joi, 29 martie 2007

Cu Inozza la Parlament

Cand am aflat ca trebuie sa-i iau un interviu lui Adrian Nastase, m-am gandit la un singur lucru. Sa imi fac un set cat mai bun de intrebari sau sa citesc toate interviurile cu el, veti spune voi? Nimic mai putin adevarat! Sa-mi iau tocuri. :)

Toata ziua cand merg la redactie, ma imbrac ca un copil de metrou. In bocanci si cu ce bluza trantesc pe mine, ies val-vartej din apartament si-mi aranjez coama de par in oglinda liftului. Continua sa ma fascineze abnegatia cu care colega mea de apartament isi intinde sau isi carlioneaza parul (dupa caz) o ora si jumatate. Tot o ora sau mai mult ii ia sa isi faca manichiura impecabila. Nu ma intelegeti gresit, am toata admiratia pentru fetele care nu pregeta sa renunte la ore intregi din viata pentru a-si face fizicul cat mai agreabil. Daca toata lumea ar face ca mine, si si-ar taia unghiile in carne, pentru a nu se zgaria in ele, toate saloanele de manichiura ar da faliment.

Cand m-am imbracat intr-o zi la serviciu cu o jachetica azur si niste balerini cu fluturasi de culoarea cerului de dimineata , portarul s-a ridicat din scaun si si-a scos chipiul. Veti intelege de ce, alaltaieri dimineata, cand am plecat spre Parlament, s-a ridicat si mi-a deschis usa. Purtam un costum deux-piece destul de mulat, cu maneci putin bufante, a la anii '80, si cizmulite lungi cu toc cui.

Eram foarte emotionata, o s-o recunosc cinstit. Era prima data cand mergeam la Palatul Parlamentului, sa ii iau un interviu unui politician foarte abil si ermetic, un magician al cuceririi prin invaluire.

Soferul m-a lasat in parcarea imensa a Casei Poporului si mi-a indicat directia. Gresita, bineinteles. Noroc cu fustita! Datorita ei, am reusit sa imi gasesc calea. Nu mai putin de patru indivizi (plus cei trei portari) s-au calcat in picioare pentru a-mi arata care e intrarea S1. Men are so silly!

Inauntru m-am simtit iar ca la aeroport. Am trecut prin detectoarele de metale si mi-au trecut si posetica prin toate chestiile alea. Noroc ca nu au vrut sa o deschida, pentru ca ar fi descoperit o adevarata bomba biologica in ea. Un pachet de biscuiti pe jumatate rasturnat peste reportofon si agenda, o jumatate de jeleu lipit de aparatul de fotografiat si crema de maini, care a tasnit convenabil din tub si a invaluit toata mapa intr-o aroma de extract natural de smirna.

In fine. Mi s-a spus numarul camerei unde eram asteptata, camera 4.087, etajul4. Stiti, eu, vorba unui profesor bucurestean get-beget, sunt de la "tara" (prin asta intelegandu-se tot ce nu e capitala). Credeam ca 4.087 e un fel de 123 la un bloc, a carui numarare incepe cu aptamentul 80 sau asa ceva. Am ajuns eu la 4, si am cautat o baie, sa sterg crema de maini de pe foi si jeleul de pe aparat.

Era prea ridicol ca sa nu mi se intample. Am ramas blocata in "incaparea unde nu intra decat o singura persoana". Ok, breath, once again, breath... Mai avea o jumatate de ora pana ar fi trebui, teoretic sa stau in fata lui Nastase. Era timp. Am incercat sa fiu subtila si sa nu dau cu umarul in usa. Poate intra vreo doamna deputat si ce impresie i-as fi facut? Asa ca am inghiontit un pic usa, cam asa cum faci cand cineva nu-ti raspune la vesnicul "Coborati la prima?". Usa, nesimtita, nici n-a clipit. Hm...Sa dau un cot incet? Nimic. O sa astept. In cateva minute o sa vrea cineva la shuhu, si atunci...dulce liberatate, here I come! Nope. Ori aveau retentie de lichide toti demnitarii nostri, or nu intrau in WC-urile astea capcana. Dupa alte trei minute de scuturat clanta, am hotarat ca e cazul sa devin grosolana. Am varat un umar in usa, si, spre surpriza mea, s-a deschis. Tot o surpiriza am avut cand am citit pe un fisier de pe usa de la intrare cum ca usa toaleta numarul 3 e defecta. Are probleme cu usa! Serios? Nu mi-as fi dat seama! Ce chestie! In loc sa scrii pe usa "Atentie, usa blocata!", lasi femeile sa intre, ca apoi sa nu fie prezente in sala , la vot! E un complot , va spun!

Am iesit fericita ca o vrabiuta din toilet, doar ca sa ma ratacesc pe salile alea labirintice si identice. Dupa 10 minute de mers, as fi dat orice sa ma pot intoarce in toaleta mea sigura, la usa pe care o cunosteam asa de bine, si de care ma legau atatea aminitri...Dar nu, haladuiam fara tel, invartindu-ma in cercuri (practic in dreptunghiuri). Culmea! Peste tot gol. Am incercat o usa, inchisa, a doua, la fel. Deja obosisem. In cizmulitele mele cu toc cui arat foarte bine (si asta n-o spun doar eu), dar nu sunt facute pentru alergare de rezistenta.

Dupa alte 15 minute, am gasit blestemata de camera!!! Totul era exact ca un cosmar al politetii. Sefa de birou a lui Nastase, cum mi s-a recomandat, mirosea a levantica sau asa ceva subtil si jolly, pe fundal rasuna timid Schumann, iar razele soarelui se jucau zglobii pe mobilierul lustruit cu sarguinta. Individa care ma primise zambea incontinuu si usor necontrolat, iar starea ei de zen ma face si me mine sa-mi arat fasolele, vorba lui Preda, chiar daca nu aveam nici un motiv. M-am trezit ca ma uit la ceas zambind, ca rasfoiesc niste notite zambind, apoi m-am incruntat zambind, cand am vazut cat era ceasul, apoi m-am resemnat zambind...si tot asa.

M-a salvat una dintre consilierii lui Nastase, o tipa extrem de stilata, intr-o rochita usoara cu imprimeu animal si niste pantofi superbi de lac. Am stat la o "sueta intelectuala" cateva minute vorbind despre cei doi Comani (decanul de la noi si sotia lui), facultatea noastra, care spunea ea, e un dezastru, lipsa de profesionalism din presa, PSD, politica externa, samd.

N-am putut sa nu observ cartea mare ce sa lafaia pe masa din fata mea. Aproape ca m-a cuprins rasul. "Cum sa-ti pledezi cauza in fata Parlamentului tau", cu subtitlul "Tehnici de influentare a agendei publice". Tipic, huh? Plus ca mai era si ultimul numar al revistei "Luxury" acolo, un fel de catalog al luxului contemporan cu teme precum "Caligrafia luxoasa", "Oscar de la Renta, un creator luxuriant" etc. Ati prins ideea.

Conversatia de o ora cu Adrian Nastase a fost placuta. Singur a recunoscut ca e un tip foarte ermetic, eu mai adaug doar ca he knows how to play the game. E greu sa-l scoti din carapacea de seninatate si de dialog politically correct. Dar, ca sa vedeti ca, oricare ar fi activitatea lui politica sau defectele lui, tipul chiar are umor si un scris catchy (cel putin eu cred asta), cititi aici si aici, doua dintre articolele pe care le-a scris pentru rubrica lui din Jurnalul National.

Mi-a placut colectia lui de tablouri, si faptul ca avea un vas cu bomboane (!) de fructe pe birou. Plus ca a fost dragut si a stat sa-l pozez. As fi pus o poza si pe blog, ca ne-a facut si consiliera lui vreo 3, dar sunt semi-nuda in ea. :) In sensul ca tot ce se vede din mine e un picior aproape gol, in afara de un rest de fusta, care abia se vede. V-ati concentra prea tare pe detalii facile de genul acesta, si nu ati mai vedea ansamblul. :)

La plecare, tot fustita m-a ajutat sa-mi gasesc drumul. Un nenea deputat m-a condus pana la parter, prin toate coridoarele intortocheate, si m-a lasat in siguranta la detectoarele de metale. M-a pus sa-i promit ca o sa-l mai vizitam (eu si fustita, bineinteles), ca mai "inveselim decorul mohorat". Sure thing! O sa vin in spectacole de caritate, cum mergea Marilyn Monroe sa inveseleasca soldatii pe front. Dar, stai! Aia chiar luptau! La astia trebuie sa vina Mos Ene in concert, ar fi mai potrivit cu natura meseriei lor.

Merita sa inchei acest luung post cu o concluzie adriannastasiana: "Comisarul Kovacs, cel care raspunde de lcururile astea, nu este un taliban!"


La ce e buna scoala...

Azi nu am vrut sa ma ridic din pat sa merg la cursuri. Ce rau as fi facut daca mi-as fi ascultat instinctul de auto-conservare si as fi ramas acasa! As fi pierdut doua lectii foarte importante de viata, pe care mi le-a servit seminarul de Dreptul Comunicarii.

1. Scafandrii se arunca intotdeuna cu spatele in ocean, pentru ca, daca s-ar arunca cu fata, ar cadea in...barca.

2. Diferenta dintre insulta si calomnie. Insulta stim cu totii ce inseamna, respectiv lezarea demnitatii unei persoane. Cat despre calomnie, calomnia e o acuzatie (jignitoare, bineinteles), care, daca se dovedeste reala, va atrage o pedeapsa penala celui acuzat. Astfel, daca faci pe cineva "tarfa" (inspirat exemplu si-a ales junele nostru profesor), asta e o insulta in toate tarile lumii. Daca ii spui "Esti o prostituata", insa, va fi calomnie in Romania, unde prostitutia nu e legalizata. In Olanda, va fi pur si simplu...job description. Ca si cum ai spune:"Esti brutar".

Isn't law fun?! :)



miercuri, 21 martie 2007

Daca mai era nevoie...

Daca mai era nevoie de inca un motiv pentru a demonstra ca romanul nu numai ca nu s-a nascut poet, ci sub-dezvoltat cerebral, daca mai era nevoie de inca o mostra de imbecilizare si de coborare a standardelor de judecata ale romanilor pana la nivelul la care nici macar o dansatoare profesionista de hula nu se poate apleca, daca mai era nevoie de inca o dovada ca mama prostilor nu e numai mereu gravida, ci nici macar nu a auzit de contraceptive...IATA!

"Vanatoarea de oameni" se practica si in Romania!

Geniile care conduc firma "Outextrem" anunta cu deosebita placere faptul ca sunt primii care aduc publicului doritor din Romania celebra "Vanatoare de oameni", o "distractie palpitanta, inedita si controversata deopotriva".

Anuntandu-se ca o concurenta serioasa pentru "regele neincoronat al vanatorilor din Romania, mustaciosul magnat Ion Tiriac", noul sport va satisface vesnica (si de nepotolit) sete de adrenalina a indivizilor cu sume de bani enorme, invers proportionale cu cantitatea de materie cenusie pe care o detin. Pentru ei sporturi precum scuba diving, bungee jumping sau catararea pe tiroliana au devenit fleacuri care nu le mai dau nici un fior, motiv pentru care se indreapta catre nivelul urmator.

Cum arata aceasta distractie de lux? Clientii platesc sume deloc modeste pentru a-si satisface un capriciu cel putin bolnav si pentru a potoli "fiara"din ei. Firma organizatoare promite sa ofere toate conditiile "pentru a simti exact senzatiile aferente unei asemenea experiente". Cu alte cuvinte, euforia pe care ti-o provoaca ideea ca urmaresti un om printr-o padure , cu o pusca in mana, avand drept unic scop acela de a-l "omora".

Optiunile sunt variate, in functie de buzunarele mai largi sau mai stramte ale clientilor. La fel cum nunta poate fi cu formatie, lautar sau un biet disc-jockey, "vanatoarea de capete" se poate desfasura intr-un spatiu mai mare sau mai mic, cu obstacole sau fara.

Puteti avea placerea de a vana oameni intr-un poligon de la marginea Bucurestiului, dar si in mijlocul naturii, unde (nu-i asa?) , ii sta mai bine prazii sa fie incoltita, in padurile dimprejurul Predealului, Sighisoarei sau Sibiului.

Odata "eliberata" prada (careia i se acorda un avans de cinci minute), distractia poate incepe. Daca burtile de dimensiuni considerabile nu ii ajuta sa-si urmareasca la pas "prada", vanatorii-clienti pot apela la ajutorul unor ATV-uri sau jeep-uri. Clientii pot solicita astfel o cursa off-road, ceea ce se traduce prin vanarea oamenilor din cursa nebuna a unui jeep 4X4 pe un traseu montan dificil, sau pot cere o cursa cu ATV-ul, care ii ajuta sa ajunga cat mai repede si sa elimine prada ascunsa prin hatisuri.

"Practicantii acestui sport extrem traiesc o experineta de tip Reality TV, prin care trebuie sa-si depaseasca limitele, sa treaca peste prejudecati si sa invete sa schimbe tiparele de gandire" a declarat pentru presa unul dintre partenerii firmei-organizatoare.

Luati-ma cu usurelul, ca ametesc repede! Aha! Totul e clar acum. Oamenii trebuie sa treaca peste "prejudecata" ca si vanatul are limitele lui si ca aceasta perpetua impingere a notiunii deja gumi-elastice de "normalitate" nu ar fi intotdeuna benefica.

Nu ma intelegeti gresit, sunt mai mult decat amatoare de sporturi extreme si recomand oricui practicarea lor, dar totul pana la un punct. Poate daca nu as fi vazut "Hostel" al lui Eli Roth, nu as reactiona asa. Putini sunt cei care stiu ca in spatele povestii din film (trei tineri care fac turul Europei in cautare de aventura si ajung sa fie victimele unei retele de "Human Hunters" cu sediul in Slovacia, oameni care platesc sume exorbitante de bani pentru a li se oferi sansa sa tortureze si sa ucida o alta fiinta umana) sta o poveste reala. Regizorul Eli Roth a gasit un site thailandez care promitea clientilor o "distractie" de neuitat: posibilitatea sa torureze si sa ucida oameni contra unor sume generoase in zerouri. Iar producatorul, celebrul Quentin Tarantino, a si mirosit un bun horror (desi eu sunt de parere ca e mai mult un thriller).

Celor care incearca sa ma convinga de faptul ca o mica vanatoare nevinovata de oameni si uciderea cu bestialitate a unui om nu au nici o legatura, you're so barking up the wrong tree here. Ambele ascut aceleasi instincte criminale, ambele fac ca si bruma de fond de ten de pe fata asa-zisei noastre civilizatii sa se lichefieze incet, ca sub efectul unui soare de iulie bucurestean, lasand la iveala fata hidoasa a umanitatii. Normal ca nu toti cei care azi vaneaza oameni pe delaurile Sibiului vor deveni maine clienti ai unor grupuri sadice de tip "Elite Hunting", dar si covorul persan de trei tone din Casa Poporului a incput cu un prim nod...

Si zau ca nu mai era nevoie!


luni, 19 martie 2007

The Gabmore Girls

Pana nu demult, faceam si eu parte din numeroasa cohorta de fani "Gilmore Girls". Cum iti dai seama daca esti cu adevarat un fan al fetelor Gilmore? Iata testul. Daca urmarind pana la final filmuletul nu sunteti in stare sa schitati nici un zambet, ba chiar vi se pare ca e o parodie-wannabe proasta, sunteti afectati de sindromul Gilmore.

C'mon, admit it! Ati stat cel putin intr-o noapte sa vizionati la rand 2-3 episoade, sau v-ati trezit cel putin intr-o dimineata libera de luni la 7, sa vedeti reluarea episodului, daca il pierduserati cu o seara inainte, pe Acasa. Ok, eu sunt un caz disperat. Il urmaream si pe RTL2, in germana, numai sa nu-l pierd.

Be glad, though! Exista o scapare! Eu, cel putin am gasit-o. Urmariti seria 7.

Tin minte ca am vazut seria 6, in vara asta, in timp ce m-am jucat de-a reporterul la Antena1. Veneam in fiecare seara moarta franta, si, cu o ultima putere, bagam DVD-ul in DVD player si ma prosternam in fata ecranului. Mi-am dat seama ca ceva nu e in regula cand la finalul fiecarui episod, nu mi se mai latea un zambet pe fata. Ba dimpotriva.

Dar seria 7...a dus conceptul de "deprimare prin vizionare" la un alt nivel. Eu inca sustin ca e o imensa conspiratie. Vor sa vada care e cel mai mare fan, cel care sa reziste cu stoicism acestei incercari de a se juca cu mintile noastre. Cel care, la finalul seriei sa nu se fi declarat dezamagit nici macar o data, va castiga probabil titlul de "cel mai mare fan in viata Fetele Gilmore". I'm out of the race, boys. Nu pot urmari episoadele din seria 7, decat daca am un borcan mare de nutella in brate, ca sa-mi treaca amareala.

Mai am o teorie, dar e atat de conspirativa, ca mi-e si frica sa o spun tare. Veniti mai aproape...Shhhhh... Mai aproape...Asa....(ton stins) Cred ca scenarista care a dus in spate primele 6 serii a sucombat...(hm..mi se pare ca ne asculta cineva...shhh......) si astia au inlocuit-o cu her evil twin, cea care nu vrea sa vada lumea fericita, deci (auziti si voi pasi?...cred ca suntem urmariti..) a despartit-o pe Lorelay de Luke si pe Rory de Logan. It's only I who can see what they're doing, people???

Hm...Daca ma gandesc bine, s-ar putea sa fi ramas aceeasi scenarista, doar ca trebuie sa i se fi intamplat ceva major, ceva care sa-i fi schimbat viziunea despre viata. A ajuns la menopauza sau i-a murit bishonul havanez din cauza unei hernii netratate la timp. Anyways, cu regret in inima anunt ca o sa incep sa urmaresc Grey's Anatomy, imediat dupa ce termin cu acesta seria 7, "cimitir al tineretii mele".

A! sa nu uit. Nu mai vreau tapet in dormitor cu "Stars Hollow". Who needs them dum imaginary places anyway? (ton voit suparat, asemantor cu cel al copilului care vrea sa-l aluge pe E.T sau pe un pui de dinozaur aflat in pericol repetandu-i "Go away! I hate you! I hate you! I don't want you anymore!")

miercuri, 14 martie 2007

Chasing Cars

I am a really big fan of Nietzsche, because I can see a great deal of him in myself. Not of the brilliant philosopher, because I'm not that brilliant (nor that philosophical), but of the scared, rebelled man, who hated people because he loved them too much. If you get to know him (by reading for example "Ecce Homo", which screams his need of the others), you cannot but feel bound to him. So this guy once said "I don't know if I deserve everything that happens to me, but everything that happens to me, I definitely deserve".

So here I am now. Tired and deserving everything that happens to me, although I'm not sure if everything that happens to me I definitely deserve. I lost a nail tonight. It just fell off, like a leaf of a autumn tree. Or like a snowflake, if you prefer. And now I have this small piece of me, painted in golden nail polish in the palm of my hand. And I feel guilty. Because I'm so busy that I cannot hear when my body screams. So I have these pieces of me falling off, as if they would be heading towards a better place.

And I try to play all my roles correctly, I try to wear the mask of the journalist-to be with professionalism, and the mask of the student with conscientiousness, and the mask of the adult with gravity, and then...I just get lost.

I want to go to the gym, once in a while. Not because I were a sports fanatic, but because it was fun. I used to meet this girl there, with whom I used to joke about our coach, or about the stupid "dog positions" which we were supposed to do. I miss all that.

I want to take a walk once in a while on a busy, crowded and polluted Bucharest street, but not before 8 o'clock in the morning, and not after 9 o'clock in the evening. I miss walking in the sunshine.

I miss the old me, the one which was obsessed with dieting, buying bags and sunglasses and who always got lost in the subway. I don't like this new me, whose nails are falling off, whose eyes are red because she works during night-time, who types really fast at her computer and who eats the same food days in a row, because she doesn't have time to buy real food.

I really want to go to the theater. The last show I saw was "Henry the Vth" and it moved me to tears. I want to exit a theater room hypnotized again. And I really want to go back to the times the girls and I had nothing to worry about, but the exams. They are all working hard now, as tired and as trapped as I am. Somehow they seam pleased. But I'm not. I'm not happy. This is not what I want.

I'm too busy with trying to please people all the time, too busy with not hurting their feelings, too busy with breaking myself in a thousand pieces.

There's an empty place on my body, where a nail stood just this morning. Now it's gone. I cannot stick it back, but I can stop other parts of me falling off.

All in all, I'm sorry if this post was too long for you, or sorry if it was in English, and you resent that. It's not a matter of being fashionable, it's just that words come easier to me this way. I hope you still have time to chase cars around your heads. It keeps us going.



luni, 12 martie 2007

Beautiful Disaster

"Inceputurile sunt intotdeaua infricosatoare, iar sfarsiturile - triste. Numai ce e la mijloc conteaza." Acestea sunt cuvinte de bun-simt rostite de Drew Barrymore pe care incerc sa mi le aduc aminte de fiecare data cand incep un lucru nou.

Vedeti voi, eu nu am fost niciodata buna cu inceputul lucrurilor. O privire retrospectiva asupra inceputului fiecarui ciclu de invatamant o sa va edifice asupra acestui capitol catastrofal al existentei mele.

Clasa I.

Prima zi de scoala. Toti copiii au intrat emotionati in clase, iar parintii au ramas sa-i astepte dincolo de zidurile scolii. Eu nu eram singura. Bunica insistase sa intre cu mine in clasa, motiv pentru care toata lumea, inclusiv "Frau Lehrerin" (invatatoarea noastra) se uita crucis la mine. Iar eu incercam sa-mi pitesc fata sangerie de jena dupa un buchet mare de jerbera.

Clasa a IX-a.

Tin minte ca purtam un deux-piece care imita pielea si ca abia asteptam sa-mi intalnesc noii colegi si noua diriginta. Nici n-am iesit bine din masina, ca mi-am agatat dresurile de un arc iesit din scaun. Grozav! Inutil sa spun ca mi-am petrecut toata ceremonia de incepere a noului an scolar tarandu-ma de-a lungul zidurilor liceului, in speranta ca nu ma va observa nimeni. Stiu ca m-am incapatanat sa tin buchetul de flori la spate, in speranta ca va masca firul acela odios, care cobora ca un dezastru in jos, spre glezna. M-am despartit de buchetul-paravan cu durere in suflet, pentru ca trebuia sa i-l dau dirigintei si am pornit-o spre masina de-a lungul zidurilor. Ma simteam ca Mr. Bean cand incerca sa se fofileze.

Anul I la FJSC

Am gasit cu intarziere amfiteatrul in care se tinea ceremonia de deschidere, si cand am ajuns impreuna cu prietena mea Ligia, nu mai erau locuri in primele randuri, asa ca ne-am dus si noi intr-una din laterale.

La un moment-dat, decanul, tot un zambet, le-a cerut bobocilor "sa se rdice sa-i vedem si noi!". Toata partea centrala a amfiteatrului s-a ridicat in picioare. Din laterala dreapta s-au ridicat anemic doua individe confuze. Da, ati ghicit, eram eu si Lig. Ne-am asezat insa repede jos, simtind penibilul situatiei. Parea ca ne-am ridicat de curiozitate sa vedem si noi bobocii...

In minutul urmator, decanul a spus ca le-a pregatiti bobocilor FJSC surpriza, iar toti studentii din laterala noastra, cei din anul III, s-au ridicat, au scos pungi cu confetti si fluierase si au inceput sa-i aclame pe boboci si sa-i umple de confetti colorate. Ne-am ridicat din nou. De data asta ca sa ne aplaudam colegii boboci, noi, nenorocitele din cealalta parte. Ma simteam ca la un meci in care tinand cu Dinamo, as fi nimerit in galeria Stelei.

Anul II. Prima zi la Giedroyc College, in Varsovia.

Am stat doua ore tintuita intr-un scaun inconfortabil, ascultand niste oameni tinand discursuri si facand spirite intr-o limba total neinteligibila mie. Imi amintesc ca am inteles cand cineva a pomenit ceva de "Erasmus". Mi-am zis "Astea suntem noi!" Si-atat.

Azi.

Azi nu am inceput un nou ciclu educational, dar am impresia ca am primit o lectie de la scoala vietii. Bineinteles, fiind vorba de un inceput, I screwed everything up. Ca doar de-asta sunt eu.

La 13:45 aveam programata o intalnire cu Dan Puric, care trebuia sa se soldeze cu primul meu interviu adevarat. Aveam mega emotii, mai ales ca in cele cateva ori in care vorbisem cu el la telefon mi se paruse incredibil de modest, foarte amabil si cat se poate de down to earth.

Ne-am intalnit, m-a condus in cabina lui, si dupa ce am vorbit putin, am hotarat sa incepem interviul adevarat. Am pregatiti reportofonul si am inceput sa-i pun intrebarile pe care le adusesem de acasa in agenduta mea plina de post-its si notite. L-am ascultat aproape in transa, nici nu-mi venea sa respir. Ma aflam in fata omului care e simbioza perfecta dintre Charlie Chaplin si Mahatma Ghandi si il puteam intreba orice!!!

Dupa zece minute in care ma coplesise prin franchetea cu care descria realitatea europeana cu OMG-urile (organisme modificate genetic), PMG-urile (plante modificate genetic) si SMG-urile ei (aceasta din urma fiind o inventie proprie a lui si insemnand "suflete modificate genetic"), precum si situatia Romaniei de "tara Tampax", ma uit, ca din intamplare, la reportofon. Nu palpaia deloc!!!!

NUUUUU!!!!!! Goooood! As putea deschide o scoala "Academia de ratati definitivi si irecuperabili care vor sa invete cum pot sa faca o varza in viata". Da, omul vorbise 10 minute si cretina de mine nu pornisem reportofonul. Nu mai zic ca nici nu luasem notite, de fericita ce eram. Noroc ca a fost incredibil de amabil si a rezumat, pentru a doua oara, ideile.

Credeti ca this is it? Vaaaaai. Cum nu ma cunoasteti voi deloc. Bineinteles ca atunci cand l-am rugat sa aiba amabilitatea sa-mi pozeze in doua-trei cadre l-am orbit cu blitzul. Ups! Uitasem sa-l scot de cand le facusem doua poze la comanda unor necunoscuti, la metrou...


Si, uite asa, l-am pus pe Dan Purin sa se repete, sa se frece la ochi si sa-si piarda pretiosul timp intre spectacole si interviuri televizate cu intrebarile si prezenta mea stangace.

Sa va spun ca la final m-a ajutat sa ma imbrac si mi-a oferit doua invitatii "pentru tine si prietenul tau" la ultimul lui spectacol, "Don Quijote Made in Romania"? Nu-mi merit soarta. Ar trebui sa fiu ostracizata pe o insula pustie. Iar pe harta lumii, in dreptul aceleai insule, ar trebui sa scrie cu litere aldine "ATENTIE! PERICOL INOZZIC"

sâmbătă, 10 martie 2007

Cacealma

Acum trei minute imi parvine un mesaj pe mobilul de serviciu:

"Se mai face chef la PNL? Sau nu e si pentru noi cheful? Tu ce mai stii? Vii? Te pup, Elida"

Now, daca as fi fost fata de comitete, i-as fi trimis acestei doamne sau domnisoare un mesaj in care sa-i explic ca acest numar de telefon si-a schimbat apropitarul . Hm... Daca ma gandesc bine, eu n-am fost niciodata o fata de comitet. Asa ca am redactat urmatorul mesaj :

"Chiar habar n-am. Stii cumva daca se mai tine unde a ramas sa ne intalnim si la ce ora? Pupici!"

O sa ma acuzati de lipsa de moralitate, de furt de personalitate si de alte chestii plictisitoare de acest gen. Iar eu o sa ma acuz de neseriozitate fata de partialul la semiotica pe care il am miercuri si la care nu am invatat nimic.

Dar, let me put it this way. Chef la PNL= papa bun, on the one hand (tartine cu icre si alte bunataturi), ocazie de a vedea fete cunoscute , on the other, si poate si moment propice pentru a mirosi un viitor scandal (da, stiu, jurnalist de investigatie scrie pe mine).

Astpt nerabdatoare raspunsul Elidei. Stay tuned!

Later Edit:

Sunt o lasa. Tocmai am iesit din joc. Mesjul care m-a ingenuncheat a fost urmatorul:

"La cat vine Bagut dupa noi? Te-a sunat Atimut, nu?"

Am renuntat la acest frumos joc ca sa descifrez hieroglifele din cursurile unei colege. Life's not faaaaaair!! :((

miercuri, 7 martie 2007

Re-branduire

Prea mult timp fara consultarea publicului cititor = iz de monarhie absolutista. Asa ca profit de ocazia acestui prilej sa va cer parerea intr-un sondaj de opinie.

Avand in vedere ca lumea intra prea des pe blogul in chestiune in cautare de informatii pe care nu le dezbat aici, propun o re-branduire a Inozzei.

Avem un blog. Ce-i de facut?

Ca urmare a cautarilor care conduc catre acest paradis al pluralitatii tematice, propunerile sunt urmatoarele:

A. Blog de diete si wellness (fac si eu un ban din reclame la creme anticelulitice pe baza de secretii de melci si lumea devine in mod cert un loc mai bun)

B. Blog de barfa (nu mai cumparati Libertatea, Zau! sau Atac, nu va mai uitati la OTV, va spun eu tot. Din surse sigure)

C. Blog cultural (desi ar necesita un efort prea mare si exista deja tentative de acest gen pe piata)

D. Blog al culelii absolute. (Va spun ce statusuri sa va trageti, cu ce replici sa va agatati perechea perfecta, unde sa va faceti veacul ca sa fiti considerati nu doar underground, ci chiar subsol-ari, ce toale puneti pe voi si cum sa obtineti efectul de fard natural si simplu in doar 3 ore)

E. Varianta la alegera publicului (o posibilitate fiind si scrierea unui blog in paralel cu acesta, si pastrarea acestui spatiu inozzic).

Astept sugestiile voastre inspirate si pozitive.

marți, 6 martie 2007

The Burden

Sa-l ard. Asta m-am gandit prima data. Apoi mi-am dat seama ca e destul de greu de carbonizat. Atunci sa-l ingrop. Dar nu am unde. Si sa chiulesc de la un seminar doar ca sa fug in Herastrau sa-l ingrop sub un anume copac...cam dificil. In plus, atatia oameni in jur... Asa ca l-am impachetat frumos, l-am pus intr-o punguta fistichie, si m-am decis sa-l arunc la ghena.

Dar azi dimineata am realizat ca nu pot s-o fac nici pe asta. Daca il gasea cineva? Ce si-ar fi spus? In plus, ar fi stiut ca apartine cuiva din blocul 12C, scara B. N-am mai reusit sa-l arunc.

Asa ca l-am varat asa impachetat in ghiozdan, si l-am carat azi toata ziua dupa mine, in speranta sa-l arunc intr-un cos uitat de lume. Dar unde? Pe strada sunt prea multi oameni. La metrou misuna de cersetori care cauta prin cosurile de gunoi, la birou in nici un caz...

Si uite asa, l-am carat azi toata ziua cu mine, tinaind ghiozdanul cat mai aproape, nu cumva sa mi-l fure cineva si sa gaseasca pachetul.

Am avut o zi oribila, cu nervi la birou si gust amar la scoala. Abia cand am ajuns acum 10 minute in fata blocului am realizat ca inca il aveam la mine. Am mers azi 9 ore, am strabatut Bucurestiul dintr-un capat in altul, si n-am reusit sa ma debarasez nicaieri de pachetul asta nenorocit.

Asa ca atunci cand liftul mi s-a oprit la etajul 3, am mers hotarata la ghena, si i-am facut vant pe toboganul metalic. O povara in minus.

vineri, 2 martie 2007

Liste

Ca sa nu mai uit aniversari, intalniri sau cumparaturi care trebuie musai facute, am inceput sa-mi organizez activitatile in liste.

Am asa:

liste cu numere de telefon ( pe astea le are toata lumea),

liste cu adrese de mail,

liste cu cumparaturi in functie de ziua saptamanii,

liste cu articole de scris,

liste cu chestii de reparat prin apartament cand imi fac timp,

liste cu parole (am vreo 2 adrese de mail si vreo 5-6 site-uri pe care nu pot intra pentru ca mi-am uitat parola),

liste cu bugetul lunar si cheltuielile,

liste cu scrisori/felicitari/mailuri pe care trebuie sa le trimit datele la care trebuie sa o fac

liste cu site-uri pe care trebuie sa le verific zilnic pentru a nu fi paralela cu realitatea

liste cu filme pe care vreau sa le vad,

liste cu filme pe care trebuie sa le vad (chestiile care au facut istorie),

liste cu cartile pe care vreau sa le citesc,

liste cu cartile pe care trebuie sa le citesc,

liste cu spectacolele de teatru pe care vreau sa le vad,

liste cu orarele (de la aerobic, de la medic, de la slujba, de la secretariatul FJSC, de la cursuri, de la prietenul meu, de la ministere, de la biblioteca FJSC, etc),

liste cu chestii pe care pot sa le fac cand am 10 minute libere,

liste cu chestii pe care le pot rezolva intr-o jumatate de ora,

liste cu chestii care iau intre 1-2 ore,

liste cu chestii pe care trebuie sa le cumpar foarte curand (gen umbrela, foehn...)

liste cu chestii pe care le pot lua mai incolo (gen costum de baie) :D

liste cu alimente sanatoase din care trebuie sa-mi fac stoc, sa nu mai mananc biscuiti cu ciocolata la birou,

and the lists go on.
singura mea mare problema e ca...am pierdut lista in care imi notasem unde imi tin listele :))))

joi, 1 martie 2007