Hobby-urile anului sufletesc 2009-2010

E trecute de 2 şi eu stau ca un cuc chior şi fără de somn în mijlocul patului. Motivul e isteţimea mea proverbială: un espresso imens băut pe la 10 în seara asta, cu o colegă. Am mers împreună la spectacolul Urban Kiss de la teatrul de Operetă şi după terminarea lui am rămas la o cafenea să schimbăm impresii.

La Urban Kiss am primit invitaţii de la Monica Petrică, prim-balerina Operei Române, pe care o ştiţi din diversele spectacole de balet, dacă sunteţi fani, sau din spectacolul Un Tango Mas, în care dansează cu Răzvan Mazilu (ca şi în Urban Kiss, de altfel). Am cunoscut-o pe Monica cu ocazia unui interviu pentru revista On şi, în afara obiceiului ei puţin enervant de a-mi spune "pisoi", (de cel puţin 10 ori într-o discuţie telefonică de 5 minute) e o persoană incredibil de fermecătoare, care ţi se insinuează destul de repede în suflet şi care te tratează cu o căldură ciudat de familiară. Nu vreau să mă gândesc că e un "defect" profesional sau o tehnică de a-şi crea o imagine favorabilă în media. Îmi ajunge că mi-a oferit invitaţii la spectacolele pe care le are în prezent şi că mi-a insuflat unul dintre hobby-urile anului sufletesc 2009-2010.

O să fac aici o paranteză pentru a explica cum a apărut sintagma "an sufletesc". Aud toată ziua cuvântul "an" în diverse combinaţii. Cele mai dese sunt "an calendaristic", "an universitar", "an şcolar" etc. Şi mai aud tot felul de oameni nemulţumiţi de sintagmele astea. Aşa am decis să creez o sintagmă în care "an" să nu mai aibă o conotaţie negativă (de constrângere, datorie), ci una plăcută. "Anul sufletesc" este, aşadar, anul care cuprinde toate bucuriile sufletului tău. Şi chiar dacă se suprapune anului profesional sau universitar, sunt două universuri paralele. Paranteză închisă.

Cum spuneam, discuţia pe care am purtat-o cu Monica mi-a deschis o poftă incredibilă de balet. Având în vedere cât de uşor am fost de influenţat, trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că nu am intervievat un puşcaş marin. :)) Pasiunea cu care mi-a vorbit despre balet şi nenumăratele lui avantaje pe care le vedeam live asupra ei (postură, graţie, flexibilitate, proporţii frumoase) m-au determinat să iau decizia: mă apuc de balet!

Ştiu că pare o decizie amuzantă, dar în contextul traiului nostru urban şi gri, cred că o pereche de poante, un strop de graţie în plus şi refugiul în ceva atât de suav nu are cum să strice. Nu mă înţelegeţi greşit, nu-mi imaginez că o să ajung să dansez în ansamblul Operei Române. Dar nici nu îmi propun aşa ceva, pentru că baletul va fi parte a anului meu sufletesc, nu profesional. Am găsit locul unde voi urma cursuri de balet (sub forma condensată a programei liceelor de coregrafie), am găsit şi o prietenă cu care să mă distrez şi marţi mergem să ne înscriem. Sâmbătă am primul curs şi abia aştept să vă povestesc cum a fost! :D

Un al doilea hobby pe care vreau să-l dezvolt în anul sufletesc 2009-2010 l-am descoperit datorită lui Cosmin Soare, un foarte talentat breakdancer, free runner şi dansator de capoeira, pe care, surpriză! l-am cunoscut tot cu ocazia unui interviu pentru On (este vorba despre un interviu în oglindă cu Monica, o să vi-l arăt de cum apare). Pe Cosmin îl ştiţi din reclama Vodafone cu balerina, deşi, fetelor, trebuie să vă spun că arată muuult mai bine în prezent. :P

În timp ce mă documentam pentru interviu, am vizionat o grămadă de filmuleţe cu free running (vi-l recomand pe ăsta) sau cu capoeira (dacă nu ştiţi sigur cu ce se mănâncă, click aici) şi mi s-a aprins un beculeţ care spune că am nevoie de un sport prin care să elimin tonele de stres. Cum pentru free running ar trebui să am un pic de condiţie fizică şi şcoli de capoeira nu prea sunt pe toate gardurile în Bucureşti, m-am oprit asupra unui alt sport solicitant, care mă atrage ca becul moliile: alpinismul.

Recunosc că până în prezent toate ascensiunile mele montane sau avut loc la insistenţele altora şi s-au soldat cu lacrimi crocodiliene de neputinţă şi epuizare fizică. No more, I say! Anul ăsta voi pune my lazy arse to work. :) Am în program pentru la vară câţiva masivi din Munţii Tatra (grupa cea mai înaltă a Carpaţilor) şi, chiar dacă din intenţia asta n-o să-mi iasă decât un prăpădit de traseu pe Piatra Craiului, nu ştiu de ce, dar am impresia că tot o să fiu mulţumită.

Ei, şi uite aşa am ajuns la ultimul hobby pe care vreau să-l cultiv în anul ăsta: paraşutismul. Cum am ajuns la el, mi-e greu să vă explic, e mai mult o combinaţie de lecturi şi discuţii cu fani înfocaţi sau simpli paraşutişti-wannabees.

Ce-i drept, am ratat înscrierile din ianuarie la cursurile organizate de Aeroclubul Român (mai multe informaţii aici) şi, cum altele nu se mai fac până anul viitor, am timp să mă ocup de forma fizică care va trebui să fie pretty damn good dacă vreau să trec probele lor fizice (care conţin cuvinte dureroase chiar şi numai pentru auz, precum "flotări" - auu! - "tracţiuni", - auch!- "probă de rezistenţă" şi "probă de viteză").

Anywayz, cum n-am de gând să aştept un an întreg pentru a sări cu paraşuta, mi-am propus să fac anul ăsta o săritură în tandem cu un instructor. E drept, mă va goli de 120 de euro, dar sentimentul va fi priceless. O să plătesc şi taxa de 30 de euro pentru filmare şi vă voi oferi nebănuita şi fantastico-extraordinara ocazie de a mă vedea cu ochii cât cepele, părul vâlvoi, probabil şi cu un cadru-detaliu al amigdalelor mele în timp ce urlu îngrozită. :)

E trecute de 3 dimineaţa şi eu stau tot ca un cuc chior şi fără de somn în mijlocul patului. Măcar v-am împărtăşit şi vouă cele 3 hobby-uri pe care le am în vizor anul ăsta. Recunosc, unul dintre motivele postului ăstuia e să mă responsabilizez. :D Aşa că, data viitoare când ne întâlnim, nu vă jenaţi să mă întrebaţi: "Ina, te mai ţii de poante?" ;)

Duplexul vieţii

De câteva zile sunt băgată cu tot cu coate şi glezne în ceea ce am numi „piaţa imobiliară bucureşteană”. Cu alte cuvinte, vreau să mă mut şi îmi caut un apartament. :D

La începutul acestei aventuri eram naivă şi plină de încredere. Credeam că „mobilat modern şi complet utilat” însemna chiar acest lucru: că apartamentul avea mobilă – aproape – nouă şi toate utilităţile necesare: maşină de spălat, frigider, aragaz, eventual cuptor cu microunde şi alte nebunii.

După zeci de conversaţii cu agenţi imobliari şi câteva vizionări nefericite de apartamente, vălul naivităţi a început să mi se ridice încet de pe ochi şi am ajuns să pot decodifica pe loc o ofertă imobiliară.

Astfel, ceea ce pentru o proprietară era „apartament de două camere la vilă pe Maria Rosetti, spaţios, cu două grupuri sanitare, mobilat ultra-modern şi utilat complet” în realitate era o văgăună mică, cufundată în beznă (avea în faţă o vilă cu un etaj mai mare care bloc complet lumina solară), cu o încăpere cât o cabină de duş care adăpostea (surpriză!) chiar o cabină de duş şi o mini-chiuvetă şi o altă încăpere ce adăpostea o toaletă (în celălalt capăt al apartamentului), în timp ce mobila „ultra-modernă” erau două canapele banale şi un dulap negru, din pal melaminat.

O altă proprietară îşi descria apartamentul de lângă Operă ca „cochet”. Aveam să aflu că „cochet” înseamnă că are un parchet vechi care scârţâie şi sobe de teracotă. Un apartament în Militari, lângă Cora era de confort I, „complet mobilat şi utliat”. Într-adevăr era atât de utilat, încât n-avea nici banalele contoare de apă, iar mobila era complet completă, ei, poate cu excepţia geamului din sufragerie, care era spart pe jumătate şi a vitrinei-bibliotecă căreia îi cădeau uşile.

Tot aşa, un apartament din Rahova (sau o altă zonă la fel de bună) era descris ca fiind „situat într-o zonă liniştită”, dar care în acelaşi timp avea „sistem de alarmă de ultimă generaţie, uşă metalică” şi era într-un imobil „supravegheat BGS”. :))

De altfel, sunt câteva cuvinte-semnal, foarte uşor de depistat după ce capeţi un pic de experienţă, care îţi indică dacă ceea ce ai găsit se înscrie în categoria utter real estate disaster. În această categorie se numără: condiţii deosebite (tradus cel mai probabil prin „patru pereţi şi un acoperiş”), îmbunătăţiri (ceea ce pentru unii înseamnă zugrăvit acum doi ani sau robinete schimbate la baie), mobilat frumos (aici nu mai înţelegi dacă proprietarii îşi laudă propriul simţ estetic sau fac un eufemism), ca să nu mai pomenesc nimic de prezentări gen vedere stradală sau panoramă deosebită (de parcă, zău aşa, te-ai muta în panoramă, nu în apartament).

Ei bine, la capătul câtorva astfel de zile de inspectat piaţa şi vizionări de apartamente triste, soarele a răsărit în sfârşit pe strada mea. Descoperisem ceea ce, în viziunea mea, era Sfântul Graal al pieţei imobilare din Bucureşti, cu tot ceea ce visasem vreodată la un apartament. Un duplex la 100 de metri de Cişmigiu (!!!), într-o clădire numită Central Palace, cu scară interioară, mobilat baroc, cu o baie ultra modernă, o bucătărie micuţă, dar echipată complet (inclusiv cuptor cu microunde şi filtru de cafea), o debara rotundă adorabilă, termopane, gresie, faianţă, centrală termică, Internet, telefon, pat regal, terasă de 10 metri pătraţi cu vedere la Palatul Parlamentului, totul la doar...400 de euro.

M-am frecat la ochi, am recitit anunţul, după care am pus mâna pe telefon şi am sunat. În aceeaşi zi am mers la vizionare şi m-am îndrăgostit complet de el. Era un vis: un mini-conac englezesc pe fucking Park Avenue-ul Bucureştiului. Pozele de mai jos nu sunt suficiente pentru a-l descrie în toată splendoarea sa, dar vă ajută să vă faceţi o idee.

Baia

Bucătăria

Dormitor dinspre baie

Dormitor

Hol dinspre terasă

Hol

Intrare

Scară

Separeu hol

Vedere din hol înspre terasă

Colega cu care intenţionam să mă mut l-a considerat prea scump, aşa că mi-am propus să fac singurul lucru pe care puteam să-l fac: să-l uit. Doar că în noaptea aceea n-am făcut altceva decât să visez că locuiam în el, culmea, cu colegul meu de birou Radu, my dear metro-sexual, The Devil Wears Prada-addict, fashionista, car-freak, non-gay,:P blue-eyed friend.

I-am povestit a doua zi Radu de vis, dar mai ales de apartament, şi, după ce i-am arătat pozele, l-am molipsit de microb. Ne-am continuat ziua dezbătând cum împărţim dulapurile de haine şi debaraua (întrucât Radu are mai multe haine chiar şi decât mine, asta devenise o problemă :)) ), am început să ne facem planuri de alergat dimineaţa în Cişmigiu împreună (şi astfel am renunţat la ideea de a ne lua biciclete de cameră, cum plănuisem amândoi), planuri de petreceri date pe terasă, planuri de unde vom parca maşina noastră şi cum vom bloca accesul câinelui nostru la etaj, unde urma să aibă camera Radu.

Mi-am dat seama cu ocazia asta că Radu ar fi the most perfect and ultimate room mate. O să deschid aici o paranteză pentru că v-am promis mai demult să vă povestesc câteva cuvinte despre el şi n-am apucat să o fac. Radu este every little girl’s dream-friend: un băiat pasionat de modă şi shopping, care te poate ajuta să-ţi aranjezi o ţinută, căruia nu-i e frică să poarte pantaloni roz slim cut, cu un umor debordant şi un imens chef de dans, cu care mă pot duela în replici din all my favourite chick movies (preferatul nostru e The Devil Wears Prada, dar o mai dăm şi în Legally Blonde sau în mai recentele Bride Wars sau Wild Child :D), dar mai presus de toate, cu un suflet mare şi bun (v-am spus că s-a oferit de bună-voie să mă ducă la 4 dimineaţa cu maşina la aeroport când am plecat la Roma?). But enough about Radu, postul ăsta este despre duplexul vieţii, aka visul meu imobiliar. :P

Ne-am dus în aceeaşi zi la o a doua vizionare şi, cum era de aşteptat, Radu s-a îndrăgostit pe loc de el. Mi-a cerut doar două ore să discute cu mama lui şi avea să-mi dea răspunsul definitiv. Era 90% sigur, însă. Apoi au început să vină părerile contra. Mama mea, căreia nu îi prea surâdea ideea, şi care încerca să mă convingă că avea să îmi lipsească intimitatea (într-adevăr, duplexul era un imens spaţiu deschis), sora mea care nu era sigură că m-am gândit bine la toate aspectele, Ligia, care spunea că o să ne usuce întreţinerea (centrala fiind pe bază de electricitate, şi nu gaz).

Am rămas fermă pe poziţii. Asta până seara, când, după ore de surfat netul şi de citit discuţii pe forumuri despre centrale electrice, ajunsesem la concluzia că, într-adevăr, chestia asta se putea dovedi extrem de costisitoare. Radu m-a sunat să mă anunţe că el e gata să se mute cu mine oricând. Acum eu eram cea nehotărâtă.

A doua zi, după o noapte de vise cu apartamente şi mutări, am decis că merită să-mi asum riscurile, oricare ar fi fost ele. Era un duplex la 100 de metri de Cişmigiu, for Pete’s sake! Am descoperit că şi fetele mele se răzgândiseră. Ligia m-a asigurat că mă sprijină în nebunia mea, explicându-mi motivele răzgândirii ei: “M-am gândit… dacă şi gagica şi mama lui Columb erau tot aşa ca noi? Adica: “Nu te duce, nu te duce!” O viaţă ai! Be wild!” :))

Când să-i comunic lui Radu decizia mea de nestrămutat, am descoperit că şi Radu se răzgândise. În calea fericirii mele stătea acum licenţa lui de 1.000 de euro de la Universitatea Hyperion, pe care nu o putea achita dacă se muta acolo.

Aşa că acum, duplexul vieţii nu este decât o iluzie, amintirea unor zile în care am visat cu ochii deschişi la ceaiul de dimineaţă băut pe o terasă însorită şi la jogging matinal în Cişmigiu. O să ajung, probabil, să locuiesc într-un apartament dintr-o zonă sigură, cu alarmă de ultimă generaţie şi uşă metalică, care se află într-un imobil supravegheat de BGS.