The True Man Show

Te-ai gandit vreodata ca viata ta ar putea fi un reality show magistral? Si ca, undeva in lumea asta, exista un imens platou de filmare unde s-au strans toti oamenii care au incetat sa mai joace un rol in el?

***

E 7 dimineata pe platoul de filmare, dar figurantii si actorii s-au trezit si stau deja la coada, in fata rulotei cu cafea si gogosi. E acolo primul baiat care te-a tras de codite la gradinita (pe care nu-l mai recunosti, bineinteles, deoarece a crescut un metru in inaltime si are cu 50 de kilograme in plus, ca sa nu mai spunem nimic despre barba), dar si iubitul din liceu de care te leaga tot felul de prime dati.

Mai incolo, inca somnoros, se freaca la ochi colegul de facultate cu care ai iesit odata la un cappuccino si pe care l-ai evitat apoi tot semestrul. Langa el, in acelasi sacou bleumarin, e tipul cu care te-ai sarutat o noapte intreaga sub un cer atat de instelat incat parea photoshopat, dar care nu te-a mai sunat apoi niciodata.

Inspre mijlocul cozii il poti zari si pe ultimul tip care ti-a frant inima, povestind relaxat un episod din “Breaking Bad” cu baiatul pe care l-ai cunoscut acum trei veri in Vama. Inca are parul impletit, bermude si nisip pe camasa. Probabil asta inseamna sa ramai fidel rolului tau, iti spui impresionata.

Bineinteles, de la coada nu putea lipsi singurul barbat pentru care ai fost cealalta femeie. Are aceeasi expresie de infinita neputinta si vinovatie pe chip. Si nicio tona de cafea n-o poate sterge. Ceea ce e in regula, pentru ca acum te amuza.

Colegul de serviciu cu care ai avut o aventura pasagera s-a trezit, pesemne, mai tarziu, pentru ca e inspre capatul cozii, ciufulit si sifonat, impreuna cu un vechi prieten, fata de care ai avut sentimente pe care nu le-ai recunoscut niciodata fata de nimeni, nici macar fata de tine. Langa el s-a asezat si tipul caruia i-ai frant inima acum multi ani, fara sa vrei si fara sa banuiesti macar.

Amandoi urmaresc curiosi o aparitie bizara. Tu il recunosti imediat, insa. E barbatul caruia producatorii reality show-ului i-au reprosat scaderea drastica a audientei. Pentru ca, dupa ce-a iesit din viata ta, te-ai inchis atat de tare in tine, incat, cu toate tertipurile lor, scenaristii nu te-au putut convinge sa mai joci rolul de indragostita o buna perioada.

Si coada continua asa cu nenumarate chipuri care, la un moment dat, au jucat diferite roluri in filmul tau. Desi majoritatea si-au incheiat menirea, sunt inca pastrati pe platou in caz ca e nevoie sa reapara.

Atunci cand ti-ai sunat recent fostul iubit, de exemplu, ai starnit ceva panica pe platou. I s-au dat sa invete diverse replici, au pregatit in amanunt incaperea cafenelei in care urma sa va vedeti, montand zeci de camera ascunse pentru a surprinde fiecare reactie a ta. Vecinii dubios de tacuti de la masa alaturata, de exemplu, aveau fiecare mini camere la reverul hainei si vorbeau incet pentru a nu bruia microfoanele. Inchipuie-ti, asadar, dezamagirea intregii echipe de filmare atunci cand, nu doar ca ati povestit civilizat, dar v-ati si comportat ca doi vechi si foarte buni prieteni.

Nu intamplator, a doua zi ti-au scos in cale o rana mai proaspata, de bratul careia au arborat o figuranta frumoasa, genul care te face sa-ti pui la indoiala si bruma de calitati de care esti sigura.

***

Poate te intrebi daca exista o parte buna in toata povestea asta? Raspunsul este da. Pentru ca, undeva, in multimea asta pestrita de pe platoul de filmare, exista un tip pe care nu l-ai cunoscut inca. Nu arata deloc asa cum te astepti sa arate si, la fel ca tine, are o memorie proasta si nu si-a invatat replicile. Ceea ce e in regula, pentru ca veti improviza mult, amandoi. 

Nu e la fel de cult si rafinat ca numarul 13, nici la fel de amuzant ca numarul 37, nici la fel de chipes ca numarul 3 sau la fel de sigur pe el ca numarul 70. Dar e singurul care ti se potriveste manusa si care, odata intrat in viata ta, va deveni personaj principal.

In cautarea eului pierdut

Pentru o persoana care traieste din si pentru scris, vederea mesei pline de foi albe si pixuri n-ar fi trebuit sa-mi provoace un disconfort atat de mare. Dar a facut-o.

-    Aveti fix 1 minut sa scrieti cea mai frumoasa amintire din viata voastra, a spus vocea calma si clara.

Intotdeauna m-au speriat superlativele absolute. Chiar si cele pozitive. Am pus varful pixului pe foaie si m-am fortat sa scriu o litera, oricare. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost un “a”, la fel ca atunci cand esti intrebat “zi-mi un fruct!” si spui, automat “mar”. “A”-ul nu mi-a iesit.

M-am uitat, ca un copil care triseaza, in jur. Toti cei de la masa scriau frenetic. Unii terminasera deja o fraza, altii un paragraf. Mi-am mutat privirea la iPhone-ul setat pe cronometru, pus in mijlocul mesei. 00:45…00:44…00:43…

“Cea mai frumoasa amintire….cea mai frumoasa… mai frumoasa….frumoasa…”. Cuvintele nu reuseau sa capete sens in creierul meu, ca atunci cand iti degera mainile de frig si, desi esti constient ca ai degete, nu le mai simti. 00:37…00:36…00:35…

-    Nu cred ca pot sa scriu, am auzit o voce stinsa. Era vocea mea.

Am simtit o mana asezandu-mi-se bland pe umar.

-    Incearca. Nu te mai uita la ceas. Scrie orice iti vine in minte.

“Orice iti vine in minte”, “orice iti vine in minte”. Nimic nu imi venea in minte. Mintea mea era o camera foto in care bagam si scoteam niste baterii descarcate in speranta ca, cu un ultim efort, aparatul va inregistra un cadru. 00:15…00:14…00:13… Gol.

Am numarat in gand ultimele secunde, cuprinsa de sentimentul de usurare al celui care a inotat impotriva curentului oceanic si acum s-a prins de o geamandura. 00:03…00:02…00:01…00:00.

Pe rand, cei din jur au citit cu voce tare despre cele mai frumoase momente din viata lor. Foaia mea era singura goala.

-    Acum scrieti cea mai trista amintire. Aveti tot un minut.

Ultimele 12 luni mi-au biciuit mintea ca o rafala de ploaie rece.

-    Doar una? Aici cred ca pot sa scriu mai multe, am glumit. Mi-am dat seama ca incercam sa castig cateva secunde in plus inainte sa ma confrunt cu monstrii din dulap.

-    Una e suficienta, mi-a raspuns zambind.

Intr-un limbaj simplu, de elev care abia a deprins alfabetul, am inceput sa scriu. Despre moartea femeii care m-a crescut. Despre durere. Despre vinovatie. Despre golul interior. Literele atarnau caraghios pe foaie, dar atunci cand a sunat alarma iPhone-ului, as mai fi scris inca pe atat.

Am citit, cand mi-a venit randul, cu o voce destul de plata, una dintre cele mai triste amintiri din viata mea. A sunat ca o reteta de placinta. Sau ca o nota dintr-un manual de instructiuni al masinii de spalat. Mi-am dat seama ca aveam dificultati si in a-mi exprima emotiile negative. Macar, spre diferenta de cele pozitive, aici eram in stare sa scriu ceva.

***

Asta s-a intamplat luna asta, la cursul de actorie pe care il urmez. V-am povestit episodul (cu prea mare lux de amanunte, poate) pentru ca mi se pare simptomatic pentru anul pe care l-am avut. Explica, intr-un fel, si absenta mea de pe blog din ultimele luni.

Mereu am scris dintr-un preaplin sufletesc. Preaplin de bucurie, de idei, de entuziasm, chiar si de tristete, care m-a facut sa vreau sa-mi impartasesc trairile. Anul acesta, insa, am trait la limita subzistentei emotionale. De fapt, daca ar exista o agentie guvernamentala care sa ofere ajutor de somaj pentru cei cu o situatie emotionala deplorabila, cred ca m-as fi calificat cu brio. M-am simtit deseori ca pisoiul din desene animate, care astupa cu labutele barajul ce sta sa se surpe in spatele lui, doar pentru a descoperi ca nu-i ajung membrele sa acopere toate crapaturile.

Am vazut ca toata lumea practica zilele astea bilanturile. Pe bloguri, pe Facebook, pe foi de hartie. Carti citite, filme si piese de teatru vazute, albume ascultate, tari vizitate, obiective personale sau profesionale bifate.

Pentru mine, 2012 a fost unul dintre cei mai urati ani. Poate chiar cel mai urat. Am pierdut mama care m-a crescut, omul pe care il iubeam (din fericire nu in acelasi mod), apoi pe mine. Cu prima pierdere n-am reusit inca sa ma impac. A doua a fost dureroasa, dar necesara. A treia, insa, imi da cele mai mari batati de cap.

Nu stiu daca ati rupt vreodata, fara sa vreti, un colier. Mie mi s-a intamplat chiar zilele trecute; in cateva secunde, superbul colier negru s-a desirat, podeaua s-a umplut de margele de diferite dimensiuni si tot ce mi-a ramas in mana a fost  snurul care le tinuse impreuna. Cam asa si cu mine. Am senzatia ca sunt imprastiata in mii de bucati si habar n-am cat imi va lua sa le adun pe toate impreuna. Iar cand o voi face, sunt convinsa ca n-o sa mai arat ca inainte. Ceea ce e normal, banuiesc.

***

La sfarsitul lui decembrie, am raspuns, impreuna cu niste prieteni, unor intrebari din partea celor de la getlokal.ro in legatura cu Craciunul. Daca raspunsurile celorlalti au fost peretele, ale mele au fost, cu siguranta, nuca. Cand ni s-a cerut sa spunem cateva cuvinte care ne sugereaza Craciunul, cu putine exceptii, toata lumea a vorbit despre brad, luminite, cozonaci, Mos Craciun etc. Eu am spus Colebil. Noroc ca au taiat la montaj restul, pentru ca sunt convinsa ca si celelalte cuvinte alese de mine erau la fel de “sarbatoresti”.

Ne-au intrebat si ce ne-am propus pentru 2013. Aici, daca va uitati la filmulet, ati putea crede ca sunt cea mai mare narcisista care a calcat vreodata pe Pamant. Asta deoarece raspunsul meu e “Anul asta, in 2013, mi-am propus sa ma iubesc pe mine”.  Ce a disparut la montaj a fost partea in care povesteam ca, in ultimii 9 ani, am iubit, trup si suflet, diferiti baieti si barbati. Niciodata pe mine. Si ca, din nefericire, am avut mereu nevoie ca cineva sa ma iubeasca si sa ma aprecieze pentru ca si eu sa o fac. Asa cum, la magazin, cand nu ma pot hotara intre doua produse, am nevoie sa apara cineva care sa vrea sa-l ia pe unul dintre ele, ca sa realizez ce-mi doresc cu adevarat. Am mai spus ca de data asta vreau sa pun toate celelalte relatii pe hold si sa ma straduiesc s-o fac sa functioneze pe cea cu mine. Sa fac saltul constient de la a ma tolera, la a ma indragosti de mine (am gasit aici o definitie minunata a indragostirii, apropo de salturi).

Partea cea mai ciudata e ca indisponibilitatea mea emotionala pare sa functioneze ca un magnet pentru barbati. Ceea ce, departe de a-mi satisface orgoliul, imi subliniaza si mai tare slabiciunea. Pentru ca nu mi-as dori nimic mai mult decat sa fiu intr-o relatie cu cineva uimitor, care sa-si asume ingrata sarcina de a ma considera minunata, ca eu sa nu trebuiasca s-o fac.

Asa ca zilele astea sunt ca un copil lasat sa colinde un magazin de dulciuri, stiind ca n-are voie sa atinga nimic. Acadele mari, colorate, imi trimit mesaje care imi fac inima sa-mi bata mai repede, ciocolate apetisante ma suna si ma invita in oras, biscuiti cu umpluturi pufoase imi soptesc cuvintele pe care am nevoie sa le aud si ursuleti gumati imi dau tarcoale. Iar eu, cu lacrimi in ochi, trebuie sa le refuz avansurile si sa le spun ca am glicemia prea mare (ceea ce e adevarat, fir-ar!). Stiu ca e pentru binele meu viitor, dar cum am fost mereu o fata a impulsurilor din prezent, imi va lua o vreme sa ma obisnuiesc cu recent-dobandita mea maturitate.

***

Daca ati ajuns la capatul acestui text mamut, va multumesc pentru rabdare. Banuiesc ca lungimea lui e direct proportionala cu perioada in care n-am mai scris, asa ca sper sa-mi treceti acest mic exces cu vederea. Pe langa indragostirea de mine insami pe care mi-am setat-o ca obiectiv pentru 2013, mi-am propus si sa scriu mai responsabil si mai sustinut, asa ca sper sa ma intalnesc cu voi aici si la anul. Astia putini, dar minunati, care mai sunteti.

Voua, tuturor celor care mi-ati fost alaturi din spatele monitoarelor anul acesta si care mi-ati luminat multe dimineti si seri cu mesajele si mailurile voastre, va doresc un 2013 in care (asa cum spunea unul dintre cele mai frumoase mesaje pe care le-am primit de Craciun) sa gasiti sau sa primiti tot ce va lipseste ca sa fiti fericiti. Mai ales daca acea persoana sunteti chiar voi.  

Dear 13-year-old me

Stiti epistolele alea pe care oamenii si le trimit in trecut, pline de povete intelepte pentru variantele lor de 13, 15, 16 ani? Ei bine, asta e una dintre ele. Intr-un fel.

*** 

Draga eu la 13 ani,

Atunci cand Lia mi-a adus poza ta din apartamentul bunicii, pentru cateva secunde nu te-am recunoscut. Te-ai schimbat mult de cand nu ne-am mai vazut. Sau poate eu m-am schimbat, inca nu stiu cum vine treaba.

Mi-e dor de tenul tau impecabil, desi tie nu-ti prea pasa de el la vremea respectiva. Mi-e dor si de parul tau roscat. Tot incerc sa regasesc nuanta aia, dar nu-mi iese. N-ar fi trebuit sa ma vopsesc niciodata. Dar asta e o alta discutie, care o sa inceapa cu “Draga eu la 21 de ani…”.

Imi pare rau sa ti-o spun, dar aveai gusturi atroce la haine. Puloverul pe care il porti in imaginea asta, de exemplu, e cimitirul unde trage lana batrana si neputincioasa sa moara. Daca stau sa ma gandesc bine, dulapul tau era genul de loc cu care erau amenintate fibrele textile tinere de alea batrane daca nu mancau tot din farfurie. Partea buna e ca tu habar n-aveai de asta si aparatele foto erau cu pelicula pe atunci. Deci exista putine dovezi.

Iar sprancenele…de unde sa incep? Stiu cel putin o cosmeticiana care ar fi lesinat daca le-ar fi vazut. Noroc ca nici de asta nu-ti prea pasa. De fapt, aveai o idee mult mai buna despre lucrurile cu adevarat importante decat am eu acum. Te invidiez pentru asta.

Si te mai invidiez pentru ca aveai trei cercei in ureche, flirtai cu nerusinare cu baieti mult mai mari decat tine, purtai fuste rosii scurte si sareai garduri. Te credeai bad ass. Citeai Jane Austen, dar te credeai bad ass. Si stii ceva? Chiar cred ca erai.

Cel mai tare si mai tare te invidiez pentru ca erai ferm convinsa ca lumea e a ta. Mi-ai rade astazi in nas daca ti-as spune ca, de fapt, cu 32 de state si teritorii la activ (in total 6.600 de milioane de acri de pamant), Regina Elisabeta a II-a detine lumea. Sau, ma rog, o mare parte din lume (o sesime din suprafata terestra, de fapt). Am ajuns sa ma impac cu ideea. Tu probabil n-ai face-o. Si iubesc asta la tine.

Mi-e teama ca as fi o dezamagire pentru tine, draga eu la 13 ani. Cu temerile, frustrarile si complexele mele. Aveai si tu cateva, dar banuiesc ca le stapaneai mult mai bine.

Mi-am propus sa schimb asta si sa te fac mandra de mine. Cel mai probabil n-o sa incep sa sar iar gardurile, si nici n-o sa port iar fuste scurte si rosii (intoarcerea la sprancenele stufoase si lipsite de forma nu e negociabila), dar sper ca Regina Elisabeta a II-a e genul care stie sa imparta. Pentru ca am de gand sa-mi iau lumea inapoi.*

* sau, ma rog, cinci sesimi din ea

Despre mame si fiice

Ieri dimineata, in autobuzul 300, am asistat la una dintre cele mai dezolante si in acelasi timp induiosatoare momente de saptamana asta.

O fetita de vreo 2-3 ani, cu zulufi blonzi si cei mai albastri ochi pe care i-am vazut, plangea cu sughituri in bratele mamei ei. Printre suspine se auzea, sincopat: “Mami, vleau acasa. Du-ma acasa, mami.”

Mama, incercand s-o linisteasca, ii expune situatia: “La cine sa mergi acasa, mami? Tati e la serviciu, bunicu e la Doamne-Doamne, pe Mitza a calcat-o masina. Cu cine sa stai?”

Fetita a mai varsat cateva lacrimi dupa care, parca intelegand zadarnicia demersului ei, s-a oprit, continuand doar sa suspine incet.

M-am abtinut sa nu zambesc amar cand am ascultat schimbul de replici intre cele doua. Si am inceput sa ma gandesc la mame si fiice.

***

Una dintre cele mai mari frici ale mele e ca nu o sa fiu o mama buna. Chiar daca maritisul nu e pe lista mea de prioritati in urmatorul deceniu, stiu ca o sa am copii, indiferent de starea mea civila. Insa gandul ca, din nestiinta sau din neatentie, n-o sa-mi cresc bine copiii (ce inteleg prin bine am exemplificat mai incolo) ma cam paralizeaza. Ca o paranteza, faptul ca acum cateva luni am vazut “We Have to Talk About Kevin” nu prea m-a ajutat.

Fie ca vrem sau nu sa acceptam asta, interactiunea cu mama din primii ani ne dicteaza o mare parte din personalitate: sistemul de valori, raportarea la lume si la propria persoana, stima de sine, gusturile, toleranta la esec si la durere etc. Chiar si atunci cand, dintr-un spirit de fronda, alegem valori sau repere culturale complet opuse fata de ale ei, tot influentare se numeste.

Relatia cu mama, fie ea buna sau rea, reprezinta fundamentul pe care se vor baza si urmatoarele relatii. Si, daca ranile pe care le produc barbatii, fie ei ticalosi sau, si ma rau, nepotriviti, se vindeca cu putin timp si crema cu marar (v-o recomad calduros daca v-ati ars, haha), cele lasate de mame raman uneori toata viata.

Personal, nu am ce sa le reprosez celor doua femei care m-au crescut. Chiar daca au gresit de-a lungul timpului, asa cum a spus si J.K. Rowling intr-unul dintre cele mai bune discursuri pe care le-am ascultat vreodata, “There is an expiry date on blaming your parents.” In plus, modul in care au inteles ele sa ma creasca l-a reflectat pe cel in care au fost crescute si ele, la randul lor. Si, in cazul asta, ar trebui sa urc prea sus pe crengile arborelui genealogic sa vad care a fost stramosul meu iobag cu lacune la capitolul parenting skills.

Mi-e teama, in schimb, sa nu perpetuez greselile care au venit mostenire, din generatie in generatie, impreuna cu plapumele si pernele din puf de gasca.

Mi-ar placea sa fiu genul de mama care sa-si creasca copilul (fiica, de preferinta, pentru ca dupa ce am vazut “We Need To Talk About Kevin” am ramas cu niste sechele) cu un singur tel. Nu sa aiba, ci sa fie. Sa fie fericit si sa genereze fericire in jurul lui. Iar daca fericirea va insemna pentru el sa nu respecte norma, vreau sa am forta sa fiu alaturi de el.

Mi-a placut mult doamna Ferarro, mama unei pustoiace din Australia care a mers la auditiile pentru “The X Factor”.

Fata, pe nume Bella, a povestit ca a renuntat la scoala in clasa a XII-a, pentru ca nu era fericita acolo si nu se simtea motivata. “Odata ce a luat acea decizie, desi mi-a fost greu s-o accept, am vazut o greutate incredibila ridicandu-se de pe umerii ei si parea pur si simplu mai fericita.”, a spus mama ei in interviu. Cati parinti ar avea curajul sa-si sustina copilul intr-o intreprindere atat de nebuneasca, din perspectiva lor?

Atunci cand juriul a intrebat-o pe Bella ce parere au avut parintii despre renuntarea la scoala si camerele s-au indreptat inspre mama, desi zambea, femeia parea clar stanjenita. Si nu cred ca i-a fost usor sa accepte in grupul de prieteni esecul fiicei, asa cum probabil il considera toata lumea din jur. Dar si-a iubit fiica mai presus de convenientele sociale si a sustinut-o, chiar daca viitorul era incert si asta o speria.

“Visul asta [cel al Bellei de a canta] ma depaseste complet. Pot doar spune ca sunt aici, o sustin si o sa fac orice trebuie. E fiica mea si o iubesc.”

Sa va uitati la filmuletul de mai jos, nu doar pentru melodia interpretata genial, ci si sa observati toate emotiile care traverseaza chipul mamei. E o poveste de dragoste tare frumoasa. Cam asa cum mi-o doresc si intre mine si copilul meu, ala de va sa vina intr-o buna zi.

Cum sa dregi o durere de burta sufleteasca

Fara sa fiu masochista, imi plac durerile de burta.

Imi plac durerile de burta pentru ca sunt oneste. De cele mai multe ori stii din ce cauza le ai, stii ca o sa se incheie la un moment dat si stii cum sa le tratezi.

O sticla de apa calda asezata pe burta, ghemuitul in pozitie fetala, un ceai de tei sau o pastila calmanta sunt suficiente pentru a indeparta durerea.

Iar atunci cand ii spui cuiva ca te doare burta, primesti intelegere. Nu trebuie sa mai dai nicio explicatie si ti se ofera liniste si compasiune. Pentru ca, nu-i asa, cu totii am avut dureri de burta.

Durerile de burta sufletesti sunt insa perfide. Uneori apar cand ti-e lumea mai draga, iti lasa impresia ca nu se vor sfarsi niciodata si nu stii cu ce sa le tratezi.

Si sunt greu de explicat. Mereu ai impresia ca trebuie sa te pierzi in scuze, de parca e vina ta ca te doare.

Cat despre vindecare, nu exista leac universal. Sticlele cu apa fierbinte isi pierd puterile magice si, oricat de mult ai sta ghemuit, durerea nu dispare.

Ce poti face, totusi? Poti fugi, sau in varianta lui mai eleganta, poti evada. In alte zari, in carti, in muzica, in filme, in oale cu fierturi aromate.

Daca ai o durere de burta sufleteasca zilele astea, de pilda, da o fuga la Sinaia. Frunzele tocmai au devenit crocante, aerul e mai curat si la Peles e o expozitie cu 25 de lucrari de-ale lui Klimt.

Filmele sunt un alt leac demonstrat. Si, evident, oricat de bune ar fi cele care poarta semnatura lui Fassbinder, Wes Anderson, Truffaut sau Kim Ki-Duk, in cazul meu cel mai bine a functionat un filmulet argentinian numit “Medianeras”. Atat de mult mi-a placut, incat am tipat de bucurie cand am gasit carticele cu “Where’s Waldo” pe un aeroport din Londra. O sa intelegeti de ce daca il vedeti.

Durerile de burta sufletesti se lecuiesc chiar si mai bine prin lectura. Vara asta am descoperit o carte in care m-am regasit  inspaimantator de mult. N-am scris epistole de groupie in adolescenta starurilor rock, dar o s-o fac acum, sa-i spun autorului ca-l iubesc pentru ca a pus pe hartie atat de bine ce-am simtit in ultimul an. Dintr-un sentiment de pudoare n-o sa impartasesc cu voi cartea (ar fi ca si cum v-as da sa-mi cititi jurnalul), dar va recomand, in schimb, alte doua lecturi-leac: “The History of Love” a lui Nicole Krauss si “Kitchen”, a lui Banana Yoshimoto.

Experienta m-a invatat ca durerile de burta sufletesti scad in intensitate atunci cand asculti muzica frumoasa, in ale carei versuri te regasesti. Eu am descoperit-o pe Molly Nilsson cu popul ei nostalgic si mi-e tare drag de ea. Mi-e drag de ea ca e foarte talentata, dar abia la inceput, ca inca n-are fani pe Facebook nici cat pufuletii Gusto, ca inca isi publica adresa de mail ca oamenii sa-i trimita melodii noi. Iar muzica ei e ataaat de misto!

La final, am auzit ca, desi n-a fost aprobata inca de Ministerul Sanatatii si nu e trecuta in nomenclatorul de medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, dispozitive medicale şi alte materiale specifice (deci v-o administrati pe riscul vostru), budinca de gris cu gem de visine/capsuni/zmeura e ceea ce trebuie. Daca o serviti calda, cu o lingura mare.

Sa ne (re)citim sanatosi!

Breakfast at Judgement Day's

Audrey Hepburn intr-o rochie Givenchy, coborand dintr-un taxi in fata magazinului Tiffany's din New York, in timp ce pe fundal se aude "Moon River" al lui Henri Mancini. Trebuie sa fie una dintre cele mai iconice scene de deschidere a unui film din toate timpurile (click aici s-o revedeti).

Mai mult decat scena in sine, imi place atunci cand Holly (personajul interpretat de Audrey) explica de ce ii place atat de mult la Tiffany's.

Holly Golightly: You know those days when you get the mean reds?
Paul Varjak: The mean reds, you mean like the blues?
Holly Golightly: No. The blues are because you're getting fat and maybe it's been raining too long, you're just sad that's all. The mean reds are horrible. Suddenly you're afraid and you don't know what you're afraid of. Do you ever get that feeling?
Paul Varjak: Sure.
Holly Golightly: Well, when I get it the only thing that does any good is to jump in a cab and go to Tiffany's. Calms me down right away. The quietness and the proud look of it; nothing very bad could happen to you there. If I could find a real-life place that'd make me feel like Tiffany's, then - then I'd buy some furniture and give the cat a name! 

De multe ori, atunci cand am si eu the mean reds, mi-am dorit sa am un loc in care sa ma pot refugia. Un loc a carui frumusete sa-mi anestezieze anxietatile. L-am gasit saptamana trecuta, dar, din pacate, nu pot reveni acolo ori de cate ori vreau.

***

Atunci cand am decis sa vad expozitia lui Damien Hirst de la muzeul Tate Modern stiam despre artistul contemporan doar foarte putin lucruri. In primul rand ca e faimos pentru ca pune animale (intregi sau sectionate) in formol si le eticheteaza drept opere de arta. Si in al doilea rand ca a devenit putred de bogat de pe urma acestei activitati.

Parcurgand insa cele 14 incaperi al expozitiei, am descoperit ca opera lui Hirst nu graviteaza doar in jurul obsesiei mortii si a descompunerii (desi instalatia lui intitulata A Thousand Years, cu capul de vita plin de sange, in jurul caruia bazaie muste - totul fiind expus intr-o cutie uriasa de plexiglas - sau vaca si vitelul sectionati in doua (Mother and Child Divided) si dispusi fiecare in cate 2 bazine cu formol prin mijlocul carora poti pasi, sunt doua dintre lucrarile lui signature).

Hirst are insa si lucrari de o frumusete dureroasa, cum sunt uriasele vitralii realizate din mii de aripi de fluturi sau, pur si simplu, o bucurie vizuala simpla, ca picturile rotative intitulate, sugestiv, Beautiful, childish, expressive, tasteless, not art, over simplistic, throw away, kids’ stuff, lacking in integrity, rotating, nothing but visual candy, celebrating, sensational, inarguably beautiful painting (for over the sofa).

Tocmai cand credeam ca am vazut cea mai frumoasa instalatie a expozitiei (o camera plina de fluturi vii, despre care o sa va povestesc intr-un post viitor), am intrat in penultima incapere si am descoperit propriul meu Tiffany's.

***

Imaginati-va, daca puteti, un raft de otel inoxidabil placat cu aur, de 9 metri lungime, plin cu 30.000 de diamante.

Am ramas vrajita in fata monumentalei instalatii (numita Judgement Day), dar nu din cauza opulentei sale.

Stiu ca e greu de inteles, dar am simtit o liniste profunda in fata splendorii pietrelor, aceeasi liniste pe care crestinii o au atunci cand contempla o icoana frumoasa. In timp ce, reflectandu-se in oglinda din spatele raftului, diamantele isi aruncau lumini caleidoscopice pe fata si corpul meu, am simtit, intr-adevar, ca nothing very bad could happen to me there. 

Ceea ce este ciudat e ca nimic din incapere (ale carei lucrari Hirst le-a denumit, colectiv, Beautiful Inside My Head Forever), nu mi-a trezit complexul lui Midas. Nu mi-am dorit ca vreuna dintre pietrele pretioase de acolo sa-mi apartina. Mi-am dorit, in schimb, sa ma pot aseza turceste pe podeaua din fata Judgement Day si sa imi plimb ochii peste miile de luminite stralucitoare, pana cand, obosita de atata frumusete, sa adorm. Si, bineinteles, sa pot reveni acolo ori de cate ori as fi fost cuprinsa de the mean reds.

Din pacate, expozitia lui Hirst se va inchide pe 9 septembrie si dupa aceasta data nu stiu care este destinatia instalatiilor. Multe vor fi, probabil, vandute, multe au fost imprumutate de la alte muzee si galerii de arta din lume, unde se vor intoarce dupa sederea londoneza. 

Am descoperit ca Judgement Day a fost achizitionat de The Broad Art Foundation din Santa Monica, ceea ce ma bucura pentru ca stiu ca intr-o zi o sa-l revad.

Poate savurand un croissant si cu un latte machiatto, de ce nu?  

Momentele Parisului meu

Aproape toata lumea e dezamagita atunci cand nu pot sa raspund satisfacator la intrebarea "Si, ce-ai vazut la Paris?".

Multi nici nu ma cred cand le spun ca n-am pus piciorul in Sacre Coeur, in Notre Dame sau in Luvru, si ca am stat in preajma Turnului Eiffel doar cat am inghitit, pofticioasa, o mille-feuille.

Adevarul este, insa, ca Parisul meu a fost compus mai putin din carti postale si mai mult din momente.

*

Dupa-amiaza in care am intrat in Shakespeare and Company - probabil cea mai frumoasa librarie din lume - si m-am abtinut sa nu plang in fata peretelui cu mesaje lasate de vizitatori. Mii si mii de post-its-uri pe care oamenii ingramadisera in zeci de limbi experiente emotionante. O fata mazgalise pe cativa centimetri de hartie galbena ca tocmai fusese ceruta in casatorie de iubitul ei si ca era cea mai frumoasa zi din viata ei. Ce cliseu stupid, m-am gandit, si mi-am inghitit o lacrima.

*

Secundele care pareau o eternitate cand, intre doua farfurii cu ciorba, la o terasa araba, sub pupilele marite de indignare (ale chelnarului si ale celorlalti clienti - toti barbati) si de groaza (ale prietenului meu) mi-a cazut pe masa un tampon din portofel.

*

Ora in care Fred, cel mai exuberant make-up artist gay pe care l-am vazut vreodata, si-a petrecut-o machindu-ma la M.A.C.-ul de pe Rue de Rivoli. Cand am iesit in strada cu o oglinda, sa-si vada rezultatul muncii in lumina naturala, a pufnit si a spus ca nu ma poate lasa sa plec asa sau va fi arestat de "make-up police". Si, spre incantarea mea, am luat-o de la capat.

*

Nodul in gat pe care l-am avut in dupa-amiaza cand am descoperit accidental Rue Blondel, unde prostituate peste 50 de ani stateau la soare ca niste soparle cu peruci blonde, ruj foarte rosu si tocuri prea subtiri.

*

Pranzul la un restaurant asiatic jerpelit dintr-un cartier de negri, unde proprietarii, sotii Chan, vorbeau franceza mai prost decat mine si unde am mancat pachetele cu creveti si fructe de mare pana am simtit ca plesnesc. Inca mai am bonul de la "Dix Mille Bonheurs" in portmoneu. 

*

Seara in care l-am ascultat pe prietenul meu cantand impreuna cu niste amici intr-un studio de inregistrari si mi-am dorit foarte mult sa fiu la fel de talentata si dezinhibata ca ei. 

*

Dupa-amiaza in care, dupa 16 ani, am deschis niste partituri de jazz si, stangace, cu o singura mana, am reinceput sa cant la pian. Proprietara apartamentului pe care l-am inchiriat (un mic colt de rai boho chic) avea o pianina digitala si foarte multe partituri de Frank Sinatra. La intoarcerea acasa, mi-am innebunit familia cu cele cateva masuri pe care le memorasem si mi-am adus orga la Bucuresti. Ma reapuc de pian, cred. 

*

Momentul in care, dupa cautari indelungate si multe rataciri, am descoperit Cafe de Flore. N-am avut niciun sentiment inaltator stand pe canapelutele plusate si nu mi i-am putut imagina pe Sartre sau Picasso aici, dar latte-ul a fost bun, si un chelner in camasa alba apretata si papion m-a oprit in drum spre toaleta sa-mi spuna ca am un tricou misto. 

"Eu nu sunt pantofii mei"

Din cand in cand, cineva trebuie sa ne reaminteasca ceea ce stiam, oricum, demult. 

Cand fata cu ghetutele crem, de piele intoarsa, si geanta de culoarea piersicii, de pe care parca abia se desprinsese eticheta cu pretul, s-a asezat langa mine, mi-am retras, instinctiv si usor rusinata, picioarele sub bancheta metroului. Purtam o pereche de cizme maro, subtiri, putin prafuite, pe care imi tot propusesem sa le inlocuiesc cu o pereche noua de botine, dar nu apucasem. 

Privirea mi-a coborat apoi spre geanta din poala mea, si ea roasa pe la colturi, care parea ruda de la tara, mai saraca, a gentii elegante care se odihnea pe genunchii vecinei mele. Mi-am strans si mai tare picioarele sub bancheta, mi-am reprimat dorinta de a deveni invizibila (cu care eram destul de familiarizata in ultima vreme) si mi-am continuat lectura. 

Citeam in "Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie" a lui Yalom povestea unui barbat care refuza sa accepte ca moare din cauza cancerului. "Grozav! Omul asta trece printr-o drama inimaginabila si eu ma simt nefericita din cauza cizmelor mele. Se pare ca ating noi culmi ale superficialitatii in fiecare zi."

Ceea ce am citit cand am dat pagina, insa, a avut acelasi impact pe plan mental pe care l-ar avea, probabil, un Intercity pe plan fizic, daca as decide vreodata sa fac autostopul pe calea ferata.

"Il imboldisem pe Carlos sa faca diferenta dintre sinele lui fundamental si celelalte atribute sau activitati periferice. Apoi, trebuia sa se "dezidentifice" in raport cu elementele ce nu tineau de identitatea lui esentiala: se prea poate ca ele sa reprezinte lucruri care-i plac, pe care le face sau pe care pune pret - dar ele nu sunt el, nu sunt fiinta lui esentiala. (...) 

Aceasta interpretare ii risipise in mare parte anxietatea, iar prezentarea pe care o facuse saptamana trecuta la serviciu fusese minunat de lucida si lipsita de suspiciuni. Nicicand nu facuse treaba mai buna! Pe tot parcursul prezentarii, o mica rotita din mintea lui se invartise, susurandu-i aceeasi mantra linistitoare: "Eu nu sunt munca mea." Dupa ce terminase de vorbit si se asezase pe scaun langa seful lui, mantra continuase: "Eu nu sunt munca mea. Nici vorbele pe care le rostesc. Nici hainele de pe mine. Nici unul dintre aceste lucruri." Isi incrucisase picioarele si observase ca avea pantofii scalciati de-atata purtare: "Si nici pantofii mei nu sunt". [Aici, de supriza si de uimire, am uitat sa respir cateva secunde.] Incepuse sa-si miste in pantofi degetele de la picioare, iar apoi picioarele incaltate pe sub masa, sperand sa-i atraga atentia sefului lui, ca sa poata proclama in fata lui "Eu nu sunt pantofii mei!"

Am coborat din metrou avand cu totul alta stare de spirit. Eu nu sunt cizmele mele uzate! Eu nu sunt geanta mea, mobilul meu, eu nu sunt forma corpului meu, nu sunt tenul sau job-ul meu. Eram atat de marcata de aceasta descoperire ca aproape ma izbeam de oameni pe strada.

In acea zi, am urmarit pe Facebook cu un interes ridicat fotografiile si textele pe care le postau oamenii. Mi-au trecut prin fata farfurii care contineau meniuri sofisticate de pranz, poze din vacante, accesorii vestimentare colorate, gadget-uri scumpe, melodii sau citate - majoritatea lucruri cu care ei se identificau. Am zambit ca pentru mine. Inca un lucru bun la Yalom e ca te ajuta sa realizezi ca oricat de speciali sau diferiti ne-am crede, suntem mai asemanatori decat vrem sa recunoastem.

La o saptamana dupa aceasta zi plina de revelatii am fost la cumparaturi cu sora mea. Mi-am cumparat 6 perechi de pantofi de primavara, ca sa nu mai fiu nevoita sa port cizmele decat peste un an. 

In dimineata in care am purtat perechea mea preferata din randul noilor achizitii (asortata cu o geanta noua si ea), am iesit din casa cu o stare de spirit de zile mari. Si, cum mergeam eu asa vesela si zambeam larg, de parca aveam in picioare cel putin o pereche de Charlotte Olympia (si nu niste pantofi de piele absolut simpli), deodata m-a lovit vechea revelatie. "Eu nu sunt pantofii mei!"

In mod paradoxal, desi mi-a pierit sentimentul de buricul pamantului, m-am simtit mai bine ca pana atunci. Purtam o pereche de pantofi nou-nouti, dar eu nu eram pantofii mei. Cum nu voi fi pantofii mei nici atunci cand acestia se vor largi si se vor scalcia. 

Daca ati vazut "Fight Club", stiti deja celebra replica "You're not your job. You're not how much money you have in the bank. You're not the car you drive. You're not the contents of your wallet. You're not your fucking khakis".

Cam pe aceeasi idee e si citatul de mai jos, al lui Andre Jordan, care e un ilustrator foarte misto.

Poate ca de pe un text ca asta ar trebui sa-i invatam pe copii alfabetul in loc de "Ana are mere". 

Voi ce NU sunteti? 

La Multi Ani!

Later Edit: Nu mi-am ales chiar cea mai buna zi pentru a publica un post intitulat "La multi ani". Am aflat azi-dimineata de Steve Jobs de pe Facebook, care a devenit aproape negru si e plin de RIP-uri si de iSad-uri. Si, desi nu am niciun obiect Apple in casa, si eu m-am simtit trista. Asta inseamna, de fapt, sa fii un vizionar care sa inspire milioane de oameni din intreaga lume.

Tot de pe Facebook am luat si urmatoarele cuvinte, rostite de Jobs: "The only way to do great work is to love what you do. If you haven’t found it yet, keep looking. Don’t settle". Si iata ca, pana la urma, postul asta cu nume nepotrivit s-ar putea sa cinsteasca, de fapt, spiritul lui Steve Jobs. 

Anul nou occidental incepe la 1 ianuarie. Anul nou chinezesc nu are data fixa si incepe in ianuarie sau februarie (va fi 23 ianuarie in 2012).

Cea mai populara luna pentru anul nou este, insa, de departe, septembrie. Atunci sarbatoresc trecerea la un nou an evreii, crestinii ortodocsi, elevii, studentii si oamenii din lumea modei ("September is January in fashion world", cum spunea un personaj din documentarul "The September Issue").

Initial voiam sa pastrez filmuletul de mai jos pentru ultima zi din decembrie. In el, Robin Sharma (unul dintre cei mai buni life si business coach-i din lume, care are printre clienti CEO de la Microsoft, Nike, General Electric, FedEx sau IBM) prezinta un proces de 5 pasi prin care iti poti transforma noul an in cel mai bun an pe care l-ai avut pana acum.

L-am ascultat pret de 10 minute si, desi nu spune nimic revolutionar, sunt convinsa ca, odata aplicat, procesul in 5 pasi despre care vorbeste el poate schimba viata cuiva. OK, cateva dintre chestiile pe care le spune (gen cum sa-ti vizualizezi viitorul) sunt mumbo-jumbo-law-of-attraction-sh*t, dar cateva dintre intrebarile pe care te incurajeaza sa ti le pui iti pot schimba total perspectiva asupra lucrurilor.

De ce n-am mai asteptat pana pe 31 decembrie? Nu stiu. Poate pentru ca as vrea ca "your best year yet" sa inceapa azi. Sa nu asteptati sfarsitul de an calendaristic pentru a va evalua listele de rezolutii, pentru a face bilanturi sau pentru a va propune noi obiective.

As vrea sa va simtiti motivati. Sa luati caietul/foaia de care spune nenea asta in filmulet si, cu maximum de sinceritate, sa va notati in el succesele de care sunteti mandri, lectiile pe care le-ati invatat, the big 5 (asta o sa intelegeti dupa ce va uitati la film), care sunt valorile dupa care va ghidati si, bineinteles, ce obiective v-ati propus sa atingeti. 

"I just want to be inspired", ii spune Dorothy lui Jerry in "Jerry Maguire". Asta imi doresc si eu. Atat pentru mine, cat si pentru voi. Sa gasim inspiratia de care avem atata nevoie pentru a creste. Si sa nu mai asteptam nicio singura zi pentru a pasi in Noul An.

La multi ani! Fie ca toate dorintele sa vi se indeplineasca!    

In cautarea rafinamentului pierdut

Am vazut acum cateva saptamani, in sala mica si cocheta a cinematografului Studio, Midnight in Paris, ultimul film al lui Woody Allen.

Fara pretentia de a se compara cu peliculele timpurii ale lui Woody (Annie Hall, Hannah And Her Sisters, Crimes And Misdemeanors etc.), filmul este o comedie romantica suprarealista si simpatica, care m-a lasat cu o stare dulce-amaruie de melancolie si cu Si tu vois ma mère sunandu-mi in cap timp de cateva zile dupa.

Gil, personajul principal, un scenarist american care viziteaza Parisul, este nostalgic dupa euforia si extravaganta anilor ’20. Printr-o coincidenta, se intoarce in timp in acea perioada, unde ii cunoaste pe Scott si Zelda Fitzgerald, Ernest Hemingway, Cole Porter, Gertrude Stein si Pablo Picasso, dar si pe frumoasa Adriana, de care se indragosteste.

Adriana, la randul ei, crede ca Parisul vremurilor respective este lipsit de stralucire si considera ca adevarata Epoca de Aur a orasului erau anii 1890. Cei doi ajung sa calatoreasca in timp in 1890 si se intalnesc cu Henri de Toulouse-Lautrec, Paul Gauguin si Edgar Degas. Care si ei, surpriza, nu cred ca Epoca de Aur a Parisului este prezentul, ci Renasterea.

Undeva intre Gil, Adriana si Degas ma situez eu. N-as putea spune cu exactitate care a fost Epoca de Aur pentru mine, dar cu siguranta nu este prezentul. Nu ma regasesc intr-o era in care lumea se inchina zeului Raport-dintre-Spatiu-si-Timp.

Pentru ca totul in epoca noastra tine de viteza. Viteza cu care ne deplasam, viteza cu care ne gestionam proiectele, viteza cu care reactionam la oportunitati, viteza cu care mancam, viteza cu care ne facem exercitiile la sala, viteza cu care visam. Pana si prapadita de rosie pe jumatate verde din frigider a ajuns sa decada din drepturile ei de leguma si sa devina fast moving consumer good. Voluptatea (va mai amintiti ce inseamna?) a ramas apanajul dictionarelor.

Epifania pe care mi-a declansat-o Midnight in Paris a continuat acum cateva seri cand mi-a picat conexiunea la internet. Tocmai iesisem din dus si planuiam sa fac un maraton de How I Met Your Mother, cand s-a produs inevitabilul. N-aveam chef sa citesc, n-aveam chef sa ma uit la un film si era prea devreme sa ma culc.

Si, cum rasfoiam suparata prin My Computer, am (re)descoperit mirata un folder numit Teatru Radiofonic. Mi-am petrecut urmatoarea ora ascultand (cu voluptate) „Vizita batranei doamne” a lui Friedrich Durrenmatt. Apropo, daca vreti sa ascultati teatru radiofonic, de la Shakespeare, Moliere si Cehov, la Flaubert, Dumas, Twain, Hemingway, Ibsen, Miller si Eco (adaptari dupa romane in cazul unora), va pot trimite orice si mi-ar face placere s-o fac. Am pana si basme romanesti si povestile Fratilor Grimm.

Revenind insa la epifania mea. Din seara respectiva, mi-am pus piesele de teatru radiofonic pe mp3 player si le ascult in fiecare zi, in drum spre birou. Ceva din sunetul familiar al vocilor actorilor de radio mi-a adus aminte de o perioada luminoasa din copilarie, cand stateam serile cu urechea lipita de o magaoaie de lemn, cu boxe acoperite de un fel de pasla.

La cateva zile dupa acest moment, mi-am scos de la naftalina guasele si blocul de desen, mi-am eliberat biroul si, cu „Alice in Tara Minunilor” pe fundal, m-am apucat sa termin o pictura inceputa in 2008. As putea incerca sa va descriu sentimentul de preaplin care m-a cuprins in timp ce amestecam cu frenezie culorile (chiar daca inca n-am terminat pictura respectiva), dar simt ca nu i-as face dreptate.  

In spiritul acestui apetit redescoperit pentru voluptate si de dragul unei epoci cu crinoline si invitatii la ceai a carei nostalgica invederata sunt, voi organiza, impreuna cu Chris, un club de lectura pentru cateva prietene apropiate. Am proiectul asta de ceva vreme in minte, dar mereu l-am amanat. Toamna asta, insa, este momentul ideal. Pentru serate literare, pentru rasete, pentru ceai fierbinte, pentru biscuiti si tartine, pentru must si idei proaspete.

Pentru ca totul se leaga pe lumea asta, chiar si atunci cand nu ne dam seama, de curand prietenul meu s-a apucat de scrima. Si asa mi-am amintit cum am facut si eu un semestru de balet acum doi ani. Hehe, ce pereche am fi facut atunci, o balerina si un spadasin. Mi-am propus, asadar, sa vad daca mai sunt locuri pentru inscrieri la cursurile de balet in toamna asta. Nu-i timpul pierdut. 

Mi-ar mai placea sa reiau lectiile de pian abadonate in clasele primare. Sa ma trezesc mai des cu Grieg si Ceaikovski si mai rar cu radioul de pe Grooveshark. Sa pictez si sa fac colaje cu poezii. Sa gatesc ceva complicat, dar delicios de rafinat, pentru care sa-mi intind ingredientele in zeci de vase si recipiente, din bucatarie pana-n hol. Sa dureze cinci ore si sa-mi iasa abia de-o portie. [Chiar daca e destul de simpla, tanjesc demult sa gasesc undeva o reteta cat mai conforma cu originalul pentru Waldorf Pudding. Din cate am citit exista mai multe variante, dar cea initiala se odihneste, cel mai probabil, impreuna cu Titanicul, pe fundul Atlanticului.] Si cate si mai cate!

Tema pentru acasa: Daca ar fi sa aduceti in viata voastra o deprindere rafinata sau un rasfat din Epoca pe care voi o considerati de Aur, ce ati alege? 

PS: Ca tot am vorbit de voluptate si anii ’20 din Midnight in Paris, am descoperit-o recent pe Kiki de Montparnasse (pe numele ei real Alice Ernestine Prin), muza lui Jean Cocteau si Man Ray. Si stiu ce vreau sa-mi fac cadou anul viitor de ziua mea.   Nu va fi insa varianta foto, ci pictura in ulei. Pentru ca peste ani, privindu-ma, stranepotii mei sa decreteze nostalgici ca anii 2000 au fost adevarata Epoca de Aur. ))

Monday Smile Therapy

V-ati trezit cu gandul la toate lucrurile care va asteapta azi la scoala/facultate/birou, sunteti morocanosi, coplesiti, nemultumiti, tristi, plictisiti sau, pur si simplu, apatici? Va propun o terapie.  

E inventie proprie (inca nebrevetata!) si consta in 4 pasi. Mi-ar placea sa o puneti in aplicare (pas cu pas, fara sa cititi indicatiile pana la capat ar fi ideal!) si sa-mi dati un feedback daca la sfarsit v-a facut sa zambiti.   

1. Luati-va cana preferata si umpleti-o cu un lichid aromat, care va da energie (fie ca e ceai, cafea, cappuccino sau suc de portocale). Apoi asezati-va cu ea in fata calculatorului.

Personal, as alege KaTEA, dar mi-e teama ca pliculetul n-ar fi singurul lucru pe care l-as scufunda in apa fierbinte, if you get my subtle hint.   

2. Deschideti un document Word, selectati marimea fontului 4 (marimea minima e 8, dar puteti scrie 4 in patratica respectiva) si scrieti, sub forma de lista, toate lucrurile care va nemultumesc/streseaza/sperie/nelinistesc/deranjeaza/sacaie/obosesc/golesc de entuziasm.

Scrieti absolut tot ce va trece prin cap, de la ingrojorari majore, pana la mici frustrari, pana ce simtiti ca nu mai aveti niciun gand negativ in minte. Printati-l.

Documentul respectiv ar trebui sa arate cam asa:

 3. Deschideti un alt document Word, selectati fontul 40 si scrieti toate lucrurile care va fac fericiti/multumiti/care va incanta/bucura/entuziasmeaza/va fac sa zambiti/sa fredonati/sa visati. Scrieti, la fel ca mai sus, absolut toate lucrurile frumoase care va vin in cap, de la micile bucurii, pana la lucrurile pentru care sunteti cu adevarat recunoscatori in viata. 

Daca va faceti lista cum trebuie, ar trebui sa rezulte mai multe pagini de Word.  

Rezultatul ar trebui sa arate cam asa. Printati-le.

 

4. Priviti si ascultati (de cate ori e nevoie) filmuletul de mai jos

Daca cititi postul asta de acasa, sau pe un iPhone sau o tableta undeva in parc (cum va doresc daca e vreme frumoasa), e musai sa-l acompaniati si voi pe Dave. Cu voce tare! Doctor's order, da?

Singurul caz in care scapati e daca sunteti la birou. Atunci inlocuiti fredonatul cu voce tare cu fredonatul in gand, ori de cate ori un sef sau un coleg nesuferit vor sa va strice dimineata. Si, in loc sa va incruntati sau sa ii doriti chestii neplacute, cum ar fi sa i se lipeasca o guma de talpa  pantofului sau sa ia o ciuperca de la sauna, n-aveti decat sa cantati din strafundul imaginar al plamanilor "I feel pretty, oh, so pretty, I feel pretty and witty and gaaaaaaaaaaaaaaay!"

Acum aveti in fata doua (sau mai multe) foi. Una cu un scris minuscul, pe care nu il puteti intelege si care contine, practic, tot ceea ce va nemultumeste. Va recomand sa o faceti ghem si sa o aruncati la cos. Sau s-o pastrati, sa va uitati din cand in cand la fontul ei mic si sa zambiti.

Cea de-a doua foaie/celelalte foi sunt a keeper. Peste ele ar fi recomandat sa va uitati de trei ori inainte de masa, de trei ori dupa masa si ori de cate ori simtiti nevoia intre mese. 

Daca sunteti constiinciosi si puneti in aplicare toti pasii de mai sus, oh, how I pitty any girl who isn't you todaaaaaaay! )))

5 lucruri simpa la 25 de ani

1.    Mi-am recuperat culoarea de par pe care o aveam in copilarie. Sus e poza de sambata, dedesubt cea de acum un an. Inca o caut pe cea de acum 20 de ani.

2.    La party a cantat, la fel ca si anul trecut, Pasager, formatia prietenei mele, Roxana. Mai jos puteti vedea o parte din band si pe mine ca backing vocals wannabe.   

3.    La fel ca orice moment important din ultimii ani, am marcat aniversarea prin traditionala poza cu Mihut, intr-o ipostaza care, fara sa ne dam seama, a devenit si ea traditie.   

4.    In materie de outfit am cautat, vorba lui Drippy din Wild Child, “Something that says elegant, but at the same time incredibly slutty and available. In fact, I’m not that bothered about elegant.” )) 

Am pus ochii pe o rochie de la Nissa, facuta din margele si cu spatele gol, cam ca cea purtata de Anne Hathaway la Globurile de Aur, numai ca scurta. Din pacate, mai era una singura in tot Bucurestiul si nu putea fi scoasa de pe manechin decat la schimbarea vitrinei. Si avea o lista de asteptare de 17(!) persoane.

Wtf people? E o rochie, nu maduva pentru transplant! I can haz another one. Si n-o fi ea din margele si cu spatele gol, dar macar nu-mi sufla 17 femei in cefa pentru ea.

 

5.    Spre sfarsitul noptii, cand am urcat pe scena alaturi de ceilalti sarbatoriti ai serii pentru “La multi ani!”, fata de langa mine (vezi foto sus) m-a intrebat entuziasmata:
-    E ziua ta azi?
-    Nu, a fost miercuri. A ta?
-    Da, chiar azi.
-    Bravo, la multi ani !
-    Multumesc, si tie la fel !
Dupa alte cateva secunde, se intoarce iar spre mine :
-     Eu am implinit 19 ani. Tu ? A naibii asta mica! 19, huh?
I-am raspuns zambind larg:
-     22.

Am mintit, evident. Adevarul este ca nu ma simt cu nicio zi peste 21.

The bestest birthdayest everest!

Am implinit 25 de ani cu lacrimi in ochi. Si nu erau de bucurie.

Nu mai conteaza motivul (care n-a avut nicio legatura cu varsta), e suficient sa spun ca primele ore din noua mea varsta le-am petrecut in varful patului, in pijamale, mancand ciocolata, simtindu-ma mizerabil si uitandu-ma la seria 4 din “Gilmore Girls”. Very Bridget Jones-ian of me, indeed.

Eram convinsa ca ma va astepta o zi oribila si am cochetat cu ideea de a-mi tine telefoanele inchise si de a nu intra deloc online. Daca cineva mi-ar fi spus ca la sfarsitul acelei zile voi arata ca o diva din anii ’50 si ca voi avea cea mai frumoasa zi de nastere de pana acum, i-as fi spus sa intrerupa tratamentul medicamentos pe care il ia pentru ca are, in mod evident, ca efecte secundare halucinatiile.

Cand am intrat, de dimineata, in bucatarie, pe faianta era lipit un speech bubble, cu textul “Zi frumoasa ca tine”. Minunata mea colega de apartament, Chris, le lipise peste tot prin casa, in drumul meu. Singura ei greseala a fost sa creada ca primul lucru pe care il fac dimineata e sa merg la baie, ca orice om normal. Mi-a luat ceva pana am gasit speech bubble-ul din baie cu “Astazi e ziua ta” si intre timp am citit prin bucatarie si hol toate celelalte mesaje, in ordine inversa. Evident, asta nu mi-a diminuat cu niciun gram bucuria. Le-am lasat inca prin casa, pentru ca ma fac sa zambesc ori de cate ori le vad.

Cand am iesit din bloc, in fata lui ma astepta unul dintre prietenii pe care i-am cunoscut pe blog, cu un minunat buchet de lalele si un cadou incredibil: un tricou pe care mi-l doresc de foarte mult timp. Recunosc, mi-a cazut fata. Ii multumesc, pe aceasta cale, inca o data ca m-a asteptat la -10 grade Celsius, ca mi-ai insorit ziua si ca m-a ajutat sa ajung la taxi intr-o bucata. N-as fi reusit fara sprijinul lui cu gheata, tocurile si echilibrul meu precar.

La birou, am primit un alt buchet imens de lalele galbene de la Cristina si prima jumatate a cadoului din partea colegilor, o minunata rochita neagra de la Zara, pe care am imbracat-o imediat. Spre usurarea mea, imi venea ca turnata (daca nu, evident, as fi pus vina pe ciocolata mancata in ajun ). La scurt timp a venit si colega mea, Andreea, cu niste cercei minunati cu camee miniaturale pe care, citez “nu m-am putut abtine sa nu ti-i iau” [isn’t she the bestest? ]. Si uite asa, in mai putin de jumatate de ora, purtam cu totul alte haine si bijuterii decat cele cu care plecasem de acasa. Nu m-ar deranja sa mai fac asta pe viitor.

Apoi draga mea prietena, Alexandra, a postat urmatoarea imagine pe Facebook, insotita de un mesaj incredibil de dragut. Am adunat, evident, toata redactia in jurul meu sa ma laud cu felicitarea electronica hand made.

Dupa care a urmat partea a doua a cadoului din partea redactiei, o sedinta foto profi, cu make-up, hair style & everything!!! Nici n-am respirat in timp ce make-up artistul ma transforma din the girl next door in “Hello, Hollywood!” babe.  Si, pentru ca m-am simtit gata sa ridic putin miza, am acceptat, in premiera, sa-mi faca buzele de un rosu aprins (eu, care sunt dedicata gloss-ului roz si nude pana la moarte). Cand m-am uitat in oglinda, nu mi-a venit sa cred. Singura chestie pe care o recunosteam la mine era forma fetei si a nasului.  ))

A urmat coafarea, cu niste bucle largi, a la Marylin. De fapt, la final aratam ca un fel de diva din anii ’50, ma rog, mai putin partea cu diva.

Am iesit apoi cu fotograful nostru, Cristi, pe niste stradute din zona si am tras cateva instantanee de exterior. Dupa ce a inghetat sufletul in noi si filmul in aparat, ne-am intors in studioul foto, unde mi-ar placea sa va spun ca am dezlantuit manechinul anorexic prins in corpul meu de clepsidra. Din pacate, in prima ora (hai prima ora si jumatate) m-am simti la fel de naturala ca un iaurt Danone si la fel de flexibila ca o bara de fier.

Izbucneam in ras ori de cate ori Cristi imi cerea sa ii arunc o privire “porno”, tineam capul prea sus, barbia prea jos, genunchii prea strambi, spatele prea arcuit si, in general, nimic cum trebuia. Making love to the camera si effin hard, I tell you. Simteam nevoia sa-mi cer scuze din minut in minut si aveam impresia ca il exasperez pe Cristi, care e de o rabdare ingereasca. M-am relaxat cand mi-a spus ca prin acelasi proces trece cu majoritatea modelelor si ca cele pe care le pui intr-o pozitie si sunt capabile sa se joace singure cu unghiurile sunt extrem de putine si au, de obicei, experienta internationala.

La finalul shootingului am reusit sa intru in pielea divei care se presupunea ca sunt pentru cateva cadre mai glam si apoi sa ma joc cu tot felul de expresii faciale semi-ridicole, dar mult mai reprezentative pentru mine.

O sa vedeti rezultatul sedintei foto zilele astea, pe blog si, daca reusesc, o sa inlocuiesc headerul blogului cu un colaj de expresii. It should be fun.   

Surprizele aniversare au continuat cu un mail de la adresa la_multi_ani_ina at yahoo, care mi-a trimis initial mesajul de mai jos si a continuat sa-mi trimita, toata ziua, texte, imagini si videoclipuri incredibil de dragute, inclusiv un calendar pe 2011 din care lipseau duminicile (pentru ca a spus ca stia ca nu le suport, awwww).

Am emis tot felul de ipoteze in legatura cu identitatea persoanei din spatele acestor mailuri si s-a dovedit, intr-un final, spre usurarea mea, ca era vorba despre o persoana pe care o cunosc (cum am si dedus, de altfel). Mi-era teama ca o sa fie iar cineva care prefera sa-si pastreze anonimatul, if you know what I mean.

Un alt mesaj care m-a facut sa zambesc mult a fost postat pe pagina de Fb a revistei noastre si poarta amprenta inconfundabila a Andreei.

Seara s-a incheiat cu suflat de lumanari in pizza Quattro Formaggi, my favorite teen movie (Wild Child) si alte cadouri frumoase.

Acum sunt foarte entuziasmata la gandul ca sambata, chiar inainte de party-ul aniversar de un sfert de secol, imi voi schimba look-ul si imi voi vopsi pentru prima data parul. Ghiciti ce culoare?

Am facut mental o mica analiza numerica a zilei de azi: peste 100 de oameni mi-au urat "La multi ani" pe Facebook, alti cateva zeci mi-au trimis mailuri si am mai primit in jur de 30 de sms-uri si aproape tot atatea telefoane. Mi-a luat 2 ore sa raspund la toate mesajele (private si publice) pe Facebook si Twitter si inca o jumatate de ora sa raspund la sms-uri. La final, abia imi mai simteam degetele. Dar as face-o din nou, oricand. E incredibil de bine sa simti atata dragoste.

Va multumesc tuturor pentru cea mai frumoasa zi de nastere. Ever.