Inozza

The chances we create…

Weekendul asta, mama mea si-a serbat ziua de nastere. A implinit 50 de ani, sau “o jumatate de secol”, cum ne place noua s-o necajim. Si, trecand peste faptul ca e mama mea, e cea mai frumoasa femeie de 50 de ani pe care am vazut-o in carne si oase. Bineinteles ca nu se compara cu Sharon Stone sau cu Demi Moore, dar a avut patru copii, si nicio operatie estetica. Si cu toate astea, are un ten absolut fenomenal.

Am stat asadar, si am admirat-o in secret. Si n-am putut sa nu ma minunez. Oare cum o fi cand ai ajuns la o varsta ca asta, cand ai trecut prin atatea, cand ai anumite certitudini, si, neindoielnic, destule regrete? Si mi-am dorit, ca pentru 5 minute, sa am 50 de ani. Sa ma pot uita la viata mea, sa vad tot ce am realizat pana atunci, eventual, sa stiu ce greseli sa ocolesc. Daca ar fi asa de usor! Si apoi mi-am dat seama ca nu e nevoie sa ma joc de-a calatorul in timp pentru a invata cate ceva despre ce vreau sa fac in viata, si ce vreau sa evit. Ar fi mai util sa ma uit la mama.

Mama, de exemplu, a incheiat un capitol din viata ei la care eu, una, inca scriu de zor. Mama l-a gasit pe tata. Sau, de fapt, tata a cautat-o pe mama, dar asta e alta poveste. Important este ca formeaza un cuplu care, desi departe de perfectiune, te inspira. E drept, mama nu se mai trezeste demult intr-un asternut acoperit cu petale de trandafiri, la fel cum tata nu primeste scrisori de dragoste parfumate. Dar rar am vazut doi oameni care sa se inteleaga mai bine dintr-o singura privire. Rar am intalnit doi oameni mai preocupati sa aiba grija unul de celalalt decat ei doi. Mama danseaza populara la nunti (which she hates), pentru ca lui tata ii place, la fel cum tata s-a prefacut ca nu a vazut toate bijuteriile pe care mama si le-a cumparat in ultimii 20 de ani, pentru ca asta e mica ei pasiune.

Am stat patru ani cu oamenii astia doi in casa, fara sa inteleg una dintre cele mai importante lectii pe care mi-au dat-o. Si am preferat sa ma las pacalita de Jane Austenurile cu care mi-am populat adolescenta. Asa am ajuns la concluzia ca dragostea trebuie sa te loveasca fix intre ochi si ca daca e aia adevarata, trebuie sa arda mai ceva ca flacara olimpica. Si cand am intalnit Dragostea, am sustinut-o cat sa poata sa stea in fundulet, dupa care m-am mirat de ce nu merge de-a busilea si de ce nu alearga. Daca era dragoste adevarata, asa cum pretindea, predestinare si toate celelalte, de ce nu isi era siesi suficienta? De ce avea nevoie de imbolduri? De compromisuri? De schimbari?

In ziua in care mi s-a spus ca dragostea nu mai este in regula, ca doare, ca trebuie sa facem ceva, imi venea sa plang. Era de parca cineva imi daduse o palma. Nu intelegeam cu cea am gresit. Si am ramas singura sa meditez, o vreme. Si in pustiul meu, lipsita pana si de caprele sau corbii care insoteau pustnicii, am inceput sa inteleg.

Acum stiu ca dragostea poate incepe ca o flacara, desi, la fel de bine, poate incepe ca o ploaie de vara. Am inteles ca dragostea nu e o forta supra-omeneasca, ci mai degraba un ghiveci cu flori. Ca odata ce ai luat-o de la florarie, trebuie sa iti iei angajamentul sa o uzi, sa o tii la soare cat mai mult timp posibil, sa ii pui Mozart din cand in cand, si sa ii vorbesti. Tot dragoste e si atunci cand, spre binele ei, ii tai frunzele ingalbenite sau ramurelele uscate. Dragostea trebuie ingrijita si protejata ca sa infloreasca. Pana si cea mai frumoasa dragoste din lume, daca nu e udata corespunzator, si daca e lasata la intuneric, isi inchide petalele si se face mica-mica. Dupa care, moare.

Mi-era rusine, intr-un fel, sa recunosc ca dragostea mea nu era bine. Insemna ca eu am gresit cu ceva, ca am investit in ceva fals, din moment ce se dovedea atat de fragil. Stiu acum ca dragostea e mai fragila decat un copil cu oase de sticla, dar ca, daca ai grija de ea, din samanta poate deveni firicel, din firicel, plantuta, din plantuta, planta si din planta, arbust. Si nu e nimic rusinos in a recunoaste ca lupti ca ei sa ii fie bine. Ca ii cumperi o masa doar ca sa aiba pe ce sa stea langa fereastra, la soare. Ca renunti sa asculti rock, doar pentru ca ei nu ii pieste muzica puternica, sau ca stai cu orele in fata unor carti de gradinarit, pentru a afla de unde poti gasi cel mai bun pamant pentru ea.

« Sometimes I believe in fate/ But the chances we create/ Always seem to ring more true » canta Katie Melua intr-o piesa de care m-am indragostit recent, tocmai datorita simplitatii ei. Si da, dragostea se rezuma la riscuri. Si la credinta.