Inozza

Bitter-sweet endlessness

Cand eram foarte mica, aveam pe post de "paturica" o carte roasa (de mine, bineinteles) cu poze fantastice, scrisa de Otilia Cazimir. Refuzam sa ma despart de ea si o faceam doar dupa un sir prelung de amenintari-promisiuni-certuri-si-plansete. De pe ea am invatat sa citesc, si, pana sa ajung acolo, din ea imi citea bunica in fiecare dupa-amiaza/seara o poezie.

Acum, la mai bine de 14 ani de la « despartirea » noastra, imi aduc aminte din carte un fragment dintr-o poezie, atat de lucid, de parca as fi citit-o ieri. Fragmentul suna asa :

« Stateau fetitele la sfat,

Pe patul din odaie,

Iar cea mai mica a-ntrebat :

« Bunico, oare asa e ?

De-o fi razboi, baietii zic

Ca ei se duc sa moara,

Iar noi fetitele nimic

Nu facem pentru tara ? »

A ras bunica-ncetisor

Si-a zis cu duiosie :

« Aveti si voi fetitelor

O sfanta datorie,

Cat sunteti mici, si-aveti parinti,

Sa faceti ce v-or spune

Sa fiti supuse si cuminit

Si harnice si bune. » (...)

Am incercat, peste ani, de nenumarate ori sa-mi amintesc continuarea poeziei. Ce-au spus fetitele ? Au plecat, in final, de pe patul din odaie ? Ce s-a intamplat cu ele cand au crescut ? Nimic. Oricat m-as stradui, nu pot sa trec mai departe de fragmentul asta. Cred ca unul dintre motivele pentru care imi sunt atat de dragi aceste versuri e ca au criogenizat un moment al existentei mele. Pentru ca de fiecare data cand le repet, mi se pare ca ma intorc in timp, atunci cand nu reuseam sa le invat. Versurile au prins in cuvintele lor fara-de-sfarsit dupa-amiezele in care uram sa ma culc si in care tanjeam sa ies in fata blocului cu fetele, sa le dezbracam si imbracam pe Barbie, pana le lasam fara par si membre, pojarul, supele cu rosii pe care le detestam, tonele de Gummie Bären si Milka, si cate altele. Frumusetea lor e ca n-au o finalitate, si cel mai barbar lucru mi s-ar parea sa caut cartea Otiliei Cazimir sa le aflu sfarsitul.

Tot asa, din anii de pian imi aduc aminte doar un fragment, inevitabil acelasi, de Bach, care incepe in la, se termina in re, si ale carui note mi le amintesc la fel de clar si evident ca pe tabla inmultirii. Pot descifra partituri noi cu putin chin, dar, de fiecare data cand sunt rugata sa « cant » ceva, atunci cand se afla ca am facut cativa ani scoala de muzica, prezint, invariabil, acest fragment teribil de scurt si jenant de abrupt de Bach. Si nicodata nu stiu ce urmeaza dupa re-ul final, si asta imi da o stare nedescrisa de bine. De parca am oprit timpul in loc. Si nici nu vreau sa stiu.

Saptamana asta am incheiat sesiunea, si, inevitabil, un alt an universitar. La anul o sa am colegi noi, dupa sistemul de la Bologna, care prevede anul final ca an de specializare. O sa-mi fie foarte dor de unii. Pe altii i-am cunoscut la fel de putin cum o cunosc pe femeia de la care obisnuiesc sa cumpar sambata dimineata rosii. Dar o sa-mi lipseasca intregul.

In mod ciudat, despartirea de ei nu a avut loc. Dupa ultimul examen, am iesit, pur si simplu, din sala de examen, si fiecare a plecat care incotro, la servicii, la terase, la case. Nici nu ne-am intalnit cu totii pe hol. Unii s-au grabit sa temine si au plecat cat inca eram in sala, altii au ramas sa scrie de zor pana in ultimele clipe. E un sentiment placut, sa nu fi existat cuvinte triste, promisiuni, depanari de amintiri ce vor deveni dureroase. Bineinteles, o sa ne mai vedem pe holuri la anul iar cu unii (foarte putini, de altfel) o sa mai fiu colega.

Mi-ar placea foarte mult ca despartirea finala sa se petreaca tot asa. Pe nesimite. Sa ies din examenul de licenta si sa merg sa-mi cumpar o salata, fara sa mi se mai puna noduri in gat. Sa nu existe tristetea, si sentimentul de sfarseala care ne-a cuprins, de exemplu, la finalul liceului. Sa criogenizam anii astia, si sa ne amintim din ei doar parcursul, nicodata finalul.