Ieri nu a fost ziua mea

...but it sure felt like it.

Dis de dimineata colega mea, Diana, (despre care va povesteam intr-un post trecut ca face minunatiile cu dantela, organza si perlute de la Mansarda9) m-a asteptat cu doua cadouri minunate.

Primul a fost brosa uriasa din organza galbena care stia ca-mi place:

Iar al doilea o fandacsie cu doi trandafiri, aproape identica cu cea de mai jos:

Surprizele au continuat cu un tort in forma de buburuza si "A History of Advertising", pe care le-am primit cadou din partea fostilor colegi de birou.  Asta, bineinteles, ca sa nu uit de copywriterul din mine.

Ca o paranteza, am avut, de-a lungul celor 4 ani de cand lucrez o gramada de colegi intr-o gramada de locuri, dar nici unii nu se compara cu cei pe care i-am avut in ultimul an. O sa-mi fie dor de voi, you guys! 

Apoi am scris postul de mai jos si, dupa ce am postat un link catre el pe Facebook, s-a dezlantuit un potop de zeci de mesaje, mailuri si telefoane, mai ceva ca de Craciun si de ziua mea impreuna.

Asa se face ca, in ciuda unor sesiuni de frisoane, dureri de cap si febra, (m-a prins o ticaloasa de raceala) am stat toata ziua cu un zambet tamp pe fata.

Si, daca as avea voie sa aleg cadoul care m-a facut cel mai fericita ieri, ar fi fara indoiala randurile de mai jos, venite din partea unei persoane minunate, care n-are idee ce bucurie mi-a facut (si care sper sa nu se supere ca le impartasesc cu voi).

                                                 

Va multumesc, asadar, pentru o zi in care mi-ati adus aminte ca sunt un om extrem de norocos. 

Lungul drum al jurnalistului glossy catre casa

Am sa va dau in premiera o veste foarte, foarte buna.  

Spun in premiera pentru ca, exceptand colegii de serviciu si prietenii foarte apropiati, voi sunteti primii care afla. Si am vrut sa fie asa pentru ca datorez bucuria de acum Inozzei si acelora dintre voi care ma citesc cu placere si care au fost alaturi de mine de-a lungul timpului, pe intortocheatele carari ale bloggingului. 

Acum doi ani am primit un email cu subiectul “vrei sa lucrezi la revista?”, semnat simplu “cristina”. Mailul era extrem de concis: caut om, ti-am citit blogul, da-mi un semn. Cea care il trimisese era Cristina Bazavan, redactorul-sef Tabu, cum aveam sa aflu peste cateva secunde, in timp ce topaiam extaziata prin casa. 

Ne-am intalnit la un cappucino, ne-am povestit, ne-am placut, si asa a inceput colaborarea mea cu “cea mai curajoasa revista de femei”. Din cauza unui context mai complicat nu m-am angajat atunci la Tabu, dar, cum aveam sa aflu mai tarziu:

Acum insa sunt cat se poate de pregatita, dovada fiind faptul ca, incepand de luni, imi ocup locul de redactor in redactia Tabu. 

Sper sa ma cititi de-acum in print cu aceeasi placere cu care ma cititi aici si abia astept sa va umplu monitoarele cu povesti si oameni frumosi! Pana una-alta, octombrie se anunta o luna fantastica, in care o sa scriu niste materiale foarte simpatice, o sa dau o fuga pana la Milano (in interes de serviciu, ofcors ) si o sa ma intalnesc (maine, abia astept!) cu cel care a compus coloana sonora a unuia dintre filmele mele de suflet. 

It’s been a long ride, but it sure feels like getting home.