Cui i-e frica de fericire?
“Beatufobie”. Tineti minte termenul asta. O sa descrie, foarte curand, una dintre cele mai frecvente fobii ale secolului XXI: frica de fericire.
Cu totii ne-am obisnuit cu stresul: e peste tot altaturi de noi, ca un caine bun. Il hranim cu pastile pe baza de ginkobiloba si masaj reflexogen si, daca lipseste cateva zile din peisaj, incepem sa ne ingrijoram. Lipsa de stres nu e un lucru normal; e echivalenta cu moartea profesionala, cu alienarea de viata cotidiana.
Dar ce te faci cand in viata ta apare o stare atat de ciudata, incat nu exista leacuri pentru ea? Ce te faci cand, desi iti vezi de treburile tale, te lovesti de fericire?
Cazul meu, de exemplu. Sunt o persoana normal de stresata si de afectatat de nimicurile vietii. Ma ingrijorez in legatura cu notele la examene, proiectele la care lucrez, ma enervez cand pierd metroul, imi ies din pepeni cand imi murdaresc cizmele prin noroaiele Capitalei, ma impacientez cand trebuie sa stau la o coada de 30 de metri sa cumpar o legatura de pastarnac, imi vine sa ma urc pe pereti cand vecinul de jos ma ameninta cu procese ca ii inund baia si uneori nu pot sa adorm, intorcand pe toate fetele conflicte stupide avute cu oameni la fel de stupizi.
Cu alte cuvinte, sunt pe cat de stresata prevede legea nescrise a societatii noastre mega-avansate. De aceea, cand am descoperit intr-o zi ca fericirea isi facuse un culcus confortabil pe presul meu, am facut cel mai firesc lucru posibil: m-am panicat. Am analizat cateva zile creatura asta suspecta. Avea o blana ridicol de colorata si imi zambea in fiecare dimineata cand ieseam din apartament. Am incercat s-o alung cu priviri de ocara si vorbe urate. M-a privit cu amuzament pe sub mustati si s-a intins a lene.
M-am tinut tare pe pozitii si nu i-am pus de mancare. Poate pleaca altundeva, m-am gandit eu. Se pare insa ca altcineva are grija ca fericirea mea sa nu moara de foame, pentru ca e tot acolo.
Acum m-am obisnuit cu ea. Stiu ca oricate metrouri as pierde intr-o zi, la oricate cozi as astepta, oricate reclamatii as primi de la vecini si oricate seri n-as putea sa adorm de griji, ea ma asteapta acasa, pe pres.
Celui care imi hraneste si ingrijeste fericirea asta cu blana ridicol de colorata, iti multumesc.
4 comentarii:
Super faina melodia! Mi-ai adus aminte de zilele in care eram obsedat de Better Together
P.S. Stai linistita... te vei obisnui cu "fericirea" si vei ajunge din nou sa "injuri" metroul, noroiul, proiectele... pana atunci enjoy.
Daca iti place asta, incearca si "Banana Pancakes". E foarte nice and cozy :)
PS: Asa am crezut si eu in primele zile, apoi primele saptamani, luni si in primii ani, dar, daca e tot pe pres, dupa atata timp, I guess it's here to stay. :)
Frumos, merci pt lectura :)
O alta metoda de a multumi ar putea fi asta:
http://www.youtube.com/watch?v=2PWfB4lurT4
Si eu am un gogoloi blanos, pufos si vesel colorat pe presul de la intrare in suflet... De fapt, de ceva vreme s-a ridicat cu indarjire de pe presul lui confortabil, si a intrat inauntru. Eu n-am incercat sa il ignor, sa vad daca pleaca. Incerc sa fiu o gazda buna, si sa-l rasfat. Sa-i fie bine si lui, caci mie mi-e foarte! :)
Enjoy Colbie!
multumesc si eu pentru bubbly! :) nu stiu unde am mai ascultat-o, dar ma bucur ca am redescoperit-o.
Trimiteți un comentariu