This is not goodbye

Dragii mei, vreau sa imi cer scuze pentru pauza din ultima vreme. Adevarul e ca nu prea imi gasesc cuvintele lately.

Mi-e foarte greu sa va explic. La exterior totul e bine. Lucrez, merg la scoala, ma joc cu Lily, ma uit la filme. Ba mi s-au intamplat si cateva chestii dragute in ultima vreme. De exemplu, un prieten m-a invitat sa apar alaturi de Lily intr-un articol despre oameni si animalele lor in mediul urban. Tot asa, mi s-a cerut sa prezidez juriul unui concurs universitar de poezie. Chiar daca in ambele cazuri sunt mai mult “pe langa” (pe Lily o am de prea putin timp pentru a putea vorbi despre o relatie adevarata, iar cat despre poezie…desi o citesc cu deosebita placere, nu stiu daca aparatul meu critic e suficient de solid pentru a o evalua), bineinteles ca m-am entuziasmat foarte (cum fac de obicei) si am acceptat.

Va spuneam ca asta tine de exterior. La interior…la interior cel mai bine ma regasesc in melodia lui Ingrid Michaelson: “Keep Breathing”, pentru ca, efectiv, in fiecare zi fac acest efort: ma conditionez sa respir in continuare. Si o fac.

Am asteptat sa se intample o minune. Sa aiba loc un miracol sa ma vindec. M-am gandit sa fug, sa ma refugiez acasa, in afara tarii, oriunde. Am realizat insa ca, oriunde as fi mers, as fi luat cu mine unicul bagaj de care incercam sa scap: pe mine.

Asa ca am renuntat la a fugi si am cerut ajutor. Nu mi-e rusine sa recunosc ca singura nu reusesc sa ma (re)gasesc, asa ca sper ca ma va ajuta altcineva sa fac acest lucru.

O perioada o sa-mi trag obloanele. Putem sa ne prefacem cu totii ca dorm. Daca va este dor sa mai citit chestii care poarta amprenta mea, treceti pe la Loving Lily. Am scris deja cateva posturi pentru acest proiect scolar, asa ca tot ce-mi ramane de facut e sa le public, cam cate 2 pe saptmana.

Daca nu sunteti interesati de informatii canine, puteti sa luati de la o taraba urmatorul numar Tabu si sa cititi acolo primul meu articol. Ieri am avut sedinta foto pentru ilustratea articolului si a fost o experienta foarte faina. Imaginati-va ca am avut un make-up artist si un fotograf profesionist si asta pentru doar cateva strambaturi! Chiar daca din pozele alea ciudate n-o sa ma recunoasca decat mama (si poate nici ea), pentru cateva ore m-am simtit foarte bine.

Cam atat vroiam sa va spun. Ne-om reciti in curand si, pana atunci, incercati sa nu ma dati prea repede uitarii :-)

Schimbari

O sa incep cu cea mai evidenta: Inozza are casa noua! :D Am primit cadou domeniul inozza.ro inca din vara trecuta, dar abia acum am reusit sa ma mut in el cu catel si fara purcel. Sunt foarte fericita, sper ca in curand sa-i fac rost si de un skin nou, putin mai girlie :D sau macar mai colorat.

Nu stiu daca se face cinste atunci cand te muti intr-o casa virtuala noua, promit insa sa va cinstesc cu o avalansa de posturi care de care mai ne-adormitoare. :)

Alta veste buna e ca mi-am facut in sfarsit blogul tematic pentru laboratorul de “Jurnalism Online”. Tema lui e cresterea, educarea si ingrijirea cainilor chihuahua, cu aplicatii directe pe Lily Allen. Voi incepe in curand sa public primele posturi tehnice, scrise, sper eu, intr-un limbaj simplu si dragut, asa ca Lily. :) Daca vreti sa dati o tura sa-mi spuneti cum va place pana acum, click aici.

Ultima veste buna e ca, datorita Inozza, m-a descoperit o persoana foarte speciala, un fel de royalty in lumea presei feminine si ca s-ar putea sa lucrez in una dintre cele mai tari redactii din tara! *joy! joy! joy!* :D :D :D

Saptamana imi merge bine pana acum, mi-am cumparat azi de la Romana o buburuza in ghiveci si am facut o baie de soare cu trei colege si bune prietene. Simtiti si voi primavara all around? :D

Later edit: Din cauza unor probleme tehnice de neinteles pentru mintea mea roscata, am renuntat la punct ro si m-am intors la blogspot :D

Imi fac blog!

Nu va speriati, n-am de gand sa concurez Inozza :) Trebuie insa sa-mi fac un blog tematic pentru o materie numita “Jurnalism Online”. Pe aceasta cale, intr-o imensa pana de inspiratie, apelez la voi pentru idei. Ce blog tematic credeti ca mi s-ar potrivi? :D

Astept raspuns urgent: blogul trebuie sa fie gata pana joi. Primii 5 respondenti o sa primeasca in exclusivitate un link catre noul blog :))

How bizzare…

Aseara am iesit cu prietena mea Ligia, stea intre stele (asta e autocaracterizarea ei), mirifica, mirobolanta, sarmanta si fenomenal de carismatica (asta am stabilit ca o sa scriu eu pe blog pentru ca mi-a facut cinste) la o ceainarie foarte draguta.

Inca de cand am intrat pe usa, am avut senzatia foarte ciudata ca am nimerit, fara sa vrem, in sufrageria cuiva. Cea mai lunga masa a localului era plina-ochi, vreo 8-9 persoane, care, atunci cand am deschis usa, s-au intors toate ca la comanda si ne-au privit pret de cateva minute/secole. Linistea care domnea in localul micut si privirea lor fixa, oarecum in transa au facut-o pe Ligia, care intrase inaintea mea sa intrebe “E rezervat?”. Nici acum nu sunt sigura daca cineva i-a raspuns. Mi se pare ca din privirea lor Ligia a inteles ca nu, nu era ocupat. Am intrat amandoua in ceainarie si ne-am dus in al doilea separeu. Acolo, insa, ma simteam ca la microscop. Printr-o fanta din perete, cei de la masa lunga ne urmareau tacuti.

Am inceput sa vorbim. Putin jenata la inceput, de parca m-as fi apucat sa turui la o slujba de inmormantare, m-am mai relaxat pe parcurs. Vocea mea era singurul sunet din ceainarie si rasuna atat de straniu incat, la un moment-dat, Ligia s-a simtit nevoita sa ma roage: “Poti sa vorbesti putin mai incet?”. Am ras. Eram intr-un local public, unde ne intalniseram sa povestim, dar grupul tacut de alaturi crea senzatia ciudata ca am intrat in casa cuiva si, fara acordul proprietarului, ne-am asezat pe canapeaua din sufragerie si povesteam.

Nici chelnerita nu se arata. A traversat de vreo doua ori separeul in care eram noi, pentru a duce o comanda la masa tacuta. Chiar si comenzile se faceau din priviri sau soptit. M-am vazut nevoita sa ma duc singura la bucatarie sa dau comanda.

Intr-un final, Ligia (stea intre stele) a solutionat misterul: cei 9 aveau o “silent meeting”, sau cel putin asta a inteles ea ca a spus cineva. Nu stiu daca am avut un sentiment de penibil amestecat cu ciudat ca aseara demult. Imaginea acelor oameni care ne priveau tacuti sau se uitau pe geam, deja sufocati de propria lor liniste, m-a urmarit tot drumul spre casa. I-am spus mirobolantei Ligia ca ar trebui sa face si noi a “silent meeting” sometimes soon.

Stiti care a fost raspunsul ei? O replica din Shrek: “Donkey, you have the right to be silent. What you lack is the capacity!” :))