Inozza

Cu Inozza la Parlament

Cand am aflat ca trebuie sa-i iau un interviu lui Adrian Nastase, m-am gandit la un singur lucru. Sa imi fac un set cat mai bun de intrebari sau sa citesc toate interviurile cu el, veti spune voi? Nimic mai putin adevarat! Sa-mi iau tocuri. :)

Toata ziua cand merg la redactie, ma imbrac ca un copil de metrou. In bocanci si cu ce bluza trantesc pe mine, ies val-vartej din apartament si-mi aranjez coama de par in oglinda liftului. Continua sa ma fascineze abnegatia cu care colega mea de apartament isi intinde sau isi carlioneaza parul (dupa caz) o ora si jumatate. Tot o ora sau mai mult ii ia sa isi faca manichiura impecabila. Nu ma intelegeti gresit, am toata admiratia pentru fetele care nu pregeta sa renunte la ore intregi din viata pentru a-si face fizicul cat mai agreabil. Daca toata lumea ar face ca mine, si si-ar taia unghiile in carne, pentru a nu se zgaria in ele, toate saloanele de manichiura ar da faliment.

Cand m-am imbracat intr-o zi la serviciu cu o jachetica azur si niste balerini cu fluturasi de culoarea cerului de dimineata , portarul s-a ridicat din scaun si si-a scos chipiul. Veti intelege de ce, alaltaieri dimineata, cand am plecat spre Parlament, s-a ridicat si mi-a deschis usa. Purtam un costum deux-piece destul de mulat, cu maneci putin bufante, a la anii '80, si cizmulite lungi cu toc cui.

Eram foarte emotionata, o s-o recunosc cinstit. Era prima data cand mergeam la Palatul Parlamentului, sa ii iau un interviu unui politician foarte abil si ermetic, un magician al cuceririi prin invaluire.

Soferul m-a lasat in parcarea imensa a Casei Poporului si mi-a indicat directia. Gresita, bineinteles. Noroc cu fustita! Datorita ei, am reusit sa imi gasesc calea. Nu mai putin de patru indivizi (plus cei trei portari) s-au calcat in picioare pentru a-mi arata care e intrarea S1. Men are so silly!

Inauntru m-am simtit iar ca la aeroport. Am trecut prin detectoarele de metale si mi-au trecut si posetica prin toate chestiile alea. Noroc ca nu au vrut sa o deschida, pentru ca ar fi descoperit o adevarata bomba biologica in ea. Un pachet de biscuiti pe jumatate rasturnat peste reportofon si agenda, o jumatate de jeleu lipit de aparatul de fotografiat si crema de maini, care a tasnit convenabil din tub si a invaluit toata mapa intr-o aroma de extract natural de smirna.

In fine. Mi s-a spus numarul camerei unde eram asteptata, camera 4.087, etajul4. Stiti, eu, vorba unui profesor bucurestean get-beget, sunt de la "tara" (prin asta intelegandu-se tot ce nu e capitala). Credeam ca 4.087 e un fel de 123 la un bloc, a carui numarare incepe cu aptamentul 80 sau asa ceva. Am ajuns eu la 4, si am cautat o baie, sa sterg crema de maini de pe foi si jeleul de pe aparat.

Era prea ridicol ca sa nu mi se intample. Am ramas blocata in "incaparea unde nu intra decat o singura persoana". Ok, breath, once again, breath... Mai avea o jumatate de ora pana ar fi trebui, teoretic sa stau in fata lui Nastase. Era timp. Am incercat sa fiu subtila si sa nu dau cu umarul in usa. Poate intra vreo doamna deputat si ce impresie i-as fi facut? Asa ca am inghiontit un pic usa, cam asa cum faci cand cineva nu-ti raspune la vesnicul "Coborati la prima?". Usa, nesimtita, nici n-a clipit. Hm...Sa dau un cot incet? Nimic. O sa astept. In cateva minute o sa vrea cineva la shuhu, si atunci...dulce liberatate, here I come! Nope. Ori aveau retentie de lichide toti demnitarii nostri, or nu intrau in WC-urile astea capcana. Dupa alte trei minute de scuturat clanta, am hotarat ca e cazul sa devin grosolana. Am varat un umar in usa, si, spre surpriza mea, s-a deschis. Tot o surpiriza am avut cand am citit pe un fisier de pe usa de la intrare cum ca usa toaleta numarul 3 e defecta. Are probleme cu usa! Serios? Nu mi-as fi dat seama! Ce chestie! In loc sa scrii pe usa "Atentie, usa blocata!", lasi femeile sa intre, ca apoi sa nu fie prezente in sala , la vot! E un complot , va spun!

Am iesit fericita ca o vrabiuta din toilet, doar ca sa ma ratacesc pe salile alea labirintice si identice. Dupa 10 minute de mers, as fi dat orice sa ma pot intoarce in toaleta mea sigura, la usa pe care o cunosteam asa de bine, si de care ma legau atatea aminitri...Dar nu, haladuiam fara tel, invartindu-ma in cercuri (practic in dreptunghiuri). Culmea! Peste tot gol. Am incercat o usa, inchisa, a doua, la fel. Deja obosisem. In cizmulitele mele cu toc cui arat foarte bine (si asta n-o spun doar eu), dar nu sunt facute pentru alergare de rezistenta.

Dupa alte 15 minute, am gasit blestemata de camera!!! Totul era exact ca un cosmar al politetii. Sefa de birou a lui Nastase, cum mi s-a recomandat, mirosea a levantica sau asa ceva subtil si jolly, pe fundal rasuna timid Schumann, iar razele soarelui se jucau zglobii pe mobilierul lustruit cu sarguinta. Individa care ma primise zambea incontinuu si usor necontrolat, iar starea ei de zen ma face si me mine sa-mi arat fasolele, vorba lui Preda, chiar daca nu aveam nici un motiv. M-am trezit ca ma uit la ceas zambind, ca rasfoiesc niste notite zambind, apoi m-am incruntat zambind, cand am vazut cat era ceasul, apoi m-am resemnat zambind...si tot asa.

M-a salvat una dintre consilierii lui Nastase, o tipa extrem de stilata, intr-o rochita usoara cu imprimeu animal si niste pantofi superbi de lac. Am stat la o "sueta intelectuala" cateva minute vorbind despre cei doi Comani (decanul de la noi si sotia lui), facultatea noastra, care spunea ea, e un dezastru, lipsa de profesionalism din presa, PSD, politica externa, samd.

N-am putut sa nu observ cartea mare ce sa lafaia pe masa din fata mea. Aproape ca m-a cuprins rasul. "Cum sa-ti pledezi cauza in fata Parlamentului tau", cu subtitlul "Tehnici de influentare a agendei publice". Tipic, huh? Plus ca mai era si ultimul numar al revistei "Luxury" acolo, un fel de catalog al luxului contemporan cu teme precum "Caligrafia luxoasa", "Oscar de la Renta, un creator luxuriant" etc. Ati prins ideea.

Conversatia de o ora cu Adrian Nastase a fost placuta. Singur a recunoscut ca e un tip foarte ermetic, eu mai adaug doar ca he knows how to play the game. E greu sa-l scoti din carapacea de seninatate si de dialog politically correct. Dar, ca sa vedeti ca, oricare ar fi activitatea lui politica sau defectele lui, tipul chiar are umor si un scris catchy (cel putin eu cred asta), cititi aici si aici, doua dintre articolele pe care le-a scris pentru rubrica lui din Jurnalul National.

Mi-a placut colectia lui de tablouri, si faptul ca avea un vas cu bomboane (!) de fructe pe birou. Plus ca a fost dragut si a stat sa-l pozez. As fi pus o poza si pe blog, ca ne-a facut si consiliera lui vreo 3, dar sunt semi-nuda in ea. :) In sensul ca tot ce se vede din mine e un picior aproape gol, in afara de un rest de fusta, care abia se vede. V-ati concentra prea tare pe detalii facile de genul acesta, si nu ati mai vedea ansamblul. :)

La plecare, tot fustita m-a ajutat sa-mi gasesc drumul. Un nenea deputat m-a condus pana la parter, prin toate coridoarele intortocheate, si m-a lasat in siguranta la detectoarele de metale. M-a pus sa-i promit ca o sa-l mai vizitam (eu si fustita, bineinteles), ca mai "inveselim decorul mohorat". Sure thing! O sa vin in spectacole de caritate, cum mergea Marilyn Monroe sa inveseleasca soldatii pe front. Dar, stai! Aia chiar luptau! La astia trebuie sa vina Mos Ene in concert, ar fi mai potrivit cu natura meseriei lor.

Merita sa inchei acest luung post cu o concluzie adriannastasiana: "Comisarul Kovacs, cel care raspunde de lcururile astea, nu este un taliban!"