Inozza

De la mare

De la mare m-am intors cu un inel pe deget, o promisiune (sper) pe viata si un bronz indoielnic (de culoarea unei cani de cafea amestecata cu 2 litri de lapte). Dar despre toate, pe rand.

L-am vazut in a treia zi, pe plaja. Statea la cativa metri de cearsaful meu si citea “o carte groasa” (cum observase toata radioasa sor’mea, de parca grosimea tomului ar fi direct proportionala cu aglomerarea de neuroni pe centimetrul patrat). Si brunetul cu cartea groasa m-a observat, la randu-i. Ne-am tot aruncat ocheade pret de cateva ceasuri, peste varfurile cartilor, pe principiul melodiei “notice you noticing me”, pana m-am plictisit, m-am ridicat cu emfaza, mi-am tras rochia pe cap si l-am lasat cu ochii in soare. La propriu.

In ziua urmatoare, dupa o noapte de furtuna, mi-am zis ca n-o sa mai apara pe plaja uda. Dar era acolo. Cu cartea lui groasa cu tot. Ne-a urmarit cu privirea pana am strabatut toata plaja, in drumul nostru spre Vama. Am traversat coasta care lega cele doua localitati in noroi pana la genunchi si ne-am intors din drumul nostru temerar din cauza ploii ce se pornise fara preaviz. Cand ne-am intors, era la terasa din capatul plajei. Strabatuse toata intinderea pentru a ne astepta. Am trecut prin fata lui in toata splendoarea lipsei de glorie a picioarelor, rochiei, gentii de panza si a sandalelor pline de mal, bucati de scoici si alge.

Dar nici this sorrow look nu l-a oprit sa-mi arunce ocheade si in urmatoarea zi. Nu prea stiu eu cat a citit el din –deja-celebra – carte groasa, dar de fiecare data cand ii aruncam cate o privirea voit dezinteresata, el carevasazica se binocla la mine. Zic, deci, vai de biata industrie literara in ritmul asta.

A urmat apoi seara in care, in timp ce stateam la o terasa din ciclul “Pescarul Vesel”, asteptand pestele aburind si mamaliga adiacenta, a trecut prin fata localului, si am avut un moment din ala Star Trek. Timpul s-a oprit in loc, ne-am privit, mi-a intrat soarele in ochi, am clipit, cand am deschis ochii nu mai era si mi s-a parut o iluzie. Doar ca peste o jumatate de ora, iluzia isi schimbase hainele si venise sa se aseze, ca din intamplare, la masa din fata noastra. Statea cu spatele, mult aplecat in directia opusa farfuriei sale si si-a petrecut marea majoritate a timpului hranind un caine pe care vazuse ca l-am ghiftuit si eu in prealabil cu o portie mare de peste. Actiune care, bineinteles, a atras nenumarate onomatopee pozitive de la masa noastra.

In ziua plecarii a fost ultima data cand l-am vazut pe brunetul timid cu cartea lui groasa. Si, in loc de preaviz la adio, nu m-am mai asezat in plin campul lui vizual, ci m-am deplasat intr-o zona plina de umbrelute si copii zbieratori. Si astfel s-a incheiat o poveste care, de fapt, n-a inceput niciodata.

Cat despre inelul cu care m-am intors, l-am cumparat de la o taraba cu 5 lei. E facut dintr-o bucata de scoica slefuita si, desi nu aud marea cand il pun la ureche, aud promisiunea pe care mi-am facut-o cand l-am pus pe deget pentru prima data. Ceea ce e mai mult decat poti cere de la o bucata de scoica slefuita :)

Bronzul, to make a long story short, a iesit suficient cat sa nu para ca am fost in vacanta in Groenlanda, dar prea putin ca sa demonstreze ca am fost o vamaioata si o 2 maista plina de verva si elan tineresc.

Mai am o luna si jumatate de vacanta, in care trebuie sa ma mut precum proverbialul melc cu casa-n spate, si in care vreau sa bifez Festivalul de la Sighisoara de saptamana viitoare si “Anonimul” de la Sf. Gheorghe din august, unde, cu chiu cu vai, s-a gasit cazare cu o luna inainte. Daca mai exista energie, mai vreau sa trantesc niste nebunii care stau pe my bucket list de ceva vreme, dar pe care i le-am soptit doar inelului dintr-o bucata de scoica slefuita. Va fi, deci, o vara grasa si frumoasa, precum o zeita a fecunditatii. :)