Pentru ca sunt incredibil de superficiala, probabil ca daca as castiga la Loto, as face suma 50-50. Cu jumatate as ajuta cativa oameni in impas (asta pentru ca superficialitatea mi-e dublata de o constiinta destul de pisaloaga) si cu cealalta jumatate mi-as construi o casa in care sa depozitez toti pantofii si toate rochiile, jachetele si accesoriile capilare pe care mi le-as cumpara. :)
Pasiunea mea pentru piese vestimentare si accesorii poate fi motivul pentru care mi se face negru cu buline in fata ochilor atunci cand vad o femeie cu o situatie financiara mai mult decat roz care n-ar sti ce-i ala stil nici daca ar musca-o de posterior.
Din pacate stiu cateva exemple de businesswomen care au aceleasi notiuni despre stil vestimentar pe care le aveam si eu la 6 ani, cand ma imbracam cu o suprapunere dadaista de haine din dulapul mamei, dupa care ma rujam de la o ureche la alta, imi atarnam un colier cat mai impunator de gat si, cocotata in pantofii ei cu toc cui, ma admiram mandra nevoie mare in oglinda. Din nefericire, in cazul persoanelor de mai sus, nu exista, ca in cazul meu acum 18 ani, o mama care sa le dea jos de pe catalige si sa le impiedice sa iasa asa pe strada.
Adevarul este ca resimt o ciuda aproape existentiala atunci cand vad femei care au bani dar n-au niciun strop de stil personal, ca si cum ele, prin ignoranta lor, imi refuza sansa de a-mi proiecta aspiratiile stilistice asupra lor. :))
Stilistul personal intre moft si must
Iata de ce am citit cu mult interes articolul “Impresii stilistice” scris de Mihaela Nicola (CEO The Group) in suplimentul ultimului numar al revistei Harper’s Bazaar. Textul trateaza problema stilistului personal, care ocupa “una dintre cele mai importante intalniri din agenda unei femei de afaceri”, dupa cum spune autoarea.
Articolul este scris (clever hook, you got me there!) sub forma unei scrisori trimise de autoare cititoarei dintr-un concediu fictiv. Inca din primele randuri intelegem dezastrul: autoarea nu a colaborat cu un stilist la impachetarea valizei pentru calatorie:
“Am ajuns cu bine, dar m-a coplesit haosul de cand am despachetat. Atunci cand aveam un stilist, bagajele mele erau mai suple. Stilistul stia exact durata, obiectivul si desfasuratorul fiecarei deplasari. Astfel incat aveam hainele randuite si potrivite pentru fiecare ceas al zilei. Nu trebuia sa ma gandesc la ele, nu pierdeam timp facand bagaje, nu indesam bluze si rochii inutile in valiza. Stilistul verifica temperatura locului in care merg si nu se intampla vreodata sa n-am tinute potrivite cu fiecare intalnire sau loc in care mergeam. Fara de stilist, eu mi-am impachetat la intamplare prea multe tricouri, nici o rochita, doi jeansi in care am parcurs complet necreativ tot sejurul si nici un pulover pentru serile mai racoroase decat zice calendarul.”
Ok, cum sa-ti spun Houston? Well, we’ve got a problem. In primul rand, bineinteles ca pricep avantajele care tin de comoditate ale angajarii unui stilist. Pe de alta parte, exista o chestie numita memorie. Ai avut un stilist odata, acum nu-l mai ai, tough luck. Dar ce-ti punea omul ala in valiza? N-ai invatat niciun truc de la el? Sfaturile lui au trecut pe langa tine ca Avatar pe langa Oscarul pentru Cel mai bun film? Fara sa se lipeasca nimic-nimic?
In plus, nasol, a plecat stilistul, dar ti-a desfiintat si abonamentul la internet in drumul lui spre usa? Pentru ca, as I see it, iti ajunge o conexiune la internet si un calculator sa verifici starea vremii oriunde pe glob pentru – cel putin – urmatoarele doua saptamani. Asta ca sa nu te trezesti tremurand sub o puzderie de tricouri, luata prin surprindere de calendarul ticalos.
Colorata maine-i gata
Mai departe, autoarea ne familiarizeaza cu procesul presupus de colaborarea cu un stilist personal:
“Stilistul avea grija ca eu sa primesc pe mail fotografiile hainelor pe care le-a ales pentru mine, fotografiile pantofilor si ale accesoriilor pe care le recomanda. (…) Alegea pentru mine, iar eu aveam libertatea de-a alege din cele recomandate de ea. Cumpara pentru mine, le aducea acasa si compunea tinutele potrivite pentru fiecare piesa. Eu gaseam hainele frumos asezate in dressing, pe culori si categorii, si mai gaseam pe panou pozele care indicau tinuta completa pentru fiecare tip de iesire din casa.”
M-am oprit aici pentru ca fragmentul asta aproape ca ma intristeaza. Sa ai suficienti bani incat sa iti permiti haine de designer dar sa te rezumi la a le purta pe cele alese de altcineva care, culmea, anuleaza si ultima bruma de amprenta personala pe care ai fi putut-o pune asupra lor, indicandu-ti (in imagini!) ce cu ce sa combini? Brr.
Autoarea se intreaba retoric mai incolo: “Voi putea eu face la fel de calificat, disciplinat si eficient aceeasi munca? Niciodata!”.
Well, see, here we go our separate ways. Eu nu cred ca alegerea unei garderobe este o munca, decat in cazul in care nu ai absolut nicio idee in domeniu si o lipsa crasa de timp. Prima parte se rezolva daca ceri sfatul unui stilist (punctual, la o sedinta de consiliere) sau daca citesti macar 2-3 reviste de moda. Iar lipsa de timp nu mai e nicio scuza. Magazinele de lux adresate femeilor de afaceri, care nu au timp sa se deplaseze pana la sediile lor, trimit hainele pentru a fi probate si alese acasa sau la birou. In Bucuresti, Victoria 46 e doar un exemplu. Banuiesc c-or mai fi si altele.
Sa continuam insa cu textul:
“Iar cand ajung acasa, fara amprenta si discernamantul stilistului, din nou ma marginesc la a purta doar lucrurile favorite – si, eventual, gresesc la combinarea lor isteata.”
This, my darling, is called having fun! Ceea ce, bineinteles ca nu ne dorim. Si combinarea respectiva, fie ea si gresita, se numeste stil personal. Fereasca Sfantul, insa, sa porti doar lucrurile care iti plac!
Dezavantaje care te avantajeaza
Spre final, dna Nicola incepe sa aiba revelatii cu care si eu sunt de acord:
“Ma rog, e drept ca stilistul imi furase voluptatea de-a cumpara haine la intamplare si de a le purta in felul propriu. [Bingo!] Dar fara stilist, nici nu mai generez vreodata efectul wow! la tinute. E drept ca m-a obosit un pic procesul de a fi “ascultatoare” si de a nu iesi din indicatiile cuprinse in fotografiile facute de stilist [O’really?], dar dulapul si tinutele mele erau omogene. [Cam asa arata si dulapul si tinutele din cosmarurile mele – omogene.]
Si aflam in sfarsit si motivul pentru care stilistul ii este indispensabil:
“Asa cum nu mi-as vopsi niciodata parul deasupra cazii din baia personala, asa cum detalii sofisticate de aspect precum forma sprancenelor sau manichiura sunt ingrijite de specialisti, cum as putea lasa cea mai sonora “voce” a aspectului meu, hainele, sa se aseze la intamplare in dulapul meu? Sau pe mine? E drept ca eu ma stiu cel mai bine pe mine, dar despre haine stiu altii.”
Si uite asa ajungem sa generam efecte wow! cu tinute alese, cumparate si combinate de stilistul nostru personal, cu apartamente a caror interior a fost gandit, mobilat si accesorizat de un decorator de interioare si, in cele din urma, cu discursuri sau vorbe de duh gandite de consilierul nostru de imagine.
Nu ma refer aici la autoarea textului, am mai citit texte de-ale ei si stiu ca e o persoana cu opinii foarte bine conturate (poate o sa va povestesc odata despre un text excelent de-ale ei, care mi-a schimbat viziunea asupra relatiei cu timpul). Dar sunt convinsa ca sunt suficiente femei bogate, dar sterse, care isi creeaza o personalitate surogat cu ajutorul stilistilor si consilierilor de imagine.
Intr-adevar, sunt unele lucruri pe care banii, pur si simplu nu le pot cumpara. Can’t Buy Me Love, cantau Beatles-ii acum cateva decenii. Nor Personal Style, I might add.
Pasiunea mea pentru piese vestimentare si accesorii poate fi motivul pentru care mi se face negru cu buline in fata ochilor atunci cand vad o femeie cu o situatie financiara mai mult decat roz care n-ar sti ce-i ala stil nici daca ar musca-o de posterior.
Din pacate stiu cateva exemple de businesswomen care au aceleasi notiuni despre stil vestimentar pe care le aveam si eu la 6 ani, cand ma imbracam cu o suprapunere dadaista de haine din dulapul mamei, dupa care ma rujam de la o ureche la alta, imi atarnam un colier cat mai impunator de gat si, cocotata in pantofii ei cu toc cui, ma admiram mandra nevoie mare in oglinda. Din nefericire, in cazul persoanelor de mai sus, nu exista, ca in cazul meu acum 18 ani, o mama care sa le dea jos de pe catalige si sa le impiedice sa iasa asa pe strada.
Adevarul este ca resimt o ciuda aproape existentiala atunci cand vad femei care au bani dar n-au niciun strop de stil personal, ca si cum ele, prin ignoranta lor, imi refuza sansa de a-mi proiecta aspiratiile stilistice asupra lor. :))
Stilistul personal intre moft si must
Iata de ce am citit cu mult interes articolul “Impresii stilistice” scris de Mihaela Nicola (CEO The Group) in suplimentul ultimului numar al revistei Harper’s Bazaar. Textul trateaza problema stilistului personal, care ocupa “una dintre cele mai importante intalniri din agenda unei femei de afaceri”, dupa cum spune autoarea.
Articolul este scris (clever hook, you got me there!) sub forma unei scrisori trimise de autoare cititoarei dintr-un concediu fictiv. Inca din primele randuri intelegem dezastrul: autoarea nu a colaborat cu un stilist la impachetarea valizei pentru calatorie:
“Am ajuns cu bine, dar m-a coplesit haosul de cand am despachetat. Atunci cand aveam un stilist, bagajele mele erau mai suple. Stilistul stia exact durata, obiectivul si desfasuratorul fiecarei deplasari. Astfel incat aveam hainele randuite si potrivite pentru fiecare ceas al zilei. Nu trebuia sa ma gandesc la ele, nu pierdeam timp facand bagaje, nu indesam bluze si rochii inutile in valiza. Stilistul verifica temperatura locului in care merg si nu se intampla vreodata sa n-am tinute potrivite cu fiecare intalnire sau loc in care mergeam. Fara de stilist, eu mi-am impachetat la intamplare prea multe tricouri, nici o rochita, doi jeansi in care am parcurs complet necreativ tot sejurul si nici un pulover pentru serile mai racoroase decat zice calendarul.”
Ok, cum sa-ti spun Houston? Well, we’ve got a problem. In primul rand, bineinteles ca pricep avantajele care tin de comoditate ale angajarii unui stilist. Pe de alta parte, exista o chestie numita memorie. Ai avut un stilist odata, acum nu-l mai ai, tough luck. Dar ce-ti punea omul ala in valiza? N-ai invatat niciun truc de la el? Sfaturile lui au trecut pe langa tine ca Avatar pe langa Oscarul pentru Cel mai bun film? Fara sa se lipeasca nimic-nimic?
In plus, nasol, a plecat stilistul, dar ti-a desfiintat si abonamentul la internet in drumul lui spre usa? Pentru ca, as I see it, iti ajunge o conexiune la internet si un calculator sa verifici starea vremii oriunde pe glob pentru – cel putin – urmatoarele doua saptamani. Asta ca sa nu te trezesti tremurand sub o puzderie de tricouri, luata prin surprindere de calendarul ticalos.
Colorata maine-i gata
Mai departe, autoarea ne familiarizeaza cu procesul presupus de colaborarea cu un stilist personal:
“Stilistul avea grija ca eu sa primesc pe mail fotografiile hainelor pe care le-a ales pentru mine, fotografiile pantofilor si ale accesoriilor pe care le recomanda. (…) Alegea pentru mine, iar eu aveam libertatea de-a alege din cele recomandate de ea. Cumpara pentru mine, le aducea acasa si compunea tinutele potrivite pentru fiecare piesa. Eu gaseam hainele frumos asezate in dressing, pe culori si categorii, si mai gaseam pe panou pozele care indicau tinuta completa pentru fiecare tip de iesire din casa.”
M-am oprit aici pentru ca fragmentul asta aproape ca ma intristeaza. Sa ai suficienti bani incat sa iti permiti haine de designer dar sa te rezumi la a le purta pe cele alese de altcineva care, culmea, anuleaza si ultima bruma de amprenta personala pe care ai fi putut-o pune asupra lor, indicandu-ti (in imagini!) ce cu ce sa combini? Brr.
Autoarea se intreaba retoric mai incolo: “Voi putea eu face la fel de calificat, disciplinat si eficient aceeasi munca? Niciodata!”.
Well, see, here we go our separate ways. Eu nu cred ca alegerea unei garderobe este o munca, decat in cazul in care nu ai absolut nicio idee in domeniu si o lipsa crasa de timp. Prima parte se rezolva daca ceri sfatul unui stilist (punctual, la o sedinta de consiliere) sau daca citesti macar 2-3 reviste de moda. Iar lipsa de timp nu mai e nicio scuza. Magazinele de lux adresate femeilor de afaceri, care nu au timp sa se deplaseze pana la sediile lor, trimit hainele pentru a fi probate si alese acasa sau la birou. In Bucuresti, Victoria 46 e doar un exemplu. Banuiesc c-or mai fi si altele.
Sa continuam insa cu textul:
“Iar cand ajung acasa, fara amprenta si discernamantul stilistului, din nou ma marginesc la a purta doar lucrurile favorite – si, eventual, gresesc la combinarea lor isteata.”
This, my darling, is called having fun! Ceea ce, bineinteles ca nu ne dorim. Si combinarea respectiva, fie ea si gresita, se numeste stil personal. Fereasca Sfantul, insa, sa porti doar lucrurile care iti plac!
Dezavantaje care te avantajeaza
Spre final, dna Nicola incepe sa aiba revelatii cu care si eu sunt de acord:
“Ma rog, e drept ca stilistul imi furase voluptatea de-a cumpara haine la intamplare si de a le purta in felul propriu. [Bingo!] Dar fara stilist, nici nu mai generez vreodata efectul wow! la tinute. E drept ca m-a obosit un pic procesul de a fi “ascultatoare” si de a nu iesi din indicatiile cuprinse in fotografiile facute de stilist [O’really?], dar dulapul si tinutele mele erau omogene. [Cam asa arata si dulapul si tinutele din cosmarurile mele – omogene.]
Si aflam in sfarsit si motivul pentru care stilistul ii este indispensabil:
“Asa cum nu mi-as vopsi niciodata parul deasupra cazii din baia personala, asa cum detalii sofisticate de aspect precum forma sprancenelor sau manichiura sunt ingrijite de specialisti, cum as putea lasa cea mai sonora “voce” a aspectului meu, hainele, sa se aseze la intamplare in dulapul meu? Sau pe mine? E drept ca eu ma stiu cel mai bine pe mine, dar despre haine stiu altii.”
Si uite asa ajungem sa generam efecte wow! cu tinute alese, cumparate si combinate de stilistul nostru personal, cu apartamente a caror interior a fost gandit, mobilat si accesorizat de un decorator de interioare si, in cele din urma, cu discursuri sau vorbe de duh gandite de consilierul nostru de imagine.
Nu ma refer aici la autoarea textului, am mai citit texte de-ale ei si stiu ca e o persoana cu opinii foarte bine conturate (poate o sa va povestesc odata despre un text excelent de-ale ei, care mi-a schimbat viziunea asupra relatiei cu timpul). Dar sunt convinsa ca sunt suficiente femei bogate, dar sterse, care isi creeaza o personalitate surogat cu ajutorul stilistilor si consilierilor de imagine.
Intr-adevar, sunt unele lucruri pe care banii, pur si simplu nu le pot cumpara. Can’t Buy Me Love, cantau Beatles-ii acum cateva decenii. Nor Personal Style, I might add.
7 comentarii:
Iti impartasesc ideile...
:)
Hm, analogia Mihaelei Nicola din final e cam subreda. Echivalentul manichiurii si al pensatului sprancenelor ar fi probabil croitul hainelor, nu stilizarea lor.
Altfel, cred ca un stilist poate fi foarte util. Depinde doar de tine cum il folosesti. Poate de pilda sa te ajute sa descoperi ca-ti place ce spun despre tine anumite haine/accesorii la care singura nu te-ai fi uitat. Cunoaste mai multe magazine decat tine si mai multi designeri non-mainstream. Stie ce trebuie sa porti la un eveniment fancy. Te poate ajuta sa gasesti lucruri potrivite daca ai sa spunem 75 kg (subsemnata :) si nu stii exact cum sa procedezi. Pentru ca in reviste vezi mereu tipe filiforme si ai impresia ca daca nu ai sub 50 kg moda nu e pentru tine. Te poate ajuta sa porti pantofii aia dementi pe care i-ai luat desi nu stii cu ce i-ai putea purta.
Si cred ca la barbati e chiar mai important. Mai ales la cei care nu s-au nascut bogati si care nu sunt initiati in tainele costumelor si pantofilor custom-made. Care nu cunosc atelierele excelente din Anglia sau Italia al caror nume nu rasuna ca Armani , dar care croiesc haine pentru mai marii lumii. Omul de afaceri mediu nu stie sa-si ingrijeasca pantofii in asa fel incat sa arate impecabil si dupa 6 ani.
Sa mai zic? Un stilist e o chestie minunata la casa omului. Nu iti ingradeste libertatea de expresie decat daca il lasi.
Anonim,
Sunt perfect de acord ca un stilist poate fi un minunat profesor de stil, daca ii soliciti serviciile de consiliere punctual. Si da, daca esti o persoana publica, n-ar fi o idee rea sa treci pe la unul inainte sa-ti alegi tinuta pentru un eveniment important.
Nu sunt insa de acord cu aceasta atitudine de "stilistul mi-e indispensabil, nu-mi pot face nicio prapadita de valiza fara el". Si nici cu partea in care te imbraci ascultator in conformitate cu pozele de pe un panou.
Eu cred in tinute si acesorii care iti reflecta nu doar cele mai subtile nuante de personalitate (pe care niciun panou cu fotografii nu le poate surprinde), ci si starea de spirit dintr-o anumita zi/perioada. Cred intr-o moda extrem de personalizata si personala. Maybe it's just me, though. :)
Acum vreo luna m-a vopsit el in baie :)) cand o sa ajung faimoasa, te rog sa stergi acest comentariu. De asemenea, am un talent imens in a-mi face manichiura, like a pro i might add. Nu ma pricep sa ma tund, sau la sprancene. Acolo I seek help. Probabil ca as cere sfatul cuiva pentru un eveniment over-the-top, dar cand merg la cumparaturi, prefer sa fiu singura. Sa nu iau nicio prietena sau pe el cu mine. Ma misc destul de repede, iar daca ceva imi place, cu greu ma convingi ca e ciudat sau nu stiu cum. Acum cativa ani mi-am luat o fusta gogosar. Unii au strambat din nas, mie imi placea de muream. Ceva mai tarziu a aparut moda gogosarului si l-am vazut purtat de catre "critici"... in fine, nu tin sa sar in evidenta, nici nu spun ca nu imi pasa deloc de parerea altora, dar prefer sa o dau in bara pe cont propriu decat sa dau vina pe altcineva ca mi-a definit stilul. La fel si cu laudele. Le primesti pt ca ai angajat pe cine trebuie? Nu sunt impotriva stilistului, dar cred ca trebuie sa constituie un ajutor la care apelezi uneori, nu ceva indispensabil. Si da, oameni standard in case decorate, copii crescuti de altii si asa mai departe, constituie un mini-cosmar si pt mine.
E foooarte misto comentariul tau!
Articolul Mihaelei Nicola seamana foarte mult cu unele din reviste glamour din strainatate despre Angelina Jolie et comp.
Eu nu cred totusi ca femeile de afaceri din Romania apeleaza in mod curent la un stilist vestimentar. Pare mai mult un text de reclama...
Iar femeia ce se imbraca ascultatoare in conformitate cu pozele de pe un panou, cat de lipsita de personalitate poate fi?!?
Adinoi,
On the other hand, tu nu faci exact parte din target-ul articolului... :)
Mira,
Bineinteles ca nu se refera la femeia de afaceri average din Romania, ci la cele upper-class. Daca imi citeste vreuna dintre ele blogul, o rog sa ne lamureasca cum sta treaba cu stilistii astia personali. :)
Hehe, e cu dus si intors treaba cu stilistul. God knows ca, in Romania, meseria de stilist e una subestimata. Ca sa nu mai zic ca rezonez la maxim cu frustrarea e care vorbeai - lipsa de stil asociata cu surplusul de buget e cruunta.
Pana la urma eu cred ca un bun stilist e cel capabil sa se muleze pe nevoile, dar mai ales pe personalitatea clientului sau. Si chiar daca pentru business nu e o treaba tocmai benefica, sa-si faca clientul/clienta sa-si descopere stilul si sa-i dea si o oarecare senzatie de independenta.
Trimiteți un comentariu