Pe scurt, este vorba despre o piesă de teatru, Singuri acasă, jucată de actori profesioniști în garsoniera liliputană a lui Lorin, în fața unui public de aproximativ 15 oameni. Aceștia nu se cunosc între ei, fiind invitați aici printr-un sms de proprietarul apartamentului. Singura cerință: să aducă cu ei un obiect care pentru ei simbolizează singurătatea. Nu o să va descriu detaliat atmosfera de acolo, pentru că au făcut-o deja alții suficient de bine. Experiența mea a fost foarte asemănătoare cu cea despre care scrie Adrian aici. O să vă povestesc, în schimb, detaliile care m-au amuzat pe mine.
În primul rând, alegerea obiectului mi-a dat ceva bătăi de cap. Inițial, mă oprisem asupra iepurașului cu care dorm atunci când sunt singură. Apoi am vorbit cu Lorin și am aflat că obiectele aduse de spectatori vor fi păstrate și prezentate în cadrul unei expoziții. Ideea de a mă lipsi de iepuraș (mai ales că în perioada asta în care apelez la serviciile lui în regim intensiv :D) nu mi-a surâs, așa că am ales două obiecte-surogat, simboluri oarecum clasice ale singurătății, pe care, recunosc, le-am cumpărat ieri de la Carrefour cu puține ore înaintea spectacolului. În garsoniera din Șipotul Fântânilor am descoperit că și alte persoane aduseseră obiecte identice, motiv pentru mi-am regretat lipsa de creativitate. Cotorul biletului de avion spre Roma, de exemplu, ar fi fost un obiect mult mai nimerit, doar că ideea mi-a venit puțin prea târziu.
În al doilea rând, dacă ceva mi s-a părut fascinant a fost modul în care toți cei prezenți au acceptat, foarte serioși, regulile jocului propuse de Lorin. Intrarea în bloc, de exemplu, s-a făcut la 19.50 fix, moment până în care pâlcul de oameni strânși acolo au fumat și au făcut cunoștință. Tot așa, persoanele au acceptat să fie ștampilate pe încheietura mâinii (deși aici personal n-am prea văzut legătura cu actul teatral, mă simțeam mai degrabă într-o sâmbătă seara în B52 :D) și au dat la troc simbolul singurătății lor pe o chitanță.
La fel, în timpul spectacolului, toată lumea a participat activ, până și la momentele de tăcere și nemișcare în grup (sic!). Știu că prin simpla noastră prezență în acea seară și în acel loc am acceptat convențiile jocului lui Lorin, dar am avut numeroase momente în care mă simțeam ca un copil la grădiniță. M-am abținut, God is my witness, să strănut sau să casc și am încercat , în momentul de freeze frame colectiv pe întuneric, să nu îmi mișc capul, deși îmi înțepenise. Și, în timpul aceluiași moment de împietrire, în care ar fi trebuit să ne golim de gânduri, pe mine mă preocupau cele două lacrimi care îmi curgeau fără jenă pe obraz (mi se întâmplă să lăcrimez când casc) și, mai ales, cum aveam să le șterg fără să mă mișc, până nu se aprindea lumina. Yet another Bridget Jones moment for me. Yey.
Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult la teatrul din apartamentul lui Lorin (în afara prestației actorilor care, în cazul uneia dintre fete cel puțin, a fost fenomenală) au fost obiectele aduse de cei prezenți și poveștile din spatele lor. Un borcan gol de gem (esența singurătății în cazul unui bulimic), un dildo, mănuși sau șosete desperecheate, o sticlă goală de whiskey, un bilet nefolosit pentru un concert Roisin Murphy (din cele două câștigate la un concurs), pahare cu câte o periuță de dinți, un ceas, mai multe perechi de căști, un ipod, o tastatură, o Matrioșka, cărți etc.
Uitându-mă la cei din jurul meu prin semi-bezna din cameră mi-am dat seama că nu eram atât de specială și de unică în singurătatea mea pe cât mi-aș fi dorit. Eram înconjurată de oameni la fel de singuri ca și mine, fie că era vorba despre singurătate în unul, în doi sau în mai mulți. Câteodată să stai pe întuneric, pe podeaua unei camere mici, împreună cu 15-20 de străini, poate fi un bun exercițiu terapeutic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu