Ati fost vreodata la un spectacol de teatru/film/dans/performance la care sa fiti avertizati inainte de vizionare ca, la final, veti ajunge sa va puneti intrebarea: „A fost sau n-a fost spectacol”? Eu am fost in seara asta la primul astfel de experiment artistic si trebuie sa spun ca mi-a depasit asteptarile. :-)
Ieri seara, Lorin m-a invitat sa-l vad “performand” alaturi de colegii din trupa “Rectifier Crew” in premiera spectacolului “Inertia pentru toti” la Centrul National al Dansului (CNDB). Recunosc ca m-am codit putin :D Combinatia Lorin + CNDB a dat tot timpul chestii bizare, pe care nu le-am apreciat de fiecare data la adevarata lor valoare, sau inteles, for that matter. :-))
Am decis, totusi, sa ma duc la “Inertia...” datorita descrierii din mailul invitatiei: ”Scopul acestor intilniri a fost cautarea cunoasterii ascunse si gasirea unor practici care sa genereze aceasta cunoastere.” Fiind a big sucker pentru combinatii de francmasonerie cu alchimie in nota ironica (asa cum imi suna mie descrierea de mai sus :)) ), m-am dus aseara la CNDB.
Trebuia sa banuiesc ca ceva nu e in regula de la intrare, cand ni s-a spus ca accesul in sala se face individual. O tanti statea in fata unei perdele de catifea neagra si introducea pe rand, si cu pauze bizar de mari, cate un spectator intr-o incapere care parea extrem de intunecoasa.
- Mi-e frica, i-am spus cand mi-a venit randul sa astept in fata cortinei negre.
A ras si m-a intrebat de ce.
- Pai stati in fata unei perdele negre, in spatele careia tot dispar oameni, dar de unde n-a mai iesit nimeni. Nu vi se pare un motiv suficient de intemeiat?
Si, intr-adevar, cand mi-a venit randul, s-a dovedit ca incaperea era neagra ca smoala. Am dat sa-mi scot un mobil, dupa care am realizat ca se descarcasera amandoua. La cativa pasi in fata auzeam fata care intrase inaintea mea, si care stiam ca are o camera de filmat.
- Hei, scuze! am strigat-o stand inca pe loc si sprijinind ceea ce parea a fi un perete de burete. Poti, te rog, sa-mi luminezi si mie aici in spate, sa-mi dau seama pe unde calc?
- Nu, ca-ti stric surpriza, am mai auzit-o inainte sa dispara.
Mno, bine. Am injurat-o scurt si prietenos in gand, dupa care am injurat si bateria telefonului si am pornit-o. Inca de la primul pas am calcat, exact cum ma temeam, pe ceva, doar ca recunosc ca nu ma asteptam ca acel ceva sa miste. Am tras un tipat scurt, dupa care am inaintat si mai crispata.
Tocmai realizasem ca am calcat pe un picior si, mai mult decat atat, ca podeaua pe care paseam era acoperita de corpuri umane, asezate unul langa celalalt. Am ezitat intre a merge in patru labe sau a ma lipi de un perete si a astepta sa se aprinda naibii lumina, doar ca si incercarea de a ajunge la un perete s-a soldat cu calcarea unui brat (sau poate era o tibie?!). Pana sa ajung la celalalt capat al incaperii, am calcat pe numeroase alte brate, picioare, stomacuri, odata si pe un par.
M-am luptat apoi vreo 3 minute cu o alta cortina la care ajunsesem, si care parea ca nu are nici capat, nici coada. Intr-un final am invins-o si am intrat in Sala Ronda a CNDB.
N-o sa va spun ce contine spectacolul propriu-zis, pentru ca mi se pare o experienta foarte faina, pe care ar fi interesat s-o bifati, daca veti avea ocazia. Tot ce va pot spune e ca aveti posibilitatea sa interactionati unii cu altii si cu cei din fata voastra mai mult decat la orice spectacol clasic. Trebuie doar sa aveti disponibilitatea pentru asta. In plus, aveti sansa sa masurati greutatea cuvintelor voastre cu un aparat inventat de echipa Rectifier Crew. :-)
La final, am primit o foaie cu intrebarea “A fost sau n-a fost spectacol?”, la care trebuia sa incercuiesti unul dintre cele doua raspunsuri. Eu am trasat o axa de la “Da” la “Nu” si am bifat un punctulet la mijlocul ei.
Retrospectiv, daca imi aduc aminte starea cu care am plecat de acolo si gandurile pe care le-am avut in timpul performance-ului, imi dau seama ca am gresit. A fost spectacol. A fost un spectacol atat de bun incat mi-a creat impresia ca nici n-a fost spectacol.
Ieri seara, Lorin m-a invitat sa-l vad “performand” alaturi de colegii din trupa “Rectifier Crew” in premiera spectacolului “Inertia pentru toti” la Centrul National al Dansului (CNDB). Recunosc ca m-am codit putin :D Combinatia Lorin + CNDB a dat tot timpul chestii bizare, pe care nu le-am apreciat de fiecare data la adevarata lor valoare, sau inteles, for that matter. :-))
Am decis, totusi, sa ma duc la “Inertia...” datorita descrierii din mailul invitatiei: ”Scopul acestor intilniri a fost cautarea cunoasterii ascunse si gasirea unor practici care sa genereze aceasta cunoastere.” Fiind a big sucker pentru combinatii de francmasonerie cu alchimie in nota ironica (asa cum imi suna mie descrierea de mai sus :)) ), m-am dus aseara la CNDB.
Trebuia sa banuiesc ca ceva nu e in regula de la intrare, cand ni s-a spus ca accesul in sala se face individual. O tanti statea in fata unei perdele de catifea neagra si introducea pe rand, si cu pauze bizar de mari, cate un spectator intr-o incapere care parea extrem de intunecoasa.
- Mi-e frica, i-am spus cand mi-a venit randul sa astept in fata cortinei negre.
A ras si m-a intrebat de ce.
- Pai stati in fata unei perdele negre, in spatele careia tot dispar oameni, dar de unde n-a mai iesit nimeni. Nu vi se pare un motiv suficient de intemeiat?
Si, intr-adevar, cand mi-a venit randul, s-a dovedit ca incaperea era neagra ca smoala. Am dat sa-mi scot un mobil, dupa care am realizat ca se descarcasera amandoua. La cativa pasi in fata auzeam fata care intrase inaintea mea, si care stiam ca are o camera de filmat.
- Hei, scuze! am strigat-o stand inca pe loc si sprijinind ceea ce parea a fi un perete de burete. Poti, te rog, sa-mi luminezi si mie aici in spate, sa-mi dau seama pe unde calc?
- Nu, ca-ti stric surpriza, am mai auzit-o inainte sa dispara.
Mno, bine. Am injurat-o scurt si prietenos in gand, dupa care am injurat si bateria telefonului si am pornit-o. Inca de la primul pas am calcat, exact cum ma temeam, pe ceva, doar ca recunosc ca nu ma asteptam ca acel ceva sa miste. Am tras un tipat scurt, dupa care am inaintat si mai crispata.
Tocmai realizasem ca am calcat pe un picior si, mai mult decat atat, ca podeaua pe care paseam era acoperita de corpuri umane, asezate unul langa celalalt. Am ezitat intre a merge in patru labe sau a ma lipi de un perete si a astepta sa se aprinda naibii lumina, doar ca si incercarea de a ajunge la un perete s-a soldat cu calcarea unui brat (sau poate era o tibie?!). Pana sa ajung la celalalt capat al incaperii, am calcat pe numeroase alte brate, picioare, stomacuri, odata si pe un par.
M-am luptat apoi vreo 3 minute cu o alta cortina la care ajunsesem, si care parea ca nu are nici capat, nici coada. Intr-un final am invins-o si am intrat in Sala Ronda a CNDB.
N-o sa va spun ce contine spectacolul propriu-zis, pentru ca mi se pare o experienta foarte faina, pe care ar fi interesat s-o bifati, daca veti avea ocazia. Tot ce va pot spune e ca aveti posibilitatea sa interactionati unii cu altii si cu cei din fata voastra mai mult decat la orice spectacol clasic. Trebuie doar sa aveti disponibilitatea pentru asta. In plus, aveti sansa sa masurati greutatea cuvintelor voastre cu un aparat inventat de echipa Rectifier Crew. :-)
La final, am primit o foaie cu intrebarea “A fost sau n-a fost spectacol?”, la care trebuia sa incercuiesti unul dintre cele doua raspunsuri. Eu am trasat o axa de la “Da” la “Nu” si am bifat un punctulet la mijlocul ei.
Retrospectiv, daca imi aduc aminte starea cu care am plecat de acolo si gandurile pe care le-am avut in timpul performance-ului, imi dau seama ca am gresit. A fost spectacol. A fost un spectacol atat de bun incat mi-a creat impresia ca nici n-a fost spectacol.
2 comentarii:
bine ca Gojira nu e in lista de prieteni ai lui Lorin, ca se lasa cu oase rupte in camera aia dark :)) (sau poate e, dar il sare la chestii din astea :))
otherwise, nu stiu ce e cu obsesia asta pentru implicarea spectatorului in teatrul modern, I mean, come on, daca vin la teatru, vin sa fiu entertained de tine ca actor, nu sa-ti fac eu treaba dupa ce ti-am platit biletul :)
Florin,
:))
Cat despre interactiunea spectator-actor in spectacole, mie imi place la nebunie. Din pacate, insa, oamenii sunt foarte reticenti. Si nu neaparat din motive de "eu platesc, you do your job", ca in cazul tau :), ci mai degraba din cauza timiditatii si a fricii de ridicol.
Si-aseara, de exemplu, au fost multe momente in care spectatorii erau invitati sa participe daca au chef (de ex. intr-un colt era un laptop conectat la un proiector, cu un word deschis, si, daca scriai ceva pe laptop, era proiectat pe unul dintre pereti. Oamenii au fost invitati sa foloseasca laptopul si se exprime liber oricand pe durata spectacolului, dar foarte putini au facut-o si aia banuiesc ca erau prieteni cu performerii. :) )
Trimiteți un comentariu