Inozza

Cum poti sa ratezi un interviu cu stil

Au tot intrat persoane pe blogul meu in cautare de „cu ce ma imbrac in prima zi de scoala”. Nu sunt persoana ideala pentru a raspunde la aceasta dilema. Tin minte ca intr-un an am mers cu niste pantaloni de piele albastru-azur, iar in altul cu o fustita rosie atat de scurta, incat a facut legenda (asta sau faptul ca am sarit un gard cu ea, e inca discutabil).

Azi m-am confruntat si eu cu dilema: cu ce ma imbrac la interviu? Stiu varianta tipica: un costum intr-un ton neutru, cu o croiala clasica, nimic too dary, nimic too striking. Doar ca eu nu posed un astfel de costum. Singurele mele trei costume classy sunt toate negre si maro, ceva horrid pentru gusturile mele actuale, motive pentru care refuz sa le port. Asa ca am incropit eu ceva ce mi se parea classy (cel putin in conformitate cu ceea ce spune Biblia vestimentara, editia in limba romana). Lipsa fluieraturile admirative ale salahorilor ce repara o teava in fata blocului meu (care imi indica in fiecare dimineata, ca un fel de barometru, daca exagerez cu fustele sau nu) m-a bucurat. Deci eram classy, huh?

Asa ca am pornit cu si mai mult aplomb spre locul interviului, unde...stupoare. Toti candidatii din „sala de asteptare” erau imbracati foarte nonconformist si creativ. Dresuri mov combinate cu sandale verzi, rochii vaporoase purtate peste tricouri si blugi evazati, genti mari cu oi colorate to name but a few. M-am asezat foarte jenata si mi-am acoperit pantalonii de catifea gri cu ditamai geanta mea bej si clasica. Nici nu mi-a trecut prin cap ca pentru un job intr-un domeniu creativ, trebuie sa te imbraci...creativ! Am intrat pana la baie, m-am tot foit pe-acolo, pana cand mi-am scos din geanta ochelarii de soare si mi i-am trantit in varful capului. Gata! Eram mai, hm...creativa. As fi putut, eventual, sa-mi iau pe dos jacheta, dar mi se parea un sacrificiu prea mare, chiar si pentru un job minunat.

Cand m-am intors printre contra-candidatii mei, puteai taia tensiunea din incapere cu un cutit de unt. Tipa cu turban lila de langa mine mi-a aruncat o privire dispretuitoare pentru a-mi indica ca nu o impresioneaze efortul meu creativ. Si cum toata lumea era foarte preocupata sa-si butoneze telefoanele, sa-si admire unghiile sau sa numere firele scapate ale mochetei, m-am atasat, conversational vorbind, de femeia de serviciu. Era o femeie maruntica, tunsa periuta, de vreo 50-60 de ani, cu unghiile rosii si cercelusi marunti, aurii. Imi placea modul in care sarea fericita ori de cate ori suna soneria, si de cum se intuneca atunci cand fiecare intervievat refuza ceaiul sau cafeaua oferite.

„Sunteti draguta sa-mi aduceti o cafea, pana la urma?” am intrebat-o, intr-un final, cand am vazut cat de trista si abandonata sta intr-un colt. „Intr-o secundita! a strigat bucuroasa si a sarit sprintena ca o adolescenta. S-a intors in cateva minute, toata un zambet. „Vaaaai, cat fumeaza copiii in bucatarie! Le-am zis si eu ca mai am cativa ani pana la pensie si ei nu vor sa ma lase sa ajung acolo!”. Am ras. Mi se parea tare simpatica, asa marunta si vesela cum era. A zambit si baiatul cu cercei negri de plastic, si fata cu geanta cusuta din bile colorate. A fost de ajuns asta, ca oamenii sa inceapa incet-incet sa discute. Cand am fost invitata in sala de interviu, am lasat in urma o gasca sporovainda.

In sala de interviu, alta poveste. Mie nu-mi plac interviurile in alta limba decat a mea. Mi se pare ca am viteza de reactie prea mica, ca nu sunt suficient de spirituala, ca ma misc ca un pinguin intr-un tutu. N-am fost departe de estimari. Cand ajung in fata the big boss, imi aduc brusc aminte ca l-am vazut cu cateva minute in urma pe hol, mancand pufuleti. Asa ca il intampin cu „It’s very nice to see you again!”. Moment stanjenitor de tacere. Eu, rosie ca sfecla: „You know, on the hallway, you were eating...pufuleti...”. Doamne, poate se deschide, totusi, parchetul si imi curma existenta penibila! „Yes, of course!” raspunde el afabil. „So this is the third time we meet!” Eu, în continuare roşie şi stânjenită: „Third?” „Well, we have met before, in a previous life, remember?” Hai, Ina, fii spirituala. Now’s your moment! „Ah, so you were the tree!” Jena, jena, tacere, penibil, groaznic, polonic in cap, nuuuuu, jena, proasto!, penibil, vaaaaaai, jena. „Hahahahahahahahahaha!” face unul dintre asistenti. „Hahahahahaha!” face si the big boss. Respir. One pathetic moment over, 99 to go.

Nu stiu cand mi-am revenit pe traseu. Poate cand am realizat ca oamenii aia nu cautau un clown pentru petrecerile copiilor, nici o animatoare pentru o gasca de centenari. M-am folosit de un moment prielnic, si mi-am scos ditamai agenda. Daca nici asta nu ma facea sa par mai serioasa...And it worked! Asta sau faptul ca m-am spart in neologismele pe care le-am repetat pe hol, in gand. E un mic truc pe care l-am invatat de la Monica, o fosta colega de clasa, in liceu. Inainte de fiecare teza la engleza, Monica isi scria in palma vreo cinci neologisme in engleza, pe care, nu conta cum, urma sa le integreze in eseu. Si functiona. De fiecare data! Asa si eu. Daca vreodata aveti un interviu in engleza, nu uitati sa strecurati, la alegere, „meritocracy”, „glocalization”, "protologims” sau „sniglet”. Pentru ultimul am mai lungit interviul cu cinci minute, ca sa pot crea o fraza in care sa-l introduc.

And it worked! Am fost angajata pe loc! Si de maine incep sa lucrez in my dream job. Acum, va rog sa ma scuzati. Trebuie sa imi pun la punct lista cu neologismele pentru prima zi de lucru. ;)