Today is the first day of the rest of my life

In psihologie exista un exercitiu terapeutic folosit in tratamentul traumelor (mai ales in cazul pierderii cuiva drag sau a unui divort etc.) care mi se pare genial. 

Pacientul e rugat sa aduca la terapie o cutie cu obiecte care ii amintesc de persoana disparuta din viata lui. Si – aici apare partea simpatica  –  e anuntat ca va trebui sa care respectiva cutie absolut peste TOT unde merge: acasa, la serviciu, la banca, la coafor, la o bere cu prietenii, la cinema etc. Ideea e simpla: bagajul emotional e dublat de un bagaj fizic si astfel purtatorul lui constientizeaza, in timp, cat de apasatoare e starea psihica din care refuza sa iasa. 

Cat dureaza exercitiul? De la cateva saptamani, sau luni pana la cativa ani, totul depinde de pacient. Pentru ca va putea renunta la cutie doar atunci cand e gata sa renunte la bagajul emotional si sa lase in urma resentimentele, tristetea, durerea. Iar la final, ca un gest simbolic, cutia va fi ingropata in cadrul unei mici ceremonii, la care pot fi invitati si cativa prieteni apropiati. 

O prietena psiholog mi-a povestit odata despre o pacienta a ei care a facut acest exercitiu dupa moartea mamei ei. Desi cele doua nu fusesera foarte apropiate in timpul vietii mamei, moartea ei a avut un efect devastator asupra fiicei. A inceput sa aiba cosmaruri, probleme de comunicare cu sotul, ii scazuse eficienta la serviciu etc. Asa ca a apelat la ajutorul psihologului, care i-a cerut sa aduca o cutie cu obiecte care ii aminteau de mama ei. Partea amuzanta e ca, fara sa stie despre ce este vorba, femeia a adus un fier de calcat, un sucitor de aluat si inca un obiect cu greutate considerabila.

Cand a aflat despre ce este vorba, ii venea -evident- sa-si traga palme, dar a acceptat sa faca exercitiul pentru ca voia sa iasa din starea deplorabila in care se afla. Nu stiu exact cat a durat experimentul in cazul ei, dar s-a intins pe o perioada de cateva luni. La un moment-dat, ii povestea psihologului amuzanta cum, fiind atat de obisnuita sa duca cutia peste tot, s-a intors intr-o noapte panicata si semi-somnambula de la toaleta dupa ea. 

Desi privit din exterior exercitiul pare distractiv, banuiesc ca ajunge sa te dispere nenorocita de cutie si intrebarile celor din jur (gen “Mai cari, ba, mult cutia aia dupa tine?”). Ceea ce ma fascineaza, insa, e cum s-or simti oamenii atunci cand renunta la cutie si o ingroapa? Mereu mi-am inchipui ca trebuie sa fie un sentiment asemanator cu cel pe care il are un alpinist ajuns in varf de versant. Un amestec de extaz, oboseala si satisfactie de a fi cucerit si supus ceva mai puternic decat tine. 

Ieri am experimentat si eu senzatia. Fara sa fi ingropat o cutie reala, am pus jos, dupa mai bine de doi ani, un bagaj emotional care ajunsese sa ma sufoce. Nu exista, pur si simplu, cuvinte pentru a va descrie starea care a urmat, dar o sa incerc.  O intoxicatie de fericire si libertate, urmate de senzatia ca mi-am depasit cea mai mare teama si mi-am invins cel mai mare dusman (pe mine, bineinteles). Am stat apoi jumatate de noapte treaza ca un cuc in mijlocul patului, incapabila sa adorm, surescitata de la atata bucurie si cu o durere de cap cat o nuca de cocos. Cred ca sistemul meu nervos n-a mai experimentat un astfel de rollercoaster de la exploziile de hormoni din perioada pubertatii. ))

Inchei dorindu-va sa nu cunoasteti niciodata apasarea unui bagaj emotional, dar sa treceti, macar o data in viata, prin labirintul de stari pe care vi le-am descris mai sus. Si sa va placa ce descoperiti la capatul lui.