Inozza

Aparenţe

În seara asta am fost la Un Tango Mas la Odeon. Ca şi în cazul Urban Kiss, am ajuns acolo printr-o invitaţie foarte amabilă din partea Monicăi Petrică, care dansează în acest spectacol alături de Răzvan Mazilu (bine, dansează e prea puţin spus, după ce îi vezi pe cei doi cum se mişcă, tango-ul celorlalţi dansatori - bine executat, de altfel - pare crunt de banal). Mai jos sunt nişte imagini din spectacol:








Stând acolo în semi-întuneric, cu ochii lipiţi de dansul absolut halucinant care avea loc pe o masă de doi metri pătraţi, îmi aduc aminte că mă gândeam cât de absolut fericită trebuie să fie Monica. Cu corpul ei lipsit de cusur, cu mişcările ei delicate şi rafinate, cu zâmbetul ei larg, părea că trăieşte din plin bucuria dansului.

I-am trimis un sms când am plecat din sală, pentru a-i mulţumi. Nu doar pentru invitaţia în sine, ci mai ales pentru faptul că, datorită dansului, mă făcuse să uit de mine (mi se întâmplă uneori în timpul anumitor spectacole să mă uit în jur la reacţiile celorlalţi spectatori; la Un Tango Mas nu mi-am dezlipit ochii de scenă.) Peste jumătate de oră primeam un mesaj de la ea în care îmi spunea că e fff tristă, pentru că unchiul ei a fost internat la Urgenţă, chiar înainte de spectacol.

Ştiu cât de important este acest unchi pentru Monica chiar şi din simplul fapt că îl pomeneşte în fiecare interviu pe care îl dă (şi credeţi-mă, în perioada în care m-am documentat pentru interviul cu ea, le-am cam citit pe toate). Este cel care i-a decis destinul atunci când, văzând-o la maternitate, a exclamat "Prim-balerină va fi!", este cel care i-a fost alături în toţi aceşti ani.

Citind mesajul ei trist, mi-a fost ruşine pentru că am invidiat-o pentru ceea ce eu interpretasem ca fericire în aspectul ei. Mi-am dat seama apoi cât de profesionistă este ca om de spectacol şi cât de bine şi-a disimulat răvăşirea interioară. Dar, mai mult decât atât, mi-am dat seama (pentru a mia oară!) că aparenţele sunt prezente mai mult decât ne dăm seama peste tot în jurul nostru.

Ieri seară, de exemplu, înainte să plec la prima mea lecţie de balet (despre care o să vă povestesc în postul următor), o colegă de masterat mi-a spus o chestie la care mi-a căzut falca, la propriu. Şi anume că îi povestise unei prietene despre mine, spunându-i cât mă invidiază pentru că am o viaţă atât de plină şi că şi-ar dori să fie şi ea mai activă şi implicată, aşa ca mine.

N-o să vă plictisesc aici cu detalii despre viaţa mea banală, e suficient să vă spun că existenţa mea e leită cu cea a protagonistului din scurt-metrajul Signs, până la minutul 3:09 (dacă nu aţi văzut filmuleţul încă, click aici, mie mi s-a părut super sweet). Dar n-o să burst the bubble pentru colega mea. Mă gândesc că, dacă reuşesc s-o impulsionez prin puterea exemplului (fie el şi imaginar) să-şi facă timp pentru noi hobby-uri sau orice altceva i-ar face viaţa mai frumoasă, e un lucru al naibii de bun. :)

Adevărul e că întreaga noastră existenţă e guvernată de aparenţe, doar că nu le conştientizăm pe deplin. Am descoperit în ultima vreme, de exemplu, că în spatele unor posturi care emană luminozitate şi bună-dispoziţie şi pe care le citeam cu plăcere, se ascunde o persoană care se luptă cu o depresie severă. Sau că agresivitatea şi bădărănia unui coleg ascundeau, de fapt, probleme în viaţa lui sentimentală.

Descoperirea acestor adevăruri atât de bine camuflate mi-a produs un sentiment de dezamăgire. M-am simţit înşelată de oamenii ăştia. În primul caz m-am simţit înşelată pentru că persoana respectivă, prin aerul ei bonom şi fericit, m-a făcut deseori să mă simt inadecvată. Mi-aduc aminte că mă întrebam de ce nu pot să fiu şi eu la fel de optimistă şi luminoasă ca ea, în timp ce, în realitate, probabil eram la fel de fucked up amândouă. Iar în cel de-al doilea caz pentru că individul respectiv, prin comportamentul lui agresiv, m-a făcut să mă simt penibilă şi inferioară intelectual. Şi toate astea doar pentru că se certase cu iubita lui!

Probabil aş fi şi mai vehementă în nemulţumirea mea, dacă n-aş fi nevoită să-mi aduc aminte că, în ochii altora, şi eu duc o viaţă plină, în care sunt activă şi implicată. :) Dacă mă gândesc bine, s-ar putea ca aparenţele să fie la fel de necesare traiului pe Pământ precum oxigenul. Dacă nu mai necesare.