Inozza

Cineva care sa te tina de mana

Acum doua saptamani stateam pe un oribil scaun medical, asteptand sa-si faca efectul un anestezic, pentru a suferi o mica interventie locala. Ma gandeam la acadele colorate, din alea pe care nu poti sa le bagi intregi in gura, la lalele si la mirosul de ruj nou.

Tot ce as fi vrut in acele momente, de fapt, era pe cineva alaturi. Cineva cu care sa rad de marimea acului de seringa (“parca ar fi un batator de covoare pentru casa de papusi”), cineva care sa imi povesteasca cum se face crema de zahar ars sau orice alta prostie.

Cand merg la cumparaturi, deseori simt nevoia sa imping caruciorul cu cineva alaturi, fara nicio implicare romantica. Sa ne miram impreuna de cat au crescut preturile la telina, sa intoarcem pe toate partile un ananas uscat, sa deliberam impreuna daca sa cumpar salam de Sibiu sau jambon de curcan.

Urasc, mai ales, sa cumpar haine singura. Mi-ar placea sa fie cineva cu mine, care sa imi spuna sincer cand rochia face cute la spate, sau cand bluza de matase galbena arata ca un cearsaf pe mine.

Mai demult am citit ca in Japonia (unde altundeva? :D) s-a inventat o meserie cel putin revolutionara: un fel de people sitter. “Practicantii” acestui job intrunesc sarcini dintre cele mai diverse: stau noaptea cu oamenii care au insomnii, ies cu ei la cumparaturi, ii asculta atunci cand au tristeti sau probleme si nu au cui sa le spuna, ii insotesc la dentist sau la diverse operatii, ies cu ei la film sau la teatru daca nu au cu cine sa mearga si multe altele.

Este asta o dovada ca suferim toti de alienare si ca (practic) gonim prin viata, fara sa ne face timp pentru ceilalti? Poate.

Saptmana viitoare am un interviu foarte important, stiu ca o sa mi se gelatinizeze genunchii, si tot ce as vrea e cineva care sa ma tina de mana.