Breakfast at Judgement Day's

Audrey Hepburn intr-o rochie Givenchy, coborand dintr-un taxi in fata magazinului Tiffany's din New York, in timp ce pe fundal se aude "Moon River" al lui Henri Mancini. Trebuie sa fie una dintre cele mai iconice scene de deschidere a unui film din toate timpurile (click aici s-o revedeti).

Mai mult decat scena in sine, imi place atunci cand Holly (personajul interpretat de Audrey) explica de ce ii place atat de mult la Tiffany's.

Holly Golightly: You know those days when you get the mean reds?
Paul Varjak: The mean reds, you mean like the blues?
Holly Golightly: No. The blues are because you're getting fat and maybe it's been raining too long, you're just sad that's all. The mean reds are horrible. Suddenly you're afraid and you don't know what you're afraid of. Do you ever get that feeling?
Paul Varjak: Sure.
Holly Golightly: Well, when I get it the only thing that does any good is to jump in a cab and go to Tiffany's. Calms me down right away. The quietness and the proud look of it; nothing very bad could happen to you there. If I could find a real-life place that'd make me feel like Tiffany's, then - then I'd buy some furniture and give the cat a name! 

De multe ori, atunci cand am si eu the mean reds, mi-am dorit sa am un loc in care sa ma pot refugia. Un loc a carui frumusete sa-mi anestezieze anxietatile. L-am gasit saptamana trecuta, dar, din pacate, nu pot reveni acolo ori de cate ori vreau.

***

Atunci cand am decis sa vad expozitia lui Damien Hirst de la muzeul Tate Modern stiam despre artistul contemporan doar foarte putin lucruri. In primul rand ca e faimos pentru ca pune animale (intregi sau sectionate) in formol si le eticheteaza drept opere de arta. Si in al doilea rand ca a devenit putred de bogat de pe urma acestei activitati.

Parcurgand insa cele 14 incaperi al expozitiei, am descoperit ca opera lui Hirst nu graviteaza doar in jurul obsesiei mortii si a descompunerii (desi instalatia lui intitulata A Thousand Years, cu capul de vita plin de sange, in jurul caruia bazaie muste - totul fiind expus intr-o cutie uriasa de plexiglas - sau vaca si vitelul sectionati in doua (Mother and Child Divided) si dispusi fiecare in cate 2 bazine cu formol prin mijlocul carora poti pasi, sunt doua dintre lucrarile lui signature).

Hirst are insa si lucrari de o frumusete dureroasa, cum sunt uriasele vitralii realizate din mii de aripi de fluturi sau, pur si simplu, o bucurie vizuala simpla, ca picturile rotative intitulate, sugestiv, Beautiful, childish, expressive, tasteless, not art, over simplistic, throw away, kids’ stuff, lacking in integrity, rotating, nothing but visual candy, celebrating, sensational, inarguably beautiful painting (for over the sofa).

Tocmai cand credeam ca am vazut cea mai frumoasa instalatie a expozitiei (o camera plina de fluturi vii, despre care o sa va povestesc intr-un post viitor), am intrat in penultima incapere si am descoperit propriul meu Tiffany's.

***

Imaginati-va, daca puteti, un raft de otel inoxidabil placat cu aur, de 9 metri lungime, plin cu 30.000 de diamante.

Am ramas vrajita in fata monumentalei instalatii (numita Judgement Day), dar nu din cauza opulentei sale.

Stiu ca e greu de inteles, dar am simtit o liniste profunda in fata splendorii pietrelor, aceeasi liniste pe care crestinii o au atunci cand contempla o icoana frumoasa. In timp ce, reflectandu-se in oglinda din spatele raftului, diamantele isi aruncau lumini caleidoscopice pe fata si corpul meu, am simtit, intr-adevar, ca nothing very bad could happen to me there. 

Ceea ce este ciudat e ca nimic din incapere (ale carei lucrari Hirst le-a denumit, colectiv, Beautiful Inside My Head Forever), nu mi-a trezit complexul lui Midas. Nu mi-am dorit ca vreuna dintre pietrele pretioase de acolo sa-mi apartina. Mi-am dorit, in schimb, sa ma pot aseza turceste pe podeaua din fata Judgement Day si sa imi plimb ochii peste miile de luminite stralucitoare, pana cand, obosita de atata frumusete, sa adorm. Si, bineinteles, sa pot reveni acolo ori de cate ori as fi fost cuprinsa de the mean reds.

Din pacate, expozitia lui Hirst se va inchide pe 9 septembrie si dupa aceasta data nu stiu care este destinatia instalatiilor. Multe vor fi, probabil, vandute, multe au fost imprumutate de la alte muzee si galerii de arta din lume, unde se vor intoarce dupa sederea londoneza. 

Am descoperit ca Judgement Day a fost achizitionat de The Broad Art Foundation din Santa Monica, ceea ce ma bucura pentru ca stiu ca intr-o zi o sa-l revad.

Poate savurand un croissant si cu un latte machiatto, de ce nu?