vineri, 23 martie 2012

"Eu nu sunt pantofii mei"

Din cand in cand, cineva trebuie sa ne reaminteasca ceea ce stiam, oricum, demult. 

Cand fata cu ghetutele crem, de piele intoarsa, si geanta de culoarea piersicii, de pe care parca abia se desprinsese eticheta cu pretul, s-a asezat langa mine, mi-am retras, instinctiv si usor rusinata, picioarele sub bancheta metroului. Purtam o pereche de cizme maro, subtiri, putin prafuite, pe care imi tot propusesem sa le inlocuiesc cu o pereche noua de botine, dar nu apucasem. 

Privirea mi-a coborat apoi spre geanta din poala mea, si ea roasa pe la colturi, care parea ruda de la tara, mai saraca, a gentii elegante care se odihnea pe genunchii vecinei mele. Mi-am strans si mai tare picioarele sub bancheta, mi-am reprimat dorinta de a deveni invizibila (cu care eram destul de familiarizata in ultima vreme) si mi-am continuat lectura. 

Citeam in "Calaul dragostei si alte povesti de psihoterapie" a lui Yalom povestea unui barbat care refuza sa accepte ca moare din cauza cancerului. "Grozav! Omul asta trece printr-o drama inimaginabila si eu ma simt nefericita din cauza cizmelor mele. Se pare ca ating noi culmi ale superficialitatii in fiecare zi."

Ceea ce am citit cand am dat pagina, insa, a avut acelasi impact pe plan mental pe care l-ar avea, probabil, un Intercity pe plan fizic, daca as decide vreodata sa fac autostopul pe calea ferata.

"Il imboldisem pe Carlos sa faca diferenta dintre sinele lui fundamental si celelalte atribute sau activitati periferice. Apoi, trebuia sa se "dezidentifice" in raport cu elementele ce nu tineau de identitatea lui esentiala: se prea poate ca ele sa reprezinte lucruri care-i plac, pe care le face sau pe care pune pret - dar ele nu sunt el, nu sunt fiinta lui esentiala. (...) 

Aceasta interpretare ii risipise in mare parte anxietatea, iar prezentarea pe care o facuse saptamana trecuta la serviciu fusese minunat de lucida si lipsita de suspiciuni. Nicicand nu facuse treaba mai buna! Pe tot parcursul prezentarii, o mica rotita din mintea lui se invartise, susurandu-i aceeasi mantra linistitoare: "Eu nu sunt munca mea." Dupa ce terminase de vorbit si se asezase pe scaun langa seful lui, mantra continuase: "Eu nu sunt munca mea. Nici vorbele pe care le rostesc. Nici hainele de pe mine. Nici unul dintre aceste lucruri." Isi incrucisase picioarele si observase ca avea pantofii scalciati de-atata purtare: "Si nici pantofii mei nu sunt". [Aici, de supriza si de uimire, am uitat sa respir cateva secunde.] Incepuse sa-si miste in pantofi degetele de la picioare, iar apoi picioarele incaltate pe sub masa, sperand sa-i atraga atentia sefului lui, ca sa poata proclama in fata lui "Eu nu sunt pantofii mei!"

Am coborat din metrou avand cu totul alta stare de spirit. Eu nu sunt cizmele mele uzate! Eu nu sunt geanta mea, mobilul meu, eu nu sunt forma corpului meu, nu sunt tenul sau job-ul meu. Eram atat de marcata de aceasta descoperire ca aproape ma izbeam de oameni pe strada.

In acea zi, am urmarit pe Facebook cu un interes ridicat fotografiile si textele pe care le postau oamenii. Mi-au trecut prin fata farfurii care contineau meniuri sofisticate de pranz, poze din vacante, accesorii vestimentare colorate, gadget-uri scumpe, melodii sau citate - majoritatea lucruri cu care ei se identificau. Am zambit ca pentru mine. Inca un lucru bun la Yalom e ca te ajuta sa realizezi ca oricat de speciali sau diferiti ne-am crede, suntem mai asemanatori decat vrem sa recunoastem.

La o saptamana dupa aceasta zi plina de revelatii am fost la cumparaturi cu sora mea. Mi-am cumparat 6 perechi de pantofi de primavara, ca sa nu mai fiu nevoita sa port cizmele decat peste un an. 

In dimineata in care am purtat perechea mea preferata din randul noilor achizitii (asortata cu o geanta noua si ea), am iesit din casa cu o stare de spirit de zile mari. Si, cum mergeam eu asa vesela si zambeam larg, de parca aveam in picioare cel putin o pereche de Charlotte Olympia (si nu niste pantofi de piele absolut simpli), deodata m-a lovit vechea revelatie. "Eu nu sunt pantofii mei!"
In mod paradoxal, desi mi-a pierit sentimentul de buricul pamantului, m-am simtit mai bine ca pana atunci. Purtam o pereche de pantofi nou-nouti, dar eu nu eram pantofii mei. Cum nu voi fi pantofii mei nici atunci cand acestia se vor largi si se vor scalcia. 

Daca ati vazut "Fight Club", stiti deja celebra replica "You're not your job. You're not how much money you have in the bank. You're not the car you drive. You're not the contents of your wallet. You're not your fucking khakis".

Cam pe aceeasi idee e si citatul de mai jos, al lui Andre Jordan, care e un ilustrator foarte misto.
Poate ca de pe un text ca asta ar trebui sa-i invatam pe copii alfabetul in loc de "Ana are mere". 

Voi ce NU sunteti? 


16 comentarii:

Gelu spunea...

Nu sunt zecile de beri baute in doar cateva seri; nu sunt tipul care se trezeste dimineata cu o tipa carui nume nu si-l aduce aminte; nu sunt DSLR-ul cu obiectiv fix de 30 de mm; nu sunt laptopul cu mii de coruri si nici tableta cu Android; imi place in schimb sa cred ca sunt sandalele de 700 de Rupee pe care le voi purta dimineata.

andressa spunea...

Stiu ca asta ar trebui sa ne faca sa ne simtim mai bine, dar eu am avut ieri o alta reveletatie, complementara cu a ta, ca sa zic asa. Nu sunt hainele mele (niciodata nu am crezut asta si nu am fost jenata de ele nici cand veneam in training la serviciu - iar asta era de curand!), nu sunt sunt tenul meu, nu sunt jobul meu, dar credeam ca sunt... prietenii mei. Legaturile pe care le fac cu oamenii de-a lungul vietii. Singurl luncru pe care il pretuiam cu adevarat.
Si stii ce? Nu sunt nimic de fapt. Pentru ca exceptia sunt oamenii buni, iar regula sunt oamenii egoisti. Care pur si simplu nu te suna niciodata sa te intrebe doar ce faci.
Asa ca... nu stiu ce sunt.

Irina spunea...

Eu nu sunt profunda mea incapacitate de a-mi asorta hainele. Si nici perechea de tenisi pe care nu vreau sa-i arunc pentru ca poarta amintirea inceputului unei iubiri care m-a facut totusi sa fiu...

stilistele spunea...

nu, nu suntem incaltarile sau hainele noastra; dar acestea, la un loc, ne dau o stare de spirit mai buna (asa cum relatezi si tu). Nu se-ntreaba nimeni de ce?

Anonim spunea...

Foarte frumos scris si ma bucur ca te-ai intors, Ina.
Parerea mea e ca suntem tot ce putem sa fim in cautarea fericirii. Cum Siddharta a gasit calea de mijloc intre a fi ascet si om de lume, si noi suntem polivalenti, suntem hainele noastre si gandurile noastre, all in one "beautiful disaster", in care nici una nici alta nu ne mai apartin si pe care incercam sa le asortam permanent,(fara sorti de izbanda). Cateodata cugetul sta sui, nepotrivit, "ca pe gard", si ne rusinam de el ca de o camasa lalaie, alteori e patat, asa ca il mai dam cu "bleach" pentru ca dimineata sa revenim la "apretarea" noastra mentala. Asa ca nu intotdeauna obiectele sunt de vina. Poate ca daca nu ar fi atat de multe si de branduite, marketate, manageruite, trenduite si altele, am invata sa le apreciem fara sa le vedem ca pe niste "shallow accesories".

Numai bine Ina
And remember:
"They can't keep a good girl down!"

Anca spunea...

nu sunt jobul meu, pentru ca nu il am, nu sunt banii mei, pentru ca nu ii am, nu sunt prietenii mei, pentru ca nu ii am... :)

Stefanela spunea...

eu nu sunt JOBUL meu pentru ca nu ma reprezinta, nu ma caracterizeaza.

Ina spunea...

@Gelu: sa-i porti bucuros! :)

@Andressa: Nu esti nici prietenii tai, cum nici ei nu sunt tu. Si exista mai multi oameni buni decat crezi in jurul tau. :)

@Irina: ce frumos! Cum sa-i arunci? :)

@stilistele: are, evident, legatura cu stima de sine, cu integrarea sociala etc. Dar astea sunt lucruri de suprafata si conteaza prea putin, cu adevarat. :)

@Anonim: Foarte frumos si intelept spus. Multumesc pentru comentariu. :)

@Anca: Imi vine greu sa cred ca o fata ca tine nu are prieteni... Cat despre job sau bani, tocmai asta e ideea: nici cand le ai nu-ti definesc sinele tau profund.

@Stefania: Of. Sper sa-ti gasesti ceva ce sa-ti faca placere cat mai curand. Pana atunci, insa, eu sunt mandra de munca pe care o faci si pentru ca nu te dai batuta. >:D<

mOntecOre spunea...

e bine de retinut ca nu sunt pantofii mei, nu sunt parintii mei, nu sunt jobul meu si sa accentuam ca sunt suma faptelor si actiunilor mele. Sunt cel care decide sa faca un bine sau un rau. Etichete puse de societate vs potentialul de a descoperi un om capabil sa...

ps: chiar si fiind vorba de o poveste reala in carte nu cred ca e cazul sa te cuplabilizezi cu privire la gandurile tale ...mai important e ce faci decat gandurile tale egoiste:)

Mimoza spunea...

cel mai mult si mai mult mi-a placut finalul...

licurici spunea...

da' de unde. suntem exact pantofii, hainele, mobilul, laptopul şi tot restul pe care ni le cumpărăm singuri. pt că le alegem pe placul nostru, în funcţie de valorile pe care le avem, de cum gândim, de cum ne raportăm la lume şi viaţă. şi de câţi bani avem, evident.

orice lucru pe care ni-l cumpărăm ne reprezintă şi suntem o parte din el. şi nici măcar nu e o ruşine asta. părerea mea. :)

Ina spunea...

@Licurici: E o problema atunci cand pui un semn de egal intre tine si un obiect de imbracaminte (cum am facut si eu la un moment dat, recunosc). :) Bineinteles ca tot ce detii (obiecte, slujba, apartament, pozitie sociala etc.) te reprezinta intr-un fel si reprezinta circumstantele tale actuale, dar intre aceste lucruri si sinele tau profund nu exista un semn de egal. Tu nu esti nimic din ceea ce detii. Asta am realizat eu atunci. :)

licurici spunea...

în logica binară, în viaţa asta de pe pământ, lucrurile tale eşti tu. tot ce îţi cumperi de când te naşti şi până mori, indiferent de stadiul tău de evoluţie socială, emoţională şi intelectuală, eşti tu. chiar şi iubitul tău eşti tu, şi ce visezi eşti tu, şi greşelile tale eşti tu. şi faptul că spui că nu eşti pantofii tăi, eşti tu. :D

şi nu e nicio problemă semnul de egal pt că nu am dat o valoare de bine sau rău egalului acela. :D iar sinele tău e tocmai suma impulsurilor care îţi determină acţiunea şi care îţi satisfac nevoile de bază, cum ar fi cumpărarea unor pantofi. :)

mă rog, ne putem "bate" cât vrem în argumente pt că oricum nu putem verifica nimic. :) deşi, dacă luăm în considerare teoria sinelui cuantificat, azi-mâine ne putem evalua propria persoană în mod ştiinţific, pe bază a diverşi indicatori.

ok. asta e discuţie de bere, de fapt. o zi faină. :)

Ina spunea...

:)

Cu susu'n sus : spunea...

Eu sunt pantofii mei scalciati si sunt si sunt toate mecanismele mele de aparare care ma constrang sa-i dau dreptate lui Yalom pentru a-mi acoperi invidia sau frustrarea in raport cu pantofii vecinei de metrou.


Ina spunea...

@Cu susu'n sus: Cu mecanismele de aparare sunt de acord. Cu pantofii nu. Let's agree to disagree. :)