I’m okay, you’re okay
Daca incerci sa pui un ou de gaina intr-un cofraj cu oua de prepelita te trezesti ca, evident, nu incape. Si atunci, depinde de unde privesti problema, te surprinzi ca gandesti in felul urmator: 1. “Of, ce cofraj prost am ales! Si acum ce ma fac cu bietul ou?” sau 2. “Ce ma fac cu oul asta mare si urat care nu incape nicaieri?”
Eu am avut dilema asta aproape 2 ani de zile, adica de cand am intrat la facultate. I was the egg care nu intra in cofraj, oricat de mult s-ar fi straduit. Si atunci, involuntar, alternam perioadele in care ma consideram un ou mare si urat, cu perioadele in care uram cofrajul si celalalte oua, pentru ca erau atat de diferite de mine. E greu, sa stiti, sa ai tot timpul aceasta voce in interior, care-ti aduce aminte ca tu nu incapi, ca nu ai pete precum ouale de prepelita, ca ai vrea sa te intorci in cuibarul tau warm si cozy.
Uneori vroiam sa scap de povara asta a nepotrivelii, sa-mi schimb naibii cofrajul. Alteori, ma pacaleam ca, in timp, daca o sa ma fac mica-mica in coaja mea, o sa incap si nimeni nu o sa-si dea seama ca locul meu nu e acolo. Asta e ceea ce psihologii numesc faza de negare.
Anul acesta au inceput sa mi se intample lucruri. Pentru multe dintre ele nu pot sa imi asum meritul. Am avut norocul de a intalni oameni si de a face lucruri care m-au ajutat sa inteleg ce vreau si incotro merg.
Eram cu profa mea preferata zilele trecute la un cappuccino si ii povesteam despre vesnica mea nemultumire: faptul ca in facultatea mea nu exista coeziunea de grup din liceu. A ras si mi-a explicat ca, in primul rand, asta e valabil pentru toate facultatile, si, cu atat mai mult pentru jurnalism, unde lumea lucreaza din anul I sau II si unde individualismul e mult mai cultivat. Mi-am mai indepartat o sechela. I’m okay. Nu sufar eu de un sindrom acut de neapartenenta, unitatea nu exista. Cel putin nu la nivelul celei din liceu.
Apoi, de cand am inceput sa lucrez, am descoperit ca am o pasiune. Mediul, natura activitatii mele si oamenii pe care i-am intalnit m-au facut sa deschid ochii. Dintr-o data, am inteles ca FJSC-ul nu e un loc rau. E la fel de rau sau bun ca orice parte a sistemului de invatamant superior din Romania. Doar ca nu este locul perfect pentru mine. Locul perfect pentru mine nu a existat pana acum. Abia de anul asta s-a introdus un astfel de master in Romania, asa ca nu aveam cum sa ajung acolo. Partea importanta e ca nu regret anii de FJSC de pana acum. E un loc unde poti sa cresti la fel de bine ca oriunde altundeva. You’re okay. Colegii mei, care vor lucra in media, PR sau publicitate sunt toti ok, iar eu sunt ok, chiar daca nu voi face acelasi lucru. Iar asta e ceea ce psihologii numesc faza de acceptare.
E timpul sa-mi caut propriul cofraj. One to fit a big, white egg like me.
Daca incerci sa pui un ou de gaina intr-un cofraj cu oua de prepelita te trezesti ca, evident, nu incape. Si atunci, depinde de unde privesti problema, te surprinzi ca gandesti in felul urmator: 1. “Of, ce cofraj prost am ales! Si acum ce ma fac cu bietul ou?” sau 2. “Ce ma fac cu oul asta mare si urat care nu incape nicaieri?”
Eu am avut dilema asta aproape 2 ani de zile, adica de cand am intrat la facultate. I was the egg care nu intra in cofraj, oricat de mult s-ar fi straduit. Si atunci, involuntar, alternam perioadele in care ma consideram un ou mare si urat, cu perioadele in care uram cofrajul si celalalte oua, pentru ca erau atat de diferite de mine. E greu, sa stiti, sa ai tot timpul aceasta voce in interior, care-ti aduce aminte ca tu nu incapi, ca nu ai pete precum ouale de prepelita, ca ai vrea sa te intorci in cuibarul tau warm si cozy.
Uneori vroiam sa scap de povara asta a nepotrivelii, sa-mi schimb naibii cofrajul. Alteori, ma pacaleam ca, in timp, daca o sa ma fac mica-mica in coaja mea, o sa incap si nimeni nu o sa-si dea seama ca locul meu nu e acolo. Asta e ceea ce psihologii numesc faza de negare.
Anul acesta au inceput sa mi se intample lucruri. Pentru multe dintre ele nu pot sa imi asum meritul. Am avut norocul de a intalni oameni si de a face lucruri care m-au ajutat sa inteleg ce vreau si incotro merg.
Eram cu profa mea preferata zilele trecute la un cappuccino si ii povesteam despre vesnica mea nemultumire: faptul ca in facultatea mea nu exista coeziunea de grup din liceu. A ras si mi-a explicat ca, in primul rand, asta e valabil pentru toate facultatile, si, cu atat mai mult pentru jurnalism, unde lumea lucreaza din anul I sau II si unde individualismul e mult mai cultivat. Mi-am mai indepartat o sechela. I’m okay. Nu sufar eu de un sindrom acut de neapartenenta, unitatea nu exista. Cel putin nu la nivelul celei din liceu.
Apoi, de cand am inceput sa lucrez, am descoperit ca am o pasiune. Mediul, natura activitatii mele si oamenii pe care i-am intalnit m-au facut sa deschid ochii. Dintr-o data, am inteles ca FJSC-ul nu e un loc rau. E la fel de rau sau bun ca orice parte a sistemului de invatamant superior din Romania. Doar ca nu este locul perfect pentru mine. Locul perfect pentru mine nu a existat pana acum. Abia de anul asta s-a introdus un astfel de master in Romania, asa ca nu aveam cum sa ajung acolo. Partea importanta e ca nu regret anii de FJSC de pana acum. E un loc unde poti sa cresti la fel de bine ca oriunde altundeva. You’re okay. Colegii mei, care vor lucra in media, PR sau publicitate sunt toti ok, iar eu sunt ok, chiar daca nu voi face acelasi lucru. Iar asta e ceea ce psihologii numesc faza de acceptare.
E timpul sa-mi caut propriul cofraj. One to fit a big, white egg like me.
16 comentarii:
De multe ori e mai greu sa te adaptezi, dar asta e solutia cea mai matura si mai sigura pentru rezolvarea problemei.
Imagineaza-ti un ou de strutz trecand pe langa cofraj si intrebandu-le pe ouale de prepelita "Bhey, ce cauta oul ala de gaina acolo?". Iar ouale de prepelita sa raspunda "E ok, e cu noi. E baiat de treaba".
Fiecare avem momente in care nu ne simtim in locul nostru. Mie mi se intampla zilnic. Sunt momente in care cred ca merit mai mult, mai bine, si altele in care simt ca pantofii in care vreau sa intru imi sunt muuult prea mari.
E bine ca te simti "altfel", pentru ca asta te ajuta ori sa te simti deosebita, ori sa iti doresti sa imbunatatesti anumite lucruri la propria-ti persoana.
Numai eu stiu cum se lupta capul meu patrat sa corespunda lumii asteia rotunde...
andra,
eu am incercat sa ma adaptez din day one si, zic eu, am reusit fara probleme. za issue era faptul ca niciodata nu am simtit ca mi se potriveste jurnalismul, pr-ul sau publicitatea. si asta ma facea sa ma simt za ugly ducking of fjsc. din pacate, n-am descoperit ca as fi vreo swan, dar am realizat, macar, ca sunt din alt film :D
PS: lovely povestea cu strutul. de tinut minte pentru zilele cu nori :)
Sper ca nu te referi la scris in general, cand spui ca nu ti se potriveste jurnalismul, ci la munca de redactie / ziar / revista, etc.
Pentru ca noua ne place cum scrii. Iar daca sunt chestii pe care le faci mai bine decat asta (si nu sunt kinky sau personale :D), vrem sa ne abonam si noi.
Ah, chiar. Ia spune-ne, ce vrei sa te faci cand o sa fii mare ? :D
fiecare simtim nevoia unei apartenente (daca-mi mai aduc bine aminte e treaba cu "apartenenta la grup" in psihologie). E ceva organic, din fiinta noastra, care vrea sa gaseasca intr-un anumit grup ceea ce si noua (in parte) ne apartine. Chestie de identificare. cand aspiratiile sunt comune (gen facultate) dar oamenii nu se identifica unii cu altii prin cateva trasaturi mai importante apar fie "bisericutele' fie liderii, fie ciudatii, fie depresiile sau stresul compensator. Oricum e tare ca te vezi ca un ou de gaina printre oua de prepelitza (care e diferentza de "calibru"? 2X? 3X? ) :)) Aceeasi situatie am intalnit-o in primul an la medicina, cand ajunsesem sa cred ca am luat-o razna, uitandu-ma la felul de a fi al celorlalti si apoi la al meu. Au urmat doi ani in care am incercat sa imi bag in cap ca e bine ca mine, si ca ce ma priveste tine de mine si de atitudinea mea, asumandu-mi acest lucru. si de atunci e ok. :)
Daca mediul a indurat atatea o sa te indure si pe tine. Eu zic sa renunti, cunosc mediul.
A... e vorba despre mediul vostru, intelesesem gresit, la astia esti buna. Drum bun.
andra,
fac mullte lucruri mai bine decat scriu. cum ar fi sa desenez pisici, sa aleg cadouri sau sa fac proiecte de comunicare interpersonala :)
si nu stiu ce o sa ma fac atunci cand o sa fiu mare, dar deocamdata imi place sa scriu scenarii. si cred ca intr-o buna zi, o sa ma pricep destul de bine la asta. promit sa fii prima pe care o anunt la anul cand exact ruleaza filmul la care scriu acum.
me!,
of cat de bine le zici tu :P pacat ca mie mi-au trebuit 3 ani sa ajung acolo unde tu ai ajuns dupa doar unul.
cat despre paritatea prepelita-gaina, am ales oul de gaina tocmai sa nu ma aleg cu comentarii aiurea gen "da' bine ca tu te dai mimoza si delicata si te compari cu oul de prepelita, si ii faci pe ceilalti gaini!" vad ca de ce ti-e frica...
mastic,
n-am inteles nimic. cred ca si tu ai gresit filmul :)
draga inozza,
eu ma simteam/simt ca un ou de strut intr-un cofraj cu oua de vrabiuta, am luat-o de la capat nu doar din cauza neapartenentei si a complexelor iscate pe parcurs din cauza originii, a dimesniunilor, etc., a idealismului meu nascut din narcisism-doar sunt ou de strut :D-, si, cred eu intr-o oarecare masura, este bine ca invat inca ceva din toate astea :)
ceea ce noi citim despre inozza impresioneaza in mod placut, ai realizat lucruri frumoase si sunt sigura ca nu ai sa dezamagesti nici grupul cititorilor acestui blog si nici pe tine.
keep fighting the good fight!
ps: incantata de cunostina, dar...cand zic ca e o lume mica, am dreptate. ne stim deja din lumea aflata in afara switch-urilor:)
cu treaba "de ce ti-e frica", mie mi-a placut felul in care ai pus problema, m-a amuzat. lagat de durata, un an am constatat problema, m-am uimit si m-am gandit ca nu sunt zdravan, si doi ani m-am luptat sa-mi scot din cap ce mi-am bagat in primul, asa ca tot pe la 3 ani se aduna..... :)
ivona,
eu am o sora cu acelasi nume ca si tine, dar ma indoiesc ca esti tu aia :))
whenever there's a good riddle, I'm in! deci, de unde te stiu? indicii, indicii.. :D
let's see.. is "felicity" telling you something? :)
felicity? hm...era serialul meu preferat intr-a sasea. in rest...nu prea. ai jucat acolo? :D
:) nu, dar tot insistai tu ca seman cu un personaj din serial.
maaaama, ce naspa ma simt! :D habar n-am. da cu pietre in mine, ia-ma toate prajiturelele, dar spare me the misery! who is you?
Trimiteți un comentariu