luni, 24 septembrie 2007

Hostage Crisis

* in amintirea lui r., caruia ii duc dorul...

In curand stirea o sa vuiasca pretutindeni: la televizor, la Radio 21, in ziare. Si, atunci cand se va intampla acest lucru, vreau ca voi sa cunoasteti si versiunea mea. Sa intelegeti ca, desi sunt, intr-adevar vinovata de aceasta actiune monstruoasa si disperata, am avut motivele mele, bine intemeiate.

Asadar, da, am rapit. Da, am cerut rascumparare. Da, banii trebuie sa-mi soseasca in cont dintr-o clipa in alta. Nu, nu am jucat murdar, mi-am luat doar ce mi se cuvinea. Dar sa incep cu inceputul…

Pentru aceia dintre voi care au prins inozza doar din seria a treia, un mic flashback: eu, serviciu stresant si epuizant psihic, sef cu tenta diabolica – flashback over. Din motive lesne de inteles, la un moment-dat pe parcursul sinuosului meu traseu profesional, am cerut o saptamana de concediu medical. Surpriza : mi s-a acordat ! A doua zi, alta surpriza, si mai mare : mi se blocheaza brusc telefonul de serviciu, nu mi se vireaza salariul in cont. Eu, suflet caritabil, gasesc imediat o explicatie : poate mi s-a defectat telefonul, si de-asta nu mai pot primi sau efectua apeluri. Cat despre bani, probabil intarzie. Naked truth : seful meu cu accente de paranoia imi blocase telefonul si imi sistase transferarea banilor in cont pe motiv ca am fugit la o alta publicatie (ceea ce, sincer vorbind, am facut-o oricum, putin mai tarziu).

Cand m-am intors la sfarsitul saptamanii de concediu, seful s-a uitat la mine de parca ii intrase in birou fostul papa la brat cu Teoctist. Wow ! ce chestie, d’le, sa-si ia oamenii concediu si chiar sa se intoarca din el ! L-am iertat ca a fost disperat si mi-a blocat telefonul, l-am iertat ca nu mi-a dat banii. Asta pana cand aud alta mostra de paranoia: nu mi-a trimis banii, de care aveam disperata nevoie, pentru ca eu pastrasem reportofonul pe care il foloseam la interviuri. Care reportofon, pentru ca e mic si stilat (asa ca pentru mine :D) a fost adus tocmai din Germania si costa 200 si ceva de euro. De unde sa stie el ca nu am fugit cu el ? ma intreaba cu o fata victorioasa. Gee, I don’t know, ii spun eu, e ceva ce se numeste bun-simt sau, macar cunoasterea unei persoane. As zice ca daca stai 6 luni de zile practic bot in bot cu cineva la birou, daca nu stii care e Beatlesul lui preferat sau cum ii plac cartofii, poti ghici macar daca e genul de om care ar fugi cu un reportofon amarat sau nu. Ca de unde sa stie el, daca eu n-am semnat nimic pentru reportofon ? Eu, nervoasa, cum n-am semnat ca am semnat actele pentru el. Seful, si mai incapatanat, ca nu am semnat nimic, mi-a dat cutia pur si simplu in mana. La care eu si mai incapatanata : si-atunci ce hartii am semnat eu, d’le ? Cum ce hartii, erau actele pentru mobil. (Beculet aprins asupra capului meu, zambet angelic pe fata, hhihi, al meu esti !)

Pe scurt, astfel mi-a dat seful meu ideea sa nu-i returnez reportofonul decat atunci cand imi voi vedea banii. Bineinteles ca, in aceeasi zi, practic a confiscat reportofonul celeilalte colege ale mele, care si-a dat demisia dupa vreo 2 saptamani. Si micul meu ostatic a tacut chitit pe fundul unui sertar din camera mea, asteptand momentul in care va putea fi rascumparat si va zburda iar liber pe la interviuri si pe la conferinte. Din cand in cand, cand ii auzeam oftatul in sertar, il deschideam usurel, si, mai mult ca sa il imbarbatez pe el (ca eu nu mai speram la banii mei) ii spuneam ca i se duce dorul, pesemne cumplit, si ca, intr-o buna zi, cineva il va cere inapoi. Si eu, si micul meu ostatic ne pierduseram sperantele, pana cand, intr-o zi insorita de saptamana trecuta, am fost sunata de contabilul de la vechiul meu job. Ma suna live de la banca, unde spunea el, are un OP cu numele meu pe el, si il va emite, daca duc chiar in acea zi reportofonul sefului. OK, look, ii spun eu, stiu ca sunt draguta, si deci, in ochii vostri, automat pacalibila, dar eu cedez reportofonul doar cand vad banii. Tipul se balbaie : ordinele au fost clare - mai intai reportofonul, apoi banii. Eu ma tin tare : ba sa am pardon, mai intai imi vad plasticatii, si apoi ii dau drumul electronicului. El : sorry. Eu : si mai sorry.

Doar ca zilele astea, in lungile minute de contemplare a ostaticului meu, caruia i se cam vestejise microfonul de dorul casei, am realizat ca puteam sa o tinem asa la infinit. Eu nu aveam incredere in individ, individul nu avea incredere in mine. Un cerc vicios perfect. As fi putut sugera sa ne intalnim intr-o seara, pe o alee intunecoasa la intersectia dintre Rahova si Ferentari si sa facem schimbul, dar nici asa nu cred ca aveam incredere unul in altul. Asa ca mi-am spus sa fiu barbata, si m-am prezentat intr-o dimineata la el in birou. Cu ostaticul in cutie. Marturisesc acum fata de voi ca am fost marsava, si, pentru cateva secunde, am stat si m-am muncit : ce componenta as putea sa scot din micut, astfel incat sa nu se observe, dar nici el sa nu functioneze fara detaliul respectiv ? Mi-am spus ca daca e sa fiu a lady, voi fi o lady pana la capat. Si asa am fost. Am dat drumul ostaticului privind drept in ochii rascumparatorului, ca pentru a-i dovedi suprematia mea morala. Care suprematie s-ar putea sa nu-mi ajunga nici sa-mi iau un pumn de alune, daca nu-mi vin banii.

Macar ala micu’ a dat fericit din cascute cand s-a vazut acasa. In timp ce inchideam cu demnitate usa biroului, mi s-a parut ca il aud scancind din adancul microfonului lui rotund. Il inteleg perfect: sertarul meu pare acum un loc gol fara el. Poate din banii aia, imi iau un alt reportofon. Dar nu cred ca altul va putea sa-i tina vreodata locul…Micutule, fii tare!

6 comentarii:

Carcotasu spunea...

Banii i-ai primit pana la urma?

Inozza spunea...

hm...ar trebui sa vina ieri...

dodo spunea...

pe cit de mica, pe-atit de a naibii...esti cam obraznica... nu crezi, pustioaico?! :)

ps. as vrea sa te vad pe tine sefa!

Inozza spunea...

dodo,

niciodata nu m-am vazut sefa. urasc sa dau ordine si sa depinda ipotecile si creditele oamenilor de mine.

si de ce, ma rog, sunt obraznica? pentru ca imi cer drepturile?

dodo spunea...

te tachinam.esti tare dulce:)

Inozza spunea...

si tu esti...un...un..un naspet :P