O lume nebuna, nebuna de tot

Una. Acum doua zile, dintr-o pura neatentie era s-o pun pe sora lui andreiard ca exemplificare a unui articol intitulat "Cum ne casatorim in Spania". De obicei le cer oamenilor despre care scriu sa-mi dea poze de-ale lor, pe care sa le atasez articolelor, dar in cazul asta, scriam despre un procedeu, nu o persoana reala, asa ca redactorul-sef m-a pus sa-mi iau poza de pe Google. Am scris cuvantul "nunta", incercand sa gasesc niste persoane care sa arate cat mai natural posibil, oameni adevarati, nu fotomodele. Cea mai mare fericire m-a cuprins cand am gasit ce-mi doream. O fata frumoasa, vizibil emotionata si aparent romanca. Noroc ca m-am uitat de unde provine poza, ca o faceam lata. Nu-mi ajunge bietul salariu sa acopar cazul de furt al drepturilor de autor care mi s-ar fi intentat... Plus ca eu chiar tin la andreiard, si n-as vrea sa "ne racim impreuna", vorba lu' nea Caragiale :)

Alta. Ieri, la metrou. Trec pe langa pretty-face ala de-a fost co-prezentator la Surprize-Surprize, si a mai prezentat Meteo undeva pe la Antena1. Ridic poate, nu sunt sigura, o spranceana ca uite-nene-cine-nu-are-bmw-si-merge-ca-mine-cu-metroul. Asta pretty-face, insa, convins ca a dat peste una dintre numeroasele lui groupies, s-a grabit sa-si formeze o gropita in obrazul lui de beblus, si mi-a facut cu ochiul, dupa care mi-a trimis o bezea. Pacat ca a trecut repede, ca m-ar fi vazut hohotind in urma lui.

Ultima. Horoscopul ala de la "Elle" stie meserie, dom'le. Mie mi-a prezis ca in martie o sa imi fie propus un job "apetisant". Nici n-am trecut bine in luna lui Martisor, si deja mi s-au facut doua oferte de munca (bineinteles, pe langa jobul meu actual). La una ma mai gandesc, dar nu va spun care cum, sa nu mi-o jinx it. A doua a fost oferta de a deveni redactor la o emisiune a unui post de televiziune. Desi am tot visat eu cu ochii deschisi la o cariera in TV-eu, nu ma vad facand facultatea la ID. Vorba Adinei, sunt o nenorocita de Rory!

Cronofobie

Sau frica de timp, for non-speakers. Un moft, spun unii! Cat timp n-ai riduri precum un dos de elefant, sau n-ai fost diagnosticat cu o maladie incurabila, menita sa te faca piure de soia in cateva luni, de ce sa-ti fie frica de timp?

Un individ ma pandeste in fiecare zi, dimineata si seara, la intrarea si la iesirea din bloc. Sta tot timpul in semi-umbra si astapta sa ma prinda cu garda jos, sa-mi smulga ceva, orice. Asa vad eu timpul, in imaginatia mea hiper-dezvoltata. Un hot ordinar, de care fug tot timpul, de teama sa nu fiu talharita de momente frumoase, de care n-am timp sa ma bucur.

Saptmana asta, surioara mea mai mica, Yvonna, implineste 11 ani. Si stiti ce e trist? Ca a trebuit sa imi pun reminder la mobil, sa nu uit. Alerg de colo-colo cu atatea probleme pe cap, ca de cateva zile tot uit sa imi cumpar paine, si o tot imprumut de la colega mea de apartament. Mi-am programat un sleep-over cu my best friend ca pe o intalnire de afaceri, si ma caznesc de doua saptamani sa imi fac programare la cosmetica, dar niciodata nu apuc sa sun. Umblu dupa mine tot de doua saptamani cu un cadou adus din Polonia si nu imi fac timp sa ma intalnesc deloc cu destinatarul lui. Nu va mai spun ca mi se termina rezerva de sosete curate sau bidonul cu apa plata si ca, din lipsa de timp, nu reusesc sa le inlocuiesc. Ei, asta e! O sa imi cumpar zilnic sosete de unica folosinta si o sa beau apa de la robinet.


Cum sa fii, in doar 24 de ore, student model, redactor de geniu, prietena intelegatoare, iubita atenta, sora grijulie si gospodina demna de gustos.ro? I just don't get it...

Unde esti, domnule Placinta?

"Vreau si eu sa rad de tine", mi-a zis azi o prietena, cand m-am incapatanat sa nu ii povestesc evenimentul pentru care o sa fac istorie in analele facultatii mele. Dar, pentru ca nu-mi place sa tin secrete prea mult timp, am sa va impartasesc tragi-comedia de azi.

Am fugit din redactie la 3, cu scopul de ajunge la 4 la Leu, unde aveam un seminar. Mazgalisem pe orar "GPS- seminar Placinta-T20", dar habar n-aveam unde era clasa asta. Auzi, dle'! Lipsesc si eu din tara ca tot omul 5 luni si astia schimba denumirea la clase!

Ajunsa in Leu, intreb doi colegi de an:
"Nu va suparati, care sala e T20?" Astia se uita la mine ca la un om ras in cap care cere sa i se impleteasca codite.
"Pai, nu-i aici!" imi zice baiatul cu grija cu care i-ai spune cuiva ca are mononucleoza.
"Dar unde?"
"La metroul Timpuri Noi".
"Aha." Putea la fel de bine sa-mi spuna "la 30 de kilometri de Al Hillah", ca ajungeam la fel de repede.

Dupa multa perspiratie, am gasit metroul si iesind, am dat cu ochii de cladirea "alba , mare", care mi se spusese ca nu am cum s-o ratez. Intru in "Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir" si intreb gafaind portarul unde e sala T20. Omul s-a uitat buimac la mine si dupa ce s-a consultat cu femeia de serviciu, au decretat de comun acord ca n-au asa o sala.

Ies disperata din cladirea "mare, alba", ca sa dau cu ochii peste drum de alta cladire "mare, alba". Asta era! Eram sigura! Am alergat tot intr-un suflet pana acolo, si m-am repezit la primul etaj, unde-mi scrisese o colega intr-un mesaj ca e sala.

La etajul 1 nu era nici o usa cu numarul 20 pe ea, asa ca am alergat la etajul 2. Da! Asta era! Am batut energic la usa si apoi ma incercat clanta. Nimic. Usa era inchisa. Ma uit inca odata la numarul de pe usa maro. "20". Trimit mesaj:"Ce sala e?" Ati ghicit raspunsul invariabil:"20". Mai bat, tot nimic.

Dintr-o sala alaturata, iese o studenta absolut normal, cu un singur detaliu frapant: purta papuci de casa. Ce naiba?! ma intreb eu. Astia stau atat de mult la scoala, ca trebuie sa poarte papuci de casa?

Cobor la parter, unde intreb alt portar unde tin seminarele cei de la jurnalism.
"Aici la parter!" imi spune omul. "La salile C1, C2 si C3."
Incerc pe rand toate usile. Peste tot cursuri, nicaieri colegii mei. Trimit alt mesaj:"Nu gasesc sala. Vino si ia-ma de la parter. Plsssssss!"

Eram deja lac de sudoare, alergand intre etajele unu si doi si perplexa la culme. Stand si asteptand-o pe colega mea,am inceput sa citesc anunturile de la lift. "Din cauza scumpirii electricitatii, fiecare student va plati in plus cu 20 de Ron pt energia electrica de la 1.12.2006" si "Pretul repararii mochetei din hol va fi suportat de studenti"

And then it hit me. In cele din urma. Si am inceput sa rad isteric, vazand pe geam cealalta intrare a cladirii "mari si albe". Alergasem jumatate de ora in caminul Universitatii "Nicolae Titulescu", batand pe la usile studentilor si intrebandu-i in care camera se tine seminarul meu de GPS. Nu e de mirare ca fetele de pe hol m-au crezut nebuna cand le explicam cu nonsalanta ca trebuia sa am seminar in "camera 20" si ca nu intelegeam de ce e inchisa.

Cand am ajuns in cladirea Universitatii, o colega ma astepta ingrijorata pe hol. Nici eu si nici domnul Placinta nu eram de gasit.

Un pic mai complicat

A fi adult. Multa vreme am crezut ca inseamna sa platesti facturi, sa chemi instalatorul cand ai probleme cu tevile, sa faci singur supe complicate de pui sau sa ai o slujba.

Facturile le platesc singura de un an jumate (nu din fonduri proprii, bineinteles), am chemat singura-singurica un instalator in vara, atunci cand era cat pe ce sa inund un vecin, iar supe am facut in Polonia cu nemiluita. Si totusi, nu m-am simtit adult.

Nici in primele zile de "giob" nu m-am simtit (sau comportat) ca un adult. Mi-am adus la redactie un pitic elastic, pe care l-am pus pe calculator, am carat mici cadouri de la prieteni cu care mi-am populat biroul, ba chiar mi-am cumparat un cactus pe care l-am botezat "porc spinos". Mi-am indeplinit atributiile conforme cu "giobdescripsanul" cu sarguinta, dar am transformat toata "munca" aia plictisitoare si grea intr-o mare joaca.

Asta pana acum cateva zile, cand am realizat ca am cearcane cat Groapa Marianelor, ca trebuie sa iau cu mine mobilul de la serviciu chiar si la o cina romantica, ca am mai multe agende decat bijuterii si ca am dat mai multe telefoane la Barcelona si Milano saptamana trecuta decat am sunat-o pe bunica mea la Sighisoara.

And the it hit me. Esti adult atunci cand te scoli in fiecare dimineata cu noaptea in cap, desi, teoretic, nu trebuie sa te scoli in fiecare dimineata cu noaptea in cap, stiind ca trebuie sa ajungi intr-un loc in care niste oameni conteaza pe tine. Esti adult atunci cand inveti sa impaci responsabilitatea (acest cuvant urat care suna ca "ciroza") de a preda materialele la deadline-uri cu o farama de viata personala, in care sa mai citesti un Cortazar, sa mai asculti un "A quoi ca sert, l'amour?"(my all times favourite Edith Piaf song), sa mai vezi un film bun cu un om drag sau sa mai iesi la un suc cu fetele.

Eu nu sunt inca un adult in mod oficial. Mi-am depus actele si acum astept sa fiu chemata la interviu pentru o viza in adulthood land. Dar, vedeti voi, e un pic mai complicat...

Mission Impossible

Tastez cu ochii pe biroul sefului meu (chiar daca e ocupat, uneori are ochi si la ceafa), in timp ce imi sorb ultimul rest de Cola si inghit ultima placintica cu cascaval.

Am avut o zi mizerabila azi, in care am alergat, vorba colegei mele de redactie, Catalina, "pana mi-au intrat picioarele in fund. Apoi mi le-am scos din fund, si am alergat spre redactie". De dimineata am fost trimisa la un spital, sa scotocesc niscaiva informatii. Trebuia doar sa vorbesc cu directoarea spitalului si ea sa-mi raspunda, chiar si mono-silabic la doua intrebari. Da' de unde!

Cum am ajuns la secretariatul de la etajul I, si m-am prezentat, ca o fetita bine crescuta ce sunt, directoarea financiara m-a anuntat ca ea nu poate raspunde la nici o intrebare, desi nu i-am cerut acest lucru. Cand, dupa zeci de minute de asteptare a directoarei medicale, mi s-au lungit urechile de puteam sa fac un hamac din ele, am reintrat in biroul directoarei financiare si am rugat-o, daca poate, sa-mi raspunda la doua intrebari.

"Va rog sa nu mai insistati!" s-a ofuscat individa cu fusta creata.

Hm... era prima oara cand o intrebasem. Inainte ma abordase ea cu "Nu pot raspunde la nici o intrebare", fara sa-i cer. Probabil unele persoane se simt mai importante cand au cui sa spuna pe un ton plin de importanta "Va rog sa nu mai insistati!".

Biiiiiiiiiiiiiiiiiine. Astept.

"Si, stiti cumva cand vine doamna director medical?"
"Poate peste jumatate de ora, poate peste o ora, poate peste doua ore. N-as putea sa spun", mi-a raspuns tot un zambet secretara bine-dresata.

Si am mai stat asa o ora, dupa care am mers din etaj in etaj, la fiecare secretariat. Peste tot eram primita cu poezia invatata( functionau telefoanele alea, nu gluma!). "Nu, doamna director nu este, nu stim unde, nu, nu vine curand, e in garda/vizita/control" etc (in functie de imaginatia fiecarei secretare, ba chiar una o trimisese in concediu)

M-am enervat, am vazut roz bombon in fata ochilor si am acostat primul medic rezident pe care l-am vazut. Mai stii? Poate sunt si astia ca aia din Grey's Anatomy. Vulnerabili, adica. Am clipit des si cu spor, mi-am aratat cele doua siruri de dinti, si in mai putin de 30 de secunde, am aflat ce nu reusisem sa aflu in 2 ore: unde era femeia aia imposibil de gasit.

In 3 minute, eram la ea in birou, unde, surpriza! era doar ea si biroul gol! Am vorbit cu ea despre toate cele, desi era putin crispata, si mi-am terminat repede treaba. Ies din spital fericita nevoie mare, si-mi sun seful sa-i spun ca am descoperit America, unde tocmai am stat cu indienii la un foc de tabara, mancand tartine cu unt de arahide. N-a fost impresionat. Vroia altceva. Sa intru si in clinica privata care functiona in cadrul spitalului, si sa vorbesc si cu directoare de acolo.

"Ce mare branza?" mi-am zis eu, dar m-am inselat amarnic. Bodyguardul clinicii nu era la fel de naiv si inofensiv ca secretarele spitalului. Asa ca singura cale de a obtine o intrevedere cu "doamna doctor" a fost sa imi fac o programare pe maine. La analize. O sa scot informatiile alea de la ea, chiar daca o sa scoata ea mai intai sange de la mine! Cu un redactor obosit , flamand si intepat in propriul cactus nu-i de glumit!

Lectii de normalitate

Azi-dimineata in 300. Un individ cu o giaca de blugi rupta, par cleios de nespalare si o piele brazdata de zeci de santulete de jeg. Nebun, am banuit, din modul in care, dupa ce a terminat sa-si certe caciula ca nu vrea sa se uite pe geam, a inceput sa vorbeasca cu geanta doamnei de langa el. Cucoana, ofensata, s-a ridicat brusc, si i-a luat omului partenerul de dialog.

« Pleci, ai ? Tu si neamu’ tau ! Vroiam numa’ sa-ti arat unde stau ! Uite, acolo stau, acolo ! La apartamentul trei’spe ! » si a continuat sa arate pe geam spre piata 1 Mai. Doamna se inghesuia vizibil iritata spre iesire, in timp ce in urma intarzia curioasa geanta rosie.

Vreo doua statii, nimeni n-a tulburat rasul cuminte si bolboroselile omului. Desi, ce-i drept, in jurul lui se facuse suficient loc pentru aterizarea unui elicopter. Putea de la o posta. Dupa ce s-a mai foit pe scaun, a decis sa se mute pe cel de vizavi, pentru a putea discuta mai bine cu masinile din strada.

In acelasi moment a fost inhatat de o mana cu unghii nesfarsite si rosii. O voce ascutita ne-a gadilat apoi timpanele intr-un mod foarte neplacut.

« Cum iti permiti, domnule ? Nu ti-e rusine ca tii oamenii in picioare ? Cum se poate asa ceva ? Nu vezi ca esti un cersetor ? Nu vezi ca puti ? Esti mizerabil ! »

Toti ne-am lungit gaturile in mod telescopic, pentru a zari posesoarea vocii. O doamna intre doua varste, cu o claie de par candva blond, tinea ostentativ o esarfa colorata in dreptul nasului.

“Rusine sa-ti fie, dom’le ! Puti in ultimul hal ! De ce nu faci o baie ? Umbli asa sa ne omori cu putoarea asta ? « se auzi alt curajos, acum ca gheata fusese sparta.

Apoi se lasa linistea. Toti se uitau la omul care isi mangaia caciula in mod impaciuitor.

« Raspunde domnului ! De ce nu te speli ? Cum se poate sa traiesti asa imputit ? » relua madama cu esarfa pe post de masca.

« Am lucrat la gaze ! » a raspuns omul sincer, dupa care a inceput sa cante la o cutie goala de tigari. Toti ne-am ridicat esarfele sau fularele pentru a zambi in voie. Nebuna si masca ei matasoasa au coborat la urmatoarea.

***********

Cristina, una dintre colegele mele de la revista, a trebuit sa mearga saptamana trecuta la Sediul Politiei de Frontiera si la Ministerul Educatiei.

La Politia de Frontiera, a trecut bine mersi de paza de la poarta, de garzile inarmate cu mitraliere, de camerele de supraveghere, zambitoare ca o zambila. Abia la etajul doi a intrebat-o cineva daca are ecuson.

« Ce ecuson ? » a intrebat mirata fata. Ca sa afle ca cei de la poarta ar fi trebuit s-o intrebe de sanatate, de programul ei de vineri dupa-aminaza, dar, mai ales, ce treaba are ea in cladirea asta uber-pazita. Nimic. Putea sa faca un platou cu bombe, sa il orneze cu grenade, si sa scrie pe o pancarda « A se servi fierbinte », ca tot n-o deranja nimeni.

La Ministerul Educatiei, in schimb, nici n-a apucat sa puna o ghetuta in hol, ca au si flancat-o nu unu, nu doi, ci trei bodyguarzi. Ca ce treaba are, ca unde crede ca merge, ca are programare ? Abia a apucat fata sa spuna ca nu vrea sa vorbeasca cu insusi ministrul educatiei, pentru numele lui Dumnezeu! La ce sa-i trebuiasca programare la biroul de relatii cu presa ? Ca doar nu-i cabinet stomatologic !

Si, uite asa, adevaratii nebuni se ascund, nu dupa haine jegoase si mirosuri pestilentiale, ci dupa manichiuri impecabile si esarfe parfumate. Iar cei care ne apara tara nu se apara nici pe ei insisi, in timp ce aceia care ne educa, au angajati needucati.

Si ma mai intreaba lumea de ce nu vreau sa raman « afara » ? Pai ce tara iti mai ofera zilnic si panis si circem ?

Cum sa obtii slujba visata. Ghid inozzic

1. Scrie-ti CV-ul in noaptea dinaintea interviului, dupa un model de la o prietena si observa socata dupa imprimarea lui, ca pe antet figureaza un alt nume decat al tau.

2. Poarta la interviu singura pereche de blugi pe care o ai la tine, ornata cu o pata de pe aeroportul Ferenhegy din Budapesta.

3. Ai grija sa faci baie in noaptea dinaintea interviului, pentru ca a doua zi parul sa-ti arate ca o capita de fan lovita de traznet.

4. Daca angajatorul iti ofera, in timpul discutiei amicale snacks-uri, nu uita sa iti umpli gura cu biscuiti, exact in momentul in care ti se pune o intrebare.

5. Implica-te intr-o discutie despre actualitatea politica romaneasca, dupa ce ai lipsit 4 luni din tara si n-ai citit deloc presa si spune chestii geniale, precum:"articole despre romanii din Uniunea Europeana si romanii din Romania".

La mine a mers ca uns. Redactorul m-a angajat, pentru ca, a spus el, sunt "incisiva". Pai, normal. Daca am aflat de job cu 24 de ore inainte, CV in regula nu am, haine curate nu port, arat de parca as fi trecut prin razboiul din Afghanistan si vorbesc de parca m-as fi intors de pe o platatie bananiera, macar incisiva sa fiu.

Maine merg in prima mea misiune oficiala, la Ministerul de Externe. Tocmai am cautat adresa pe Google, sa nu ma trezesc maine la cine stie ce poarta, intreband-o pe tanti Lenuta daca stie unde-i cladirea aia cu multi badiguarzi.

Vorba aia: "May God have mercy on them!"

In ziua in care m-am nascut, m-am trezit devreme

Cand am parasit Varsovia, ma gandeam ca e ca si cum m-as naste. Nu o nastere din aia figurata , in sensul de "renastere spirituala", sau mai stiu eu ce. O nastere reala si dureroasa, in care nu vroiam sa parasesc uterul caldut care m-a adapostit 4 luni (da, sunt un fat prematur). Am incercat sa ma pacalesc ca poate "afara" e la fel de dragut ca "inauntru", numai ca mai real. Degeaba.

Inauntru eram hranita corespunzator si mi se asigura o temperatura constanta. Uniunea Europeana, prin cordonul ei ombilical, bursa Erasmus, se asigura sa ma dezvolt un fat fericit. Daca surveneau cele mai mici modificari, care mi-ar fi periclitat starea de bine, coordonatorul Erasmus sau tutorele meu se grabeau sa-mi faca analizele si sa ma ecografieze. In mai toate ecografiile ma puteti vedea zambind sau aratand cu degetele mele pitice de fat semnul ochei-ului.

Am impartit uterul cu sora mea geamana, Andreea. Bineinteles sutem gemene false, ca doar provenim din oua diferite, dar am crescut impreuna. La inceput, in primele saptamani de viata, ne ciondaneam din te miri ce. Era chiar caraghios sa vezi cum incercam sa ne impungem cu degetelele sau sa ne caram suturi cu piciorusele noastre delicate si durdulii. Nu ne convenea niciodata interiorul uterului, si fiecareia i se parea ca lichidul amniotic din jurul celeilalte e mai bun, asa ca ne tot rostogoleam una in locul alteia. Dupa o vreme, am decis ca e mai bine sa papam inghetata si sa uitam la filme impreuna. In acelasi lichid amniotic.

Toata lumea care m-a vazut in ecografii a concluzionat ca atunci cand o sa ma nasc, o sa fiu un copilas frumos si cuminte. Ca o sa ma astepte o straucita cariera academica. Ca o sa fiu un om mare.

Cred ca nimeni nu s-ar fi asteptat sa le spun ca mie mi se potriveste cariera de fat. Ca lumea de afara e prea mare si prea galagioasa. Ca imi place sa dorm mult si sa pap la ore regulate.

Cand a decolat avionul, am simtit un gol in stomac. Iar cand am aterizat in "afara", nu am tipat cum fac toti copiii fericiti. Eu m-am nascut cu un oftat.

:D

Sunt aproape celebra.

Pentru varianta integrala a articolului, cumparati ziarul de azi ;)