Inozza

Holocaust cu ceai de scorţişoară

Azi am fost în 1944. Şi, nu, nu e un bar trendy sau o cafenea cu parfum de epocă. E un moment în timp, uitat, din păcate, ca o umbrelă într-o sală de aşteptare. Şi e în plin centrul Varşoviei.

Cand spui muzeu, spui exponate, documente, vestigii, ghid, şi orice altceva vă trece vouă prin cap în clipa asta. Niciodata n-am asociat un muzeu cu o experienţă personală, atât de personală încât să-ţi întoarcă stomacul pe dos, sau să te facă să mergi orbeşte prin încăperile slab luminate, cu ochii împăienjeniţi. Azi am fost pentru prima dată la Warsaw Rising Museum. M-a costat 2 zloţi (un sfert de cană de cafea).

Clădirea e o veche fabrică din cărămidă roşie, cu garduri enorme şi turn de supraveghere ca în Schindler's List. Din ghereta cu bilete poţi cumpăra mouseped-uri cu imagini din ghetto sau ursuleţi de pluş. Anticamera muzeului, un hol înalt, are pereţii acoperiţi cu scrijelituri şi cretă :"HYCLER!", "Deutschland kaput!" şi svastici. Hm,se vor originali, m-am gândit atunci.

Bombele m-au surzit. De cum am intrat în muzeu, a început plânsul monoton al alarmelor şi bubuitul detunăturilor. Mă uitam mirată la ceilalţi vizitatori. Cum, Dumnezeu, puteau ăştia să citească explicaţiile de pe ziduri în vacarmul acela? În curând mi-a devenit şi mie familiar. N-aş putea spune când a încetat. Ne-am înghesuit şi noi în faţa unor cabinete telefonice cu iz de epocă. Dacă duceai receptorul la ureche, auzeai vocea câte unui supravieţuitor al ghetto-ului spunându-şi povestea. Detalii biografice se derulau pe ecranele montate în ziduri. N-am rămas, ne vom întoarce.

M-am oprit interesată langă o motocicletă cu ataş nemţească, cum văzusem şi filme. Pielea de pe scaun era tăiată, şi carcasa zgâriată puţin. În maşinăria asta a stat un om,crezând că va trăi veşnic şi va salva lumea de rasele inferioare. Inima mi s-a oprit în loc. Cu coada ochiului, îl vedeam cum se apleacă şi pune ceva în dreapta mea. Am întors capul şi am întâlnit ochii unui soldat german.M-a privit, apoi s-a întors la încărcat lăzi. Pe peretele de lângă motocicletă se derulau scene de pe străzile Varşoviei.

Din loc în loc erau mici sertare în perete. Am deschis unul. Biografii ale luptătorilor pentru libertate. Mai erau fântâni de piatră, care adăposteau ecrane cu imaginile prea şocante pentru ochii copiilor. Profesoara noastră nu le-a privit- părinţii ei au stat trei ani la Auschwitz. Am urcat la etaj cu un lift silenţios,din sticlă şi oţel. Ca un zumzet, sunetul unui cântec patriotic s-a auzit în ascensor. La apăsarea unui buton, vocile demne ale bărbaţior au încetat.

Am trecut pe langă corturile Crucii Roşii şi am intrat într-o încăpere cu o masă lungă.Una lângă alta erau ordonate zeci de hârtii. Am aflat că erau certificate de deces. Trase în ţiplă şi aliniate ca la şcoală. Explicaţiile spuneau că erau victimele unui masacru din Wola(cartier din Varşovia),civili ucişi de germani fără motiv, aparent. Mi s-a pus un nod în gât. Nu înţelegeţi. Eu stau în Wola. Ies zilnic din blocul meu din Wola şi mă plimb pe străzile pe care, cu nici 70 de ani în urmă, oameni îngroziţi fugeau din calea rafaleleor de mitralieră.

Tipografia rezistenţei poloneze părea abia părăsită de muncitori. În aer plutea izul greu de plumb, iar pe cuierul din colţ fuseses uitată o haină cu o banderolă naţionalistă. Năucitor. Am trecut şi prin sala ce adăpostea corespondenţa din timpul războiului. Petice de hartie de toate culorile şi mărimile se înghesuiau în ramele strălucitoare. Scrisuri grăbite, uneori murdare, trebuiau să aducă linişte în inimile celor dragi. Profesoara ne-a tradus una:"Draga mea, nu sunt într-un loc sigur, aşa că e periculos să vin la voi. Dar ne vom vedea în curând, nu-i aşa?". N-o sa ştiu niciodată...

Am admirat avionul englezesc veritabil şi în mărime naturală, cinematografele uriaşe, şi am plecat spre conducte.După ce a intrat grupul din faţa noastră, un paznic bătrân ne-a aprins lumina. Am mers cocoşaţi prin tunelurile înguste şi alunecoase. Totuşi, la lumina neoanelor, nu mi-am putut închipui locul acela plin de şobolani, apă,în beznă, şi cu o duhoare pestilenţială.

Am băut un ceai de scorţişoară într-o cafenea cu milieuri şi un pian vechi. Ni s-a spus că avea 100 de ani. La ieşire, oamenii se înghesuiau în continuare în cabine să-şi asculte morţii.