Inozza

Cum mi-am programat eu cununia

- Alo? Bună ziua! Domnul Mândruţă?
- Da, săru'mâna. V-ascult!

Aşa a început aventura mea la Antena 1.

În prima zi mi s-a spus să fiu acolo la 9:30. Bineînţeles că m-am prezentat la 9, dar echipa mea plecase deja pe teren, la un accident pe DN1. Şi am rămas să casc ochii prin redacţie, să fac "muncă de birou". Am făcut şi eu ce fac toţi oamenii la ora aia. Mi-am luat o cafea de la automat, şi după ce am citit ştirile de pe Reuters, am intrat pe mess. Mă aşezasem la calculatorul Simonei Gherghe, după cum mi-am dat seama văzând wallpaperul. În poză avea o căciuliţă tiroleză şi zâmbea alături de o prietenă. Drăguţ.

Tot în primele câteva zile am şi intrat în contact direct cu lumea bună a Antenei. Adică am stat pe aceeaşi canapea jumătate de oră cu Simona Pătruleasa, inerval în care, bineînţeles i-am aruncat o privire gen Te ştiu de undeva? în timp ce răsfoiam plictisită un "Adevărul".

Pe Gabi Vrânceanu-Firea am întâlnit-o pe un coridor pustiu. Mi-a spus :"Bună!" şi mi-a zâmbit. Ooooooo! Deja auzeam bliţurile paparazzi-lor în jurul meu. The road to stardom, I tell you!

Cu Alessandra Stoicescu mă întâlneam tot timpul în cabina de montaj. Mă întreba dacă pot să îi împrumut un pix, sau o pereche de căşti. Cu o privire extatică, îi ofeream până şi scaunul de sub mine. Ce fac vedetele astea din tine...

Peste Vlad Petreanu şi Moise Guran dădeam tot timpul buzna când mă duceam să iau un fax pe care îl ceream, şi de fiecare dată îmi dădeau întietate! Marius Tucă mi-a ţinut odată uşa deschisă (da, ştiu, e un gentleman) iar pentru Adelin Petrişor am căutat odată la Arhive nişte imagini pentru un material.

Of course, cu timpul mi s-a calmat agitaţia maniacală stârnită de lucrul în comun cu atâtea persoane celebre. Am încetat să-mi mai sucesc gâtul după fustele satinate ale Mihaelei Rădulescu sau după cravatele portocalii (vă jur!) ale lui Lucian Mândruţă. Tot cu timpul, oamenii au început să mă cunoască. Am început chiar o muncă productivă (deci adio mess!), şi m-am făcut cât am putut de utilă. Unora, indispensabilă. Cu băieţii de la montaj mă mai certam când îmi încurcau castele şi îmi mâncau Fornetti, iar doamnele de la Arhive ştiau că de fiecare dată cer imagini imposibile, gen: "cumnata Cămătarilor după gratii" sau "mascaţi spărgând uşă noaptea, fără timing în cadru, şi eventual cu ţigănci, nu ţigani".

Am fost pe teren la multe reportaje interesante, unori luând inerviuri unor "somităţi", sau aşteptând cu orele să iasă un cadavru de la morgă (promit să v-o povestesc pe asta, că e bestială). Însă unul dintre cele mai amuzante reportaje pe caree l-am făcut a fost unul cu camera ascunsă şi sub acoperire.

Subiect: Din exces de zel, unele biserici din Capitală percep supra-taxe la botezuri şi la nunţi, încălcând astfel regulametul oficial al Bisericii Ortodoxe.
Scenariu: Eu, mireasă de la ţară, vin cu năşica joi după-amiază la biserică, să aranjăm pentru un dublu eveniment, nuntă şi botez, duminică. Idealul era să reuşim să demonstrăm că, cu puţină bunăvoinţă, poţi fi strecurat şi într-un program supra-aglomerat. Mai vroiam de asemenea să aflăm cum se justifică preţurile piperate.
Locaţie: Trei dintre cele mai "populare" biserici bucureştene , Caşin, Sf. Elefterie şi Sf. Spiridon cel Nou, precum şi două biserici "de cartier", fără pretenţii.

Caşin. Vorbim cu femeia care se ocupă de contabilitate şi administraţie, în lipsa preotului.
-Dar bine, cum vine asta, duminica asta? Programările se fac şi cu luni de zile înainte! se cruceşte femeia.
-Ştiţi, finuţa mea e de la ţară. N-a mai fost în Bucureşti şi nu prea ştie.
Femeia se uită la mine cum m-aş uita eu la un poliţist necorupt. Perplexă.
Eu pun pe faţă cel mai tâmp zâmbet şi discuţia continuă.
-Ştim că am venit foarte târziu, dar suntem oameni cu credinţă, spune binevoitoare Teo. Şi sperăm să putem rezolva cumva, cu un ajutor la sfântul lăcaş, eventual...
-Dumnezeu îi ajută mereu pe cei cu credinţă! a conchis femeia.

Şi credinţa, sau cele 7 milioane promise mi-au asigurat fericirea pentru duminica ce urma. Am fost progamaţi la 17, între nunta de la 16 şi cea de la 17:30, care a fost amânată cu jumătate de oră. Deh, nu toţi au credinţa mare...

Sfântul Elefetrie. Acelaşi dialog, mai multă credinţă, dar şi mai multă generozitate. Pentru doar 9 milioane ni se pun la dispoziţie 4 preoţi, nu doar doi ca la Caşin, dar şi corul Operei Române, care se pare că, în timpul liber, trece podul şi umple de triluri imensa clădire. Vrem, vrem!

Sfântul Spiridon cel Nou. Aici, năşica n-a mai putut să intre. Fusese locul în care s-a măritat şi ea, cu ceva timp în urmă, şi preotul încă o ţinea minte după scandalul pe care îl făcuse. Am intrat doar eu şi "tata", şoferul nostru. Pentru suma de 13 milioane ni s-a promis un preot care "seamănă cu Mântuitorul", un cor de 30 de persoane, şi cea mai frumoasă oficiere de slujbă. Şi ni s-a făcut loc în program, pentru că eram oameni cu credinţă. Am găsit aici nişte discuţii foarte interesante între viitoare mirese cu privire la taxele percepute la această biserică.

Bisericile de cartier ne-au cerut suma de 1 milion de lei. Bineînţeles că am insistat să dăm mai mult, şi atunci ni s-a spus că putem contribui cu cât putem. În plus, acolo am fost şi inspectată mai de aproape. Mi s-au dat sfaturi în legătură cu fericitul eveniment şi am fost compătimită pentru că mă căsătoresc de-acum, deşi arăt ca o "fetiţă". Oamenii ăia mi-au ajuns la suflet. Serios.

Şi dacă înainte să-mi citiţi postul credeaţi că o căsătorie religiosă presupune doar emoţii, rochie albă, lumânări şi "Da-uri" spuse răspicat, think again. Presupune şi multă ...credinţă.