In cautarea rafinamentului pierdut

Am vazut acum cateva saptamani, in sala mica si cocheta a cinematografului Studio, Midnight in Paris, ultimul film al lui Woody Allen.

Fara pretentia de a se compara cu peliculele timpurii ale lui Woody (Annie Hall, Hannah And Her Sisters, Crimes And Misdemeanors etc.), filmul este o comedie romantica suprarealista si simpatica, care m-a lasat cu o stare dulce-amaruie de melancolie si cu Si tu vois ma mère sunandu-mi in cap timp de cateva zile dupa.

Gil, personajul principal, un scenarist american care viziteaza Parisul, este nostalgic dupa euforia si extravaganta anilor ’20. Printr-o coincidenta, se intoarce in timp in acea perioada, unde ii cunoaste pe Scott si Zelda Fitzgerald, Ernest Hemingway, Cole Porter, Gertrude Stein si Pablo Picasso, dar si pe frumoasa Adriana, de care se indragosteste.

Adriana, la randul ei, crede ca Parisul vremurilor respective este lipsit de stralucire si considera ca adevarata Epoca de Aur a orasului erau anii 1890. Cei doi ajung sa calatoreasca in timp in 1890 si se intalnesc cu Henri de Toulouse-Lautrec, Paul Gauguin si Edgar Degas. Care si ei, surpriza, nu cred ca Epoca de Aur a Parisului este prezentul, ci Renasterea.

Undeva intre Gil, Adriana si Degas ma situez eu. N-as putea spune cu exactitate care a fost Epoca de Aur pentru mine, dar cu siguranta nu este prezentul. Nu ma regasesc intr-o era in care lumea se inchina zeului Raport-dintre-Spatiu-si-Timp.

Pentru ca totul in epoca noastra tine de viteza. Viteza cu care ne deplasam, viteza cu care ne gestionam proiectele, viteza cu care reactionam la oportunitati, viteza cu care mancam, viteza cu care ne facem exercitiile la sala, viteza cu care visam. Pana si prapadita de rosie pe jumatate verde din frigider a ajuns sa decada din drepturile ei de leguma si sa devina fast moving consumer good. Voluptatea (va mai amintiti ce inseamna?) a ramas apanajul dictionarelor.

Epifania pe care mi-a declansat-o Midnight in Paris a continuat acum cateva seri cand mi-a picat conexiunea la internet. Tocmai iesisem din dus si planuiam sa fac un maraton de How I Met Your Mother, cand s-a produs inevitabilul. N-aveam chef sa citesc, n-aveam chef sa ma uit la un film si era prea devreme sa ma culc.

Si, cum rasfoiam suparata prin My Computer, am (re)descoperit mirata un folder numit Teatru Radiofonic. Mi-am petrecut urmatoarea ora ascultand (cu voluptate) „Vizita batranei doamne” a lui Friedrich Durrenmatt. Apropo, daca vreti sa ascultati teatru radiofonic, de la Shakespeare, Moliere si Cehov, la Flaubert, Dumas, Twain, Hemingway, Ibsen, Miller si Eco (adaptari dupa romane in cazul unora), va pot trimite orice si mi-ar face placere s-o fac. Am pana si basme romanesti si povestile Fratilor Grimm.

Revenind insa la epifania mea. Din seara respectiva, mi-am pus piesele de teatru radiofonic pe mp3 player si le ascult in fiecare zi, in drum spre birou. Ceva din sunetul familiar al vocilor actorilor de radio mi-a adus aminte de o perioada luminoasa din copilarie, cand stateam serile cu urechea lipita de o magaoaie de lemn, cu boxe acoperite de un fel de pasla.

La cateva zile dupa acest moment, mi-am scos de la naftalina guasele si blocul de desen, mi-am eliberat biroul si, cu „Alice in Tara Minunilor” pe fundal, m-am apucat sa termin o pictura inceputa in 2008. As putea incerca sa va descriu sentimentul de preaplin care m-a cuprins in timp ce amestecam cu frenezie culorile (chiar daca inca n-am terminat pictura respectiva), dar simt ca nu i-as face dreptate.  

In spiritul acestui apetit redescoperit pentru voluptate si de dragul unei epoci cu crinoline si invitatii la ceai a carei nostalgica invederata sunt, voi organiza, impreuna cu Chris, un club de lectura pentru cateva prietene apropiate. Am proiectul asta de ceva vreme in minte, dar mereu l-am amanat. Toamna asta, insa, este momentul ideal. Pentru serate literare, pentru rasete, pentru ceai fierbinte, pentru biscuiti si tartine, pentru must si idei proaspete.

Pentru ca totul se leaga pe lumea asta, chiar si atunci cand nu ne dam seama, de curand prietenul meu s-a apucat de scrima. Si asa mi-am amintit cum am facut si eu un semestru de balet acum doi ani. Hehe, ce pereche am fi facut atunci, o balerina si un spadasin. Mi-am propus, asadar, sa vad daca mai sunt locuri pentru inscrieri la cursurile de balet in toamna asta. Nu-i timpul pierdut. 

Mi-ar mai placea sa reiau lectiile de pian abadonate in clasele primare. Sa ma trezesc mai des cu Grieg si Ceaikovski si mai rar cu radioul de pe Grooveshark. Sa pictez si sa fac colaje cu poezii. Sa gatesc ceva complicat, dar delicios de rafinat, pentru care sa-mi intind ingredientele in zeci de vase si recipiente, din bucatarie pana-n hol. Sa dureze cinci ore si sa-mi iasa abia de-o portie. [Chiar daca e destul de simpla, tanjesc demult sa gasesc undeva o reteta cat mai conforma cu originalul pentru Waldorf Pudding. Din cate am citit exista mai multe variante, dar cea initiala se odihneste, cel mai probabil, impreuna cu Titanicul, pe fundul Atlanticului.] Si cate si mai cate!

Tema pentru acasa: Daca ar fi sa aduceti in viata voastra o deprindere rafinata sau un rasfat din Epoca pe care voi o considerati de Aur, ce ati alege? 

PS: Ca tot am vorbit de voluptate si anii ’20 din Midnight in Paris, am descoperit-o recent pe Kiki de Montparnasse (pe numele ei real Alice Ernestine Prin), muza lui Jean Cocteau si Man Ray. Si stiu ce vreau sa-mi fac cadou anul viitor de ziua mea.   Nu va fi insa varianta foto, ci pictura in ulei. Pentru ca peste ani, privindu-ma, stranepotii mei sa decreteze nostalgici ca anii 2000 au fost adevarata Epoca de Aur. ))