Inozza

Besti(al)val

Se spune ca nicaieri nu te simti mai singur decat in mijlocul unei multimi de oameni. Nimic mai fals, atunci cand multimea de oameni, chiar daca nu vorbeste aceeasi limba, canta, intr-o singura voce, acelasi cantec.

Este ceea ce am simtit eu aseara, inconjurata, din patru puncte cardinale, de straini. Cupluri, grupuri, nicio fata familiara, dar in cateva minute m-am trezit cantand alaturi de ei, tinandu-ne de mana, miscandu-ne in acelasi ritm. A fost un concert incredibil, atat Reamonn cat si Pink fiind foarte 100% there.

Reamonn au fost foarte calzi, foarte familiari si au primit extra points pentru ca au inceput concertul cu 5 minute mai devreme.Ce mai, punctualitate nemteasca ! Concertul a debutat cu niste melodii straine (mie, adica), si au continuat cu « Alright », « Star », « Promise (you & me) », « Strong », « Tonight » (prima melodie la care a cantat tot publicul cu ei), « Sometimes », « Serpentine », si multe alte melodii superbe. La un moment-dat au iesit de pe scena, luandu-si la revedere, dar au revenit (cum era de asteptat, pentru ca nu era nici jumatatea concertului), iar atunci cand s-au intors, solistul purta pe umeri tricolorul Romaniei. Asta, si faptul ca a invatat sa spuna : « Buna seara, Bucuresti ! », « Va multumesc » (pe care il repeta destul de des) si « Va iubesc ! » i-a atras repede simpatia publicului si multe, multe, multe apauze. « Supergirl » a fost un moment incredibil. Un bulgar ce a stat langa mine tot concertul, abia miscandu-si picioarele, pur si simplu a « inviat » odata cu aceasta melodie. Canta din tot sufletul cu vocea lui grava si falsa, alaturi de miile de oameni din jurul nostru.

Concertul germanilor de la Reamonn s-a incheiat cu melodia mea preferata, « The only ones » si cu promisiunea ca vor reveni. “I know that this is our first time here, but I swear it’s not going to be the last one!” a spus solistul, inainte de a parasi definitiv scena. Eu, una, abia astept sa ii revad!

Dupa ce s-su stins luminile pe scena Heineken, precum in reclama de la Click net, toata suflarea s-a indreptat catre scena alaturata, unde urma, in jumatate de ora, sa apara Pink. Atmosfera era foarte amuzanta, multi cascau din cauza pauzei nefericite, se faceau pronosticuri in legatura cu vestimentatia si coafura solistei, se discuta despre concertele romanesti care avusesera loc in ziua respectiva. La un moment-dat, a aparut pe scena, printre instrumentalistii care faceau ultimele pregatiri, o fata blonda, tunsa scurt, care a starnit multe comentarii si reactii inflacarate « Ba, e Pink, iti zic eu ! », « Ce prost esti, ba, crezi ca apare asa cu 20 de minute mai devreme sa ii aduca bateristului apa ? ». Intr-un final, cum era de asteptat, fata s-a intors cu fata si nu, nu era Pink. Ca orice vedeta care se respecta, Pink a intarziat cu vreo 10-15 minute, fapt care o nemultumea strasnic pe o fata din fata mea : « Hai, odata, femeie ! Mor de somn!”.

Dupa mult fum, si multe acorduri de chitara, Pink a aparut, intr-o fustita (care s-a dovedit mai tarziu, o rochita) si un blazer. Concertul ei se poate descrie printr-un sir de explozii, pentru ca Pink e o adevarata show-woman. Are o energie de zile mari, danseaza, sare in ritmuri nebune, isi saruta chitaristul si comunica cu publicul la toate nivelele posibile, in timp isi canta piesele cu o voce inconfundabila. A stiut sa fie aproape de noi, prin simplul fapt ca nu a ramas fixata in mijlocul scenei, ci a cantat cand in stanga, cand in dreapta ei. M-am simtit foarte norocoasa, pentru ca stateam chiar in randul al treilea si o vedeam perfect. Ba chiar am avut a moment, there. La un moment-dat, cand Pink s-a asezat in fata mea, pe boxele din stanga scenei si…s-a uitat in ochii mei si a zambit! Eu stateam acolo mega fericita, in mijlocul oamenilor care cantau, si ii zambeam, si ea mi-a intors zambetul! M-am simtit wowish. N-are rost sa va spun ca a cantat toate melodiile cunoscute, de la cele clasice “Family Portrait”, “Get this Part Started”, “Don’t let me get me”, sau “Just Like a Pill”, la “Last to know”, “Cuz I can”, “Leave Me Alone”, “Stupid Girl”, “Who Knew”, “I’m not dead”, “U and Ur Hand” si “Dear Mr. President”, plus inca cateva.

Din prestatia ei, mi-au ramas in minte doua picioare incredibil de slabe, vocea superba, si multa lume fericita. Bine, nu chiar toata lumea era fericita, pentru ca m-am trezit la un moment-dat, ca o tanti din spatele meu m-a batut pe umar : « Te rog fa ceva cu parul ala ca-mi tot intra in fata ! ». Mi-am cerut scuze, si mi-am dezlegat coada de cal, transformand-o intr-un coc comod, care nu avea cum sa deranjeze pe nimeni. Am mai zambit amuzata, atunci cand am auzit-o spunandu-i jignita sotului ei : « Da’ vezi ca tot continua sa sara ! », la care individul i-a raspuns foarte sec : »Las-o, draga, in pace, ca suntem la un concert ! Ce-ai vrea sa faca, sa stea ca noi ? ». M-as fi intors sa-i zambesc tipului, dar mi-am zis sa nu-mi fortez norocul.

Drumul spre iesire a fost presarat cu pahare goale de bere si Cola si multe castronele de plastic, iar in strada, majoritatea masinilor erau galbene.

Azi m-am trezit cu o durere serioasa de gat si de cap (nu pot decat sa-mi inchipuiesc cum se vor trezi cei care merg asta-seara la Cooper si la Manson!), dar si cu sentimentul ca am avut o seara absolut besti(v)ala !