Schimbari

Scriu postul asta in minte de cateva zile. N-am avut insa niciodata starea de spirit sa-l scriu aici. Nici acum nu o am, dar simt nevoia sa dau o explicatie acelora dintre voi care intra aici zilnic si vad acelasi post cu "De ce trebuie sa mergeti la Targoviste (de jucarie)".

Saptamana trecuta am crezut ca voi muri. Nu de suparare, nu de dor, nu de rusine sau de fericire (sau orice alte expresii cu "a muri" mai stiti). La propriu. Ca n-o sa mai apuc sa trec prin toate etapele alea banale ale vietii: casatorie, copii, aniversari, absolviri, nunti, nepoti etc. Din fericire (una pe care n-am cum s-o descriu), sunt bine si totul a fost o alarma falsa. Dar atacurile de panica prin care am trecut in zilele respective au fost, totodata, un blestem si un mare noroc. Un wake-up call, daca vreti.

Stiti cum se spune ca atunci cand esti pe moarte iti trece toata viata prin fata ochilor? Ei bine, mie mi-au trecut prin minte doar lucrurile pe care n-am apucat sa le fac. "Vreau sa apuc sa am riduri! Si burta! Si nepoti!" i-am spus disperata prietenei mele. Eu, care folosesc crema de fata cu SPF 15 si iarna. Eu, care ma fortez sa merg la sala chiar si cand nu am chef. Eu, care spun ca nu ma pot vedea mama, darmite bunica. 

Momentul asta a venit, intr-adevar, la pachet cu disperare si cu deznadejde. Dar si cu cateva revelatii incredibile.

In primul rand, mi-am dat seama ca, desi sunt vreo 13-14 oameni pe care i-as suna oricand sa le dau o veste buna, sunt doar 4 pe care i-as suna sa le spun ca mi-e frica de nu stiu de mine. Si mi-am dat seama ca 4 e un numar foarte mare si foarte bun. Ca unii oameni nu au pe nimeni. Si ca eu sunt, din nou, o fata foarte norocoasa. 

Mi-am mai dat seama, oricat de banal ar suna, ca vreau sa traiesc. Al naibii de mult. In trecut am avut mai unele momente semi-depresive in care am spus ca mi-e totuna daca traiesc sau nu. Acum stiu ca nu e asa. 

Si am mai avut o revelatie vizavi de modul in care imi petrec acum viata. Mi-am dat seama ca investesc mult timp si multa energie in multe lucruri care nu au, efectiv, importanta. Online-ul e unul dintre ele. Am intrat zilele astea pe retelele sociale de parca as fi mestecat rumegus. Cu sila si cu greutate. Am mai pus un link, am mai comentat un status, am mai trimis un mesaj, dar la fiecare pas am simtit cat de goale de sens sunt actiunile mele. Am adaugat "prieteni" pe Facebook cu sentimentul ciudat al celui care invita lumea la o petrecere de zile mari, ca apoi sa stinga lumina si sa dea pe toata lumea afara in mijlocul ei. Si imi doresc sa pastrez cat mai mult din libertatea si detasarea pe care le simt acum. Si mai ales imaginea asta clara asupra lucrurilor cu adevarat importante.

Blogul nu intra la capitolul lucruri inutile pentru ca datorita lui am astazi multe lucruri care conteaza pentru mine. Si am cunoscut multi oameni care imi fac viata mai frumoasa. Dar va marturisesc ca mi-am propus sa-l inchid. Pentru ca nu mai am starea necesara sa scriu aici. Pentru ca sunt atatea lucruri in viata mea reala pe care vreau sa le fac si in care vreau sa-mi investesc toata energia. Daca nu l-am inchis inca, e datorita prietenei mele, Alexandra. Stie ea de ce. Mi-am propus sa iau o hotarare definitiva la sfarsitul verii. Pana atunci voi mai posta aici, dar sigur nu cu regularitate zilnica. 

Deocamdata sunt intr-un fel de vacanta de la viata mea. N-am plecat fizic nicaieri, ba chiar imi vad de treburi ca si pana acum, dar simt ca trebuie sa iau o gramada de decizii, sa schimb o gramada de lucruri si pana nu fac toatea astea, am o senzatie ciudata ca timpul sta in loc si eu stau pe tusa. 

Si, daca ar fi un singur lucru pe care as vrea sa mi-l amintesc cu drag din saptamana ce se incheie, e urmatorul dialog, pe care-l transcriu aici ca sa nu-l uit:

Eu, sunandu-l pe preotul meu de la Manastirea Putna, la 10 seara:

- Parinte, stiu ca e tarziu, dar chiar am nevoie sa vorbesc cu dumneavoastra!

- Teodora, [asa-mi spune el pentru ca e singurul nume de sfant apropiat cu al meu] nu ti-am mai auzit vocea de cateva luni. Cum sa fie tarziu? E inca foarte devreme...

Va las aici, va multumesc pentru rabdare si intelegere si promit sa urmeze un post plin de chestii cat se poate de simpatice si superficiale. Asa, pentru echilibru. :)

De ce trebuie sa mergeti la Targoviste (de jucarie)

Am avut multi sefi in scurta mea cariera. Unii isterici, altii incompetenti, cei mai multi mediocri. Dar am avut noroc si cu trei sefi foarte, foarte misto. Unul dintre ei este Peca Stefan.

Peca e tare. Nu doar pentru ca e una dintre eternele tinere sperante ale dramaturgiei romanesti (cu toate ca are deja piese montate la NY, Londra, Roma sau Berlin). Peca e tare pentru ca isi pastreaza autenticitatea si franchetea, desi e acuzat de vulgaritate gratuita de criticii pudibonzi. Si Peca e tare pentru ca mereu surprinde cu ceva original.

Ultimul lui spectacol, „Targoviste de jucarie”, la a carui avanpremiera am fost sambata seara, (la Targoviste, evident) este pretty bloody brilliant. 
 

                                       
Imaginati-va 18 spectacole micute (de 20 de minute fiecare), care se joaca in 4 ture consecutive, timp de 2 ore. O tura contine 6 spectacole care se joaca simultan, din care, evident, poti vedea doar unul. Partea si mai misto e ca la fiecare tura, pe langa spectacolele de la „Casa rasului de groaza” (sala mare) sau „Casa papusilor” (sala studio), exista si spectacole in regim de one-to-one (adica doar un singur spectator fata in fata cu actorul), desfasurate in diverse spatii ale teatrului (holuri, foaier, cabine de machiaj).

Din pacate, pana sa ne prindem cum se fac inscrierile pentru spectacolele individuale (in regim de primul venit, primul servit), am ratat intalnirile cu Adevaratul Print al intunericului (in Casa Spiritelor), 

                 
cu Cea mai frumoasa femeie din lume (pe Culoarul placerii),

cu Babareasa care ghiceste amorul in palma, tarot si globul de cristal (in Casa Spiritelor) – pe asta chiar as fi vrut s-o vad!  

senzatiile tari din Cortul Viselor (din cate am auzit de la o spectatoare din spatele meu, in Cortul Viselor erai asezat pe un pat si priveai la niste imagini psihedelice, in timp ce ascultai some funny yoga speech),

si pe Gigel Masinuta, care, contra modestei sume de 10 bani, te purta pe la fiecare spectacol in parte (l-am vazut de doua ori aparand in timpul unui spectacol cu cate cineva prin trapa din podeaua salii mari – pretty cool!).

Se pare ca trebuie sa vii la minimum 4 vizionari ca sa vezi toate spectacolele, dar adevarul e ca parca sentimentul de frustrare care ma incerca la final facea parte din farmecul spectacolului (oricat de ciudat ar suna). Peca ne-a povestit la sfarsit ca spectacolul a fost gandit asa tocmai pentru ca omul de rand, neatras de teatru, sa revina. It sure fooled me!  

Trebuie spus ca „Targoviste de jucarie” a fost creat special pentru Targoviste (orasul natal al lui Peca) si face parte din proiectul „Despre Romania, numai de bine”, pe care Peca il dezvolta impreuna cu regizoarea Ana Margineanu.

Am vazut in total 4 spectacole, dintre care, de departe, favoritul meu a fost „Batrana invizibila” (in tura 4, la Casa Rasului de Groaza). Douazeci de minute am ras intr-una, dintre care mai bine de 10 minute am ras cu lacrimi (ultima data cand am ras cu lacrimi in halul asta a fost in 2007 la o comedie franceza). Vreau mult de tot sa ma intorc la Targoviste sa vad macar 1 sau 2 spectacole one-to-one, dar si sa-l revad pe asta. Katia Pascariu in rolul batranei e de-men-tia-la!

Ce e misto la „Targoviste de jucarie” (pe langa conceptul de teatru itinerant in sine) e ca fiecare piesa si fiecare performance, chiar daca sunt foarte diferite, au teme si simboluri comune, care se repeta si se leaga intre ele, dand nastere unui spectacol unitar bine inchegat despre un oras care acum mi se pare fascinant. Abia astept sa citesc cartea care contine textul intregului spectcol (cea mai ampla piesa romaneasca scrisa vreodata – cum o lauda Peca)!

Iar foarte misto este faptul ca, spre diferenta de teatrul clasic, spectatorul are libertatea de a-si crea singur traseul si, deci, propriul spectacol. De fapt, daca mergi insotit de cineva la acest spectacol si va alegeti fiecare alt traseu, la final veti avea doua experiente total diferite. M-a amuzat ca, atunci cand actorii au iesit la aplauze, pe multi ii vedeam pentru prima data. Si m-a amuzat si mai tare ca pe doi dintre ei (Dracula si Babareasa) i-au vazut doar 2 spectatori, din cei cam 100 cati am fost. Pe cea mai frumoasa femeie din lume au vazut-o 12 oameni, iar cu Gigel Masinuta s-au plimbat numai 4.  

O sa ma intorc la Targoviste  pentru „Targoviste de jucarie”, ceea ce va recomand si voua calduros (in fond, nu este decat la o ora distanta de Bucuresti, cam acelasi interval de timp pe care il petreceti in trafic intr-o zi aglomerata).

Din cate stiu, premiera spectacolului a fost ieri, dar mai sunt reprezentatii in zilele de 3, 10 si 11 iunie. Mai multe detalii despre „cel mai tare parc de distractii teatrale din Universul cunoscut” gasiti aici. 

Joaca placuta!