Inozza

How bizzare…

Aseara am iesit cu prietena mea Ligia, stea intre stele (asta e autocaracterizarea ei), mirifica, mirobolanta, sarmanta si fenomenal de carismatica (asta am stabilit ca o sa scriu eu pe blog pentru ca mi-a facut cinste) la o ceainarie foarte draguta.

Inca de cand am intrat pe usa, am avut senzatia foarte ciudata ca am nimerit, fara sa vrem, in sufrageria cuiva. Cea mai lunga masa a localului era plina-ochi, vreo 8-9 persoane, care, atunci cand am deschis usa, s-au intors toate ca la comanda si ne-au privit pret de cateva minute/secole. Linistea care domnea in localul micut si privirea lor fixa, oarecum in transa au facut-o pe Ligia, care intrase inaintea mea sa intrebe “E rezervat?”. Nici acum nu sunt sigura daca cineva i-a raspuns. Mi se pare ca din privirea lor Ligia a inteles ca nu, nu era ocupat. Am intrat amandoua in ceainarie si ne-am dus in al doilea separeu. Acolo, insa, ma simteam ca la microscop. Printr-o fanta din perete, cei de la masa lunga ne urmareau tacuti.

Am inceput sa vorbim. Putin jenata la inceput, de parca m-as fi apucat sa turui la o slujba de inmormantare, m-am mai relaxat pe parcurs. Vocea mea era singurul sunet din ceainarie si rasuna atat de straniu incat, la un moment-dat, Ligia s-a simtit nevoita sa ma roage: “Poti sa vorbesti putin mai incet?”. Am ras. Eram intr-un local public, unde ne intalniseram sa povestim, dar grupul tacut de alaturi crea senzatia ciudata ca am intrat in casa cuiva si, fara acordul proprietarului, ne-am asezat pe canapeaua din sufragerie si povesteam.

Nici chelnerita nu se arata. A traversat de vreo doua ori separeul in care eram noi, pentru a duce o comanda la masa tacuta. Chiar si comenzile se faceau din priviri sau soptit. M-am vazut nevoita sa ma duc singura la bucatarie sa dau comanda.

Intr-un final, Ligia (stea intre stele) a solutionat misterul: cei 9 aveau o “silent meeting”, sau cel putin asta a inteles ea ca a spus cineva. Nu stiu daca am avut un sentiment de penibil amestecat cu ciudat ca aseara demult. Imaginea acelor oameni care ne priveau tacuti sau se uitau pe geam, deja sufocati de propria lor liniste, m-a urmarit tot drumul spre casa. I-am spus mirobolantei Ligia ca ar trebui sa face si noi a “silent meeting” sometimes soon.

Stiti care a fost raspunsul ei? O replica din Shrek: “Donkey, you have the right to be silent. What you lack is the capacity!” :))