Traveling in style

Sambata trecuta eram cu mama la Gara de Nord, ne pregateam sa plecam acasa.

Mama avea un troller multicolor imens, eu un rucsac si o geanta de umar din care se ivea curios capul lui Lily. Dupa ce am cumparat biletele de tren, am mers la Spring Time sa ne luam sandvisuri. Atunci am remarcat ca cei doi barbati din spatele meu de la coada erau extrem de zambitori. Ceea ce mi s-a parut putin suspicios. Oglinda din holul de acasa imi transmisese subtil ca arat ca naiba. Well, de gustibus…

Mai facem cativa pasi si ne oprim la standul cu reviste. Alti tipi, alte zambete cu subinteles. Am inceput sa ma gandesc ca poate rochita mea scurta si inflorata era de vina. La chioscul cu dulciuri, un tip ma rugase chiar s-o iau inaintea lui. Sa nu subestimezi niciodata puterea pe care o rochie scurta inflorata o are asupra barbatilor, mi-am spus eu incantata in gand, hotarata sa maresc colectia de rochii scurte inflorate pe care le detin, imediat ce ajung acasa.

Pe masura ce ne indreptam catre peron, numarul barbatilor care pareau ca ma dezbraca cu privirea a crescut alarmant. Am inceput sa le zambesc inapoi. In fond trebuia sa le arat ca sunt si binecrescuta, nu doar superba si ravasitoare.

Si am tinut-o tot asa cu stima de sine la cote ridicol de ridicate, pana am ajuns pe peron si am decis sa pun gentuta cu Lily jos. Moment in care am dat cu ochii de coapsa mea stanga, care era la fel de goala ca in ziua in care vazusem lumina pentru prima oara, si m-am facut rosie ca sfecla fiarta.

Se pare ca rucsacul agatase rochita si o ridicase pana la brau, unde rochia, la randul ei, se prinsese in…hm…lenjeria intima. Ceea ce eu nu observasem din cauza ca geanta catelului imi bloca vizibilitatea. Asa ca iata-ma, facand parada in mijlocul Garii de Nord, cu rochia prinsa vitejeste in chiloti si cu un zambet larg si relaxat pe fata, de parca tocmai as fi iesit de la o petrecere cu ceai, si nu de pe platourile de filmare a unui film XXX.

Evident, pana a venit trenul, n-am mai facut contact vizual cu nimeni, fiind ocupata sa memorez toate cifrele de pe biletele de tren, sa le ridic la patrat si sa le inmultesc intre ele, cu o abnegatie care ar fi facut-o mandra pe profa mea de mate din liceu.

Schimbari

Scriu postul asta in minte de cateva zile. N-am avut insa niciodata starea de spirit sa-l scriu aici. Nici acum nu o am, dar simt nevoia sa dau o explicatie acelora dintre voi care intra aici zilnic si vad acelasi post cu "De ce trebuie sa mergeti la Targoviste (de jucarie)".

Saptamana trecuta am crezut ca voi muri. Nu de suparare, nu de dor, nu de rusine sau de fericire (sau orice alte expresii cu "a muri" mai stiti). La propriu. Ca n-o sa mai apuc sa trec prin toate etapele alea banale ale vietii: casatorie, copii, aniversari, absolviri, nunti, nepoti etc. Din fericire (una pe care n-am cum s-o descriu), sunt bine si totul a fost o alarma falsa. Dar atacurile de panica prin care am trecut in zilele respective au fost, totodata, un blestem si un mare noroc. Un wake-up call, daca vreti.

Stiti cum se spune ca atunci cand esti pe moarte iti trece toata viata prin fata ochilor? Ei bine, mie mi-au trecut prin minte doar lucrurile pe care n-am apucat sa le fac. "Vreau sa apuc sa am riduri! Si burta! Si nepoti!" i-am spus disperata prietenei mele. Eu, care folosesc crema de fata cu SPF 15 si iarna. Eu, care ma fortez sa merg la sala chiar si cand nu am chef. Eu, care spun ca nu ma pot vedea mama, darmite bunica. 

Momentul asta a venit, intr-adevar, la pachet cu disperare si cu deznadejde. Dar si cu cateva revelatii incredibile.

In primul rand, mi-am dat seama ca, desi sunt vreo 13-14 oameni pe care i-as suna oricand sa le dau o veste buna, sunt doar 4 pe care i-as suna sa le spun ca mi-e frica de nu stiu de mine. Si mi-am dat seama ca 4 e un numar foarte mare si foarte bun. Ca unii oameni nu au pe nimeni. Si ca eu sunt, din nou, o fata foarte norocoasa. 

Mi-am mai dat seama, oricat de banal ar suna, ca vreau sa traiesc. Al naibii de mult. In trecut am avut mai unele momente semi-depresive in care am spus ca mi-e totuna daca traiesc sau nu. Acum stiu ca nu e asa. 

Si am mai avut o revelatie vizavi de modul in care imi petrec acum viata. Mi-am dat seama ca investesc mult timp si multa energie in multe lucruri care nu au, efectiv, importanta. Online-ul e unul dintre ele. Am intrat zilele astea pe retelele sociale de parca as fi mestecat rumegus. Cu sila si cu greutate. Am mai pus un link, am mai comentat un status, am mai trimis un mesaj, dar la fiecare pas am simtit cat de goale de sens sunt actiunile mele. Am adaugat "prieteni" pe Facebook cu sentimentul ciudat al celui care invita lumea la o petrecere de zile mari, ca apoi sa stinga lumina si sa dea pe toata lumea afara in mijlocul ei. Si imi doresc sa pastrez cat mai mult din libertatea si detasarea pe care le simt acum. Si mai ales imaginea asta clara asupra lucrurilor cu adevarat importante.

Blogul nu intra la capitolul lucruri inutile pentru ca datorita lui am astazi multe lucruri care conteaza pentru mine. Si am cunoscut multi oameni care imi fac viata mai frumoasa. Dar va marturisesc ca mi-am propus sa-l inchid. Pentru ca nu mai am starea necesara sa scriu aici. Pentru ca sunt atatea lucruri in viata mea reala pe care vreau sa le fac si in care vreau sa-mi investesc toata energia. Daca nu l-am inchis inca, e datorita prietenei mele, Alexandra. Stie ea de ce. Mi-am propus sa iau o hotarare definitiva la sfarsitul verii. Pana atunci voi mai posta aici, dar sigur nu cu regularitate zilnica. 

Deocamdata sunt intr-un fel de vacanta de la viata mea. N-am plecat fizic nicaieri, ba chiar imi vad de treburi ca si pana acum, dar simt ca trebuie sa iau o gramada de decizii, sa schimb o gramada de lucruri si pana nu fac toatea astea, am o senzatie ciudata ca timpul sta in loc si eu stau pe tusa. 

Si, daca ar fi un singur lucru pe care as vrea sa mi-l amintesc cu drag din saptamana ce se incheie, e urmatorul dialog, pe care-l transcriu aici ca sa nu-l uit:

Eu, sunandu-l pe preotul meu de la Manastirea Putna, la 10 seara:

- Parinte, stiu ca e tarziu, dar chiar am nevoie sa vorbesc cu dumneavoastra!

- Teodora, [asa-mi spune el pentru ca e singurul nume de sfant apropiat cu al meu] nu ti-am mai auzit vocea de cateva luni. Cum sa fie tarziu? E inca foarte devreme...

Va las aici, va multumesc pentru rabdare si intelegere si promit sa urmeze un post plin de chestii cat se poate de simpatice si superficiale. Asa, pentru echilibru. :)