizat-o din Colosseum pentru prietenul meu, Ştefan. Aveam să aflu la întoarcere de la Ligia, care a luat şi ea o piatră de pe Acropole, că pe Acropole, de exemplu, sunt aduse annual 4 tone de pietre, probabil tocmai pentru că turiştii le subtilizează în mod curent. De dragul lui Ştefan şi al pietrei lui, vreau să cred că romanii nu fac acelaşi lucru. :))

Plimbarea prin Forul Roman şi pe Palatin (colina pe care a apărut nucleul iniţial al Romei) a fost puţin deprimantă (deşi măcar acum ştiam ce am în faţa ochilor). Peste tot în jurul meu roiau cupluri iubăreţe sau grupuri gălăgioase. Iar în contextul unor ruine (elemente prin excelenţă la fel de vesele ca o baladă de James Blunt), starea mea de tristeţe creştea cu fiecare metru parcurs.

Dar nu eram unicul turist singur. Mai era un japonez, cu o cameră de filmat în mână, care ba filma ruinele, ba se filma pe sine, şi care în tot acest timp vorbea singur, râdea, mai trăgea un cucu-bau! în obiectivul camerei, râdea din nou încântat de propria ghiduşie şi care a reuşit să mă freak out în aşa măsură încât am decis să renunţ la auto-portretele cu natură moartă pe care le făcusem în acea zi. :D :D :D

După Colosseum, am pornit-o din nou spre centru, în căutarea unui local în care să mănânc ceva. Acum ar fi indicat să menţionez, poate, că italienii sunt soooooo damn hot, că au nişte zâmbete to die for, că te ţin toată ziua numai într-un “Ciao, bella!” şi că, dacă măcar unul dintre mulţii italieni drgăuţi care m-au strigat pe stradă cu “Ciao, bella!” ar fi fost călare pe o Vespa, nu m-aş fi gândit de două ori înainte să mă sui lângă el. Din nefericire, majoritatea conduceau doar motociclete de rasă comună, astfel încât singura Vespa pe care am pus mâna a fost port cheiul pe care mi l-am luat ca amintire în ultima zi.

Am cinat într-un restaurant micuţ, unde am fost singura clientă la acea oră şi unde atât patronul, cât şi cei doi chelneri, m-au făcut să-mi stea pastele în gât, învârtindu-se neâncetat în jurul meu. După disponibilitatea lor de a-mi face pe plac (semănau puţin cu delfinii care bat din aripioare la delfinarii să încânte copiii) am dedus că localul acela micuţ, situat pe o străduţă lăturalnică, nu era foarte vizitat. Aşa că le-am făcut pe plac şi le-am cerut indicaţii spre Colosseumul de la care tocmai mă întorsesem (după ce au renunţat la explicaţiile în engleză, au dat-o pe clasicul limbaj al trupului până ce au ajuns aproape de febră musculară), iar patronul mi-a povestit care sunt diferenţele între diferitele tipuri de paste şi cum el e printre puţinii bucătari care mai folosesc smântână de casă în diferitele mâncăruri cu paste.

Am plecat de acolo bine-dispusă, asta doar ca peste câteva minute un italian libidinos să creeze o scenă în plină stradă şi să mă facă să intru în ciment de ruşine. Treaba stătea în felul următor: ieşind din restaurant, m-am oprit la o staţie de autobuz să văd ce trecea pe acolo. Lângă mine s-a oprit un individ care mi-a admirat fandacsia din păr (prin fandacsie înţelegându-se aici un accesoriu capilar), după care a trecut la alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei: de unde sunt , dacă sunt singură, ce fac aici, unde stau, bla bla. La care eu, recunosc, am avut o reacţie puţin spărioasă: m-am retras doi paşi şi i-am spus că mă grăbesc. Atât a avut nevoie nenea italian libidinos. A început să strige în gura mare că sunt sălbatică, că el nu vrea nimic de la mine, că era doar drăguţ, iar oamenii s-a întors miraţi la mine, care mă lichefiasem de ruşine şi acum mă scurgeam de-a lungul trotuarului spre cea mai apropiată gură de canal. Din mine nu mai rămăsese decât fandacsia buclucaşă.

Dar n-am scăpat bine de nenea italian libidinos 1, că, la două străzi distanţă, când mi-am scos harta să mă orientez în spaţiu, a apărut nenea indian sau pachistanez libidinos 2. Văzându-mă cu harta, s-a apropiat şi m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor. I-am mulţumit politicos şi i-am spus că mă descurc. Dar nenea indian sau pachistanez libidinos 2 a insistat să mă ajute şi, a început să se plimbe alături de mine pe stradă. După o conversaţie genială din care mi-a spus că e pediatru la Londra şi m-a întrebat dacă sunt medic şi eu (Yeah, if you’re a pediatrician, then I’m a brain surgeon, îmi stătea pe limbă să-i spun), a terminat-o cu the sweet talk şi m-a invitat la el, să cinăm. Eu, deja obosită de neni libidinoşi, i-am spus că trebuie să mă întâlnesc cu o prietenă şi că nu pot. Bot tek yur friend wiz yu too, mi-a răspuns tipul cu accentul pe care l-ar folosi şi biata bunică-mea dacă ar ştii o boabă de engleză. I-am spus că e imposibil (şi nu am minţit: în realitate nu ştiam dacă prietena mea imaginară nu avea cumva alte aranjamente în acea seară). A tot insistat aşa, până i-am promis că-l sun a doua zi. Mi-am notat cu o mimică foarte concentrată numărul lui pe mobil, după care i-am dat delete şi, la fel de atentă i-am cerut numele. Deiv, a spus prietenul meu tuciuriu şi libidinous tot un zâmbet.

Ei bine, chiar şi după ce i-am luat numărul, Deiv a continuat să se ţină discret pe urma mea pe stradă (mamă, dacă citeşti rândurile astea să ştii că eram pe o arteră circulată, n-are rost să-ţi crească tensiunea acum degeaba :P). Aşa că am intrat într-un magazin de suveniruri, unde, spre stupoarea vânzătoarei, am început să privesc foarte concentrată nu suvenirurile, ci uşa. Femeia a încercat să mă orienteze către rafturi, dar, vâzând că probabil nu sunt pe treaba mea, m-a lăsat să contemplu în durerea mea rama uşii.

Am ajuns la hostel frântă, nu înainte de a fotografia, însă, Ponte Princ. Amedeo Savoia. :)

A fost o primă zi obositoare şi covârşitoare, mă gândeam în timp ce îmi târam picioarele de la duş spre pat. Ceea ce nu ştiam atunci era că aceasta va fi şi ultima zi în care mă voi plimba singură în Roma şi ultima noapte în care voi dormi singură în cameră. Urmau trei alte zile şi mai captivante, când în poveste aveau să se strecoare pe rând, o belgiancă care se încăpăţâna să vorbească italiana, o americancă plecată să-l caute pe David, dar care l-a găsit pe Adam, o chiliană, un slovac, o irakiană, mai mulţi africani şi sud-americani, doi români, un cuplu de filipinezi care mi-au salvat, într-un fel, viaţa, Papa Benedict şi, bineînţeles, Audrey Hepburn. Dar să nu anticipez. :) Urmează Vacanze Romane [Secondo Giorno].