vineri, 24 decembrie 2010

The Christmas Diaries: my top three worst dates (3)

Pe Karate Guy l-am intalnit in timpul unei calatorii foarte lungi cu trenul, in care am impartit compartimentul cu 5 vlajgani care aratau ca niste personaje dintr-o banda desenata.

Toti erau solizi, cu parul tuns milimetric si niste pectorali umflati parca cu pompa, pe care banuiesc ca as fi putut taia fara probleme o ceapa julienne. Unul dintre ei, cel ma simpatic, avea in fata o carte groasa de politologie.

Din franturi de discutii am inteles ca mergeau la un campionat national al unui sport cu batai (atunci am banuit ca e karate, de unde si numele cu care s-a ales individul nostru).

Dupa ce am raspuns politicos la cateva glumite de-ale baietilor in legatura cu catelusa mea, Lily, mi-am scos si eu lectura de tren si m-am cufundat in ea. Imi ridicam nasul din carte doar cand aveam senzatia aceea ciudata ca sunt fixata cu privirea. Atunci, pentru cateva secunde, ochii mei ii intalneau pe cei incredibili de verzi ai lui Karate Guy, inainte ca acestia din urma sa dispara subit in spatele unei carti cu denumire plictisitoare. Playing hide and seek, huh? Mkay. :-)

Dupa cateva ore, baietii au inceput sa se foiasca si sa-si adune sucurile si chipsurile, semn ca se apropiau de destinatie. Karate Guy, insa, se misca cu viteza supersonica a unui melc sedat.

Toti ceilalti baieti au parasit compartimentul dupa alte cateva glume, dar Karate Guy inca isi cauta rucsacul in care sa bage cartea. Iar apoi, cand s-a vazut singur cu mine, s-a miscat cu viteza luminii. Si-a dres vocea, si-a cerut scuze ca ma deranjeaza si mi-a cerut numarul de telefon. Mi-a spus ca ii place de mine si ca ar vrea sa ne mai auzim.

Nu dau numarul meu de telefon unui tip strain. In tren. Niciodata. Dar combinatia dintre insolitul situatiei, privirea lui timida, strigatele ironice de pe coridor ale colegilor (trenul intrase in gara) si gluma lui ca poate nu va supravietui campionatului si n-o sa ma deranjeze oricum (probably the oldest trick in the book, huh?), mi-a dat sistemul bine pus la punct peste cap.

Asa ca i-am cerut cartea si, cu markerul fosforescent pe care-l aveam in mana, i-am notat numarul pe coperta III. Coperta era lucioasa, markerul abia se vedea si mai mult ca sigur urma sa se stearga in scurt timp Asa ca am facut si eu o gluma si i-am spus ca daca-l mai vede la intoarcere poate sa ma sune.

Pesemne si-l transcrisese in mobil de cum a coborat din tren, pentru ca peste cateva zile, ma suna victorios. Castigase medalia de argint la Campionatul National de K1 si ma invita sa sarbatorim. Ma asteptam sa-mi propuna vreun bar sau pub, asa ca, atunci cand am auzit unde, era aproape sa cad de pe scaun: la Targul de carte Gaudeamus! Banuia ca-mi plac cartile si se pare ca ii placeau si lui, asa ca voia sa imbinam utilul cu placutul. Pentru ca oricum aveam de gand sa merg la targ sa-mi cumpar cateva carti, am spus da.

Ne-am intalnit in parcarea complexului Romexpo si, inainte sa intram in incinta, am decis sa mancam o inghetata de la o rulota-magazin. Asa ca ne-am asezat la o coada destul de lunga, la care ne-am petrecut urmatoarele 5 minute sporovaind. Karate Guy era student in ultimul an la Stiinte Politice si parea destul de simpatic. Cand mai aveam in fata vreo 2 oameni, s-a aplecat cu o miscare brusca spre mine sa ma sarute.

Intr-un gest reflex, derivat probabil din instinctul de supravietuire, am intors obrazul si am evitat coliziunea. Cand m-am intors spre el cu o privire socata, individul a izbucnit furios:

-    Ce nu va suport eu pe voi, mironositele care credeti ca nu da bine sa va lasati sarutate la prima intalnire!

Toti oamenii s-au intors sa se uite la noi. Iar el a inceput sa rada putin nervos, de parca ar fi facut cine stie ce gluma buna. M-am facut rosie ca ketchupul picant. Dupa ce pulsul mi-a revenit la normal, am inceput sa-mi evaluez optiunile: sa fug, nu puteam – probabil avea in picioare o forta cel putin la fel de mare ca cea din maini. La naiba, oare la K1 lovesc si cu picioarele? Sa stau era la fel de periculos – daca il infuriam si imi arata motivul pentru care luase medalia aia? Sa-i spun ca trebuie sa plec urgent undeva? Daca ma urmarea?

Dupa cateva secunde care au trecut ca secole, am decis ca singura solutie sigura era sa intru in incinta – un loc plin cu oameni si, probabil, cativa agenti de paza – sa stau cat de putin posibil si apoi sa plec, cu prima ocazie. Am mancat inghetata (pe care nu-mi amintesc cand si cum am cumparat-o) cu cea mai mare viteza, dupa care am intrat in targ.

Nu mai stiu cat am stat – vreo ora si ceva. In tot acest timp n-am facut decat sa vorbesc minimul necesar si sa-i incuviintez toate ideile, de teama sa nu-l supar. Ma simteam ca un agent secret trimis intr-o misiune cu un psihopat. Mereu atenta la intonatia vocii, la mimica si gestica lui. Parea normal si destul de stabil psihic, dar la fel paruse si in primele 10 minute ale intalnirii, cand incercase sa ma sarute si se rastise la mine, din senin, in fata a vreo 10-12 oameni.

A fost cea mai lunga si obositoare prima intalnire din viata mea. Dupa ce ne-am invartit de cateva ori printre standuri si si-a cumparat toate titlurile de dezvoltare personala de pe lista (era preocupat de dezvoltare personala, ahahahaha) a observat mirat ca nu-mi cumparasem nimic. Ups!

Evident, intre grija de a nu mi-o incasa la vreo replica deplasata si o atentie sporita la orice gest sau cuvant care ar fi putut indica surescitare nervoasa din partea lui, numai la carti nu mi-a stat gandul in mijlocul unui targ de carte! Ca sa nu-i trezesc suspiciunea, insa, am cumparat primul titlu care mi-a iesit in cale.

In cele din urma am ajuns cu bine acasa si nu l-am mai revazut niciodata pe Karate Guy.

Inca mai am insa in biblioteca “Votca-Cola” de Irina Denejkina, cu o insemnare amuzanta pe prima pagina, care-mi va aduce mereu aminte de cea mai dezastruoasa intalnire din viata mea. :-)

8 comentarii:

mOntecOre spunea...

iei stiam eu ca daca mai ard putin vremea pe net iese ceva bun, bine ca mi s-a actualizat blogrollu:)

Ina spunea...

Ma bucur ca are cine sa te amuze la 1 noaptea. :) Si-acum la nani, ca nu stiu altii cum sunt, dar eu maine am brad de impodobit. :)

mOntecOre spunea...

Eu de abia acum am citit trilogia si intr-adevar am fost amuzata, aproape ca nu imi vine sa cred. Fara indoiala, esti speciala. Si acum nani pt ca si eu am brad de facut si in plus am si de simulat participarea la preparat za fud. Noapte buna.

Alexandra spunea...

daca atat de rele au fost intalnirile astea, inseamna ca cele mai bune au fost extraordinare, macar sa functioneze legea compensatiei :)

Ina spunea...

Alexandra, inca astept compensatia aia! :)) Glumesc, bineinteles, am avut parte si de date-uri reusite. :)

Catalin spunea...

pai in cazul asta asteptam si o trilogie Best Dates :)

Irina spunea...

Foarte faina ideea ta de a scrie "The Christmas Diaries", ai daruit zambete si hohote de ras pe alocuri! Deci, multumesc :)
Iar ultima povestire e de-a dreptul...delicioasa, cel putin asa cum ai povestit-o tu. Imi imaginez ca la fata locului nu era deloc amuzanta situatia :)
Craciun fericit!!!

Ina spunea...

Catalin, I wouldn't hold my breath, sper ca e de inteles de ce alea o sa ramana private. :)

Irina, a trecut ceva vreme pana am putut privi in urma si rade, ai dreptate. :) Ma bucur mult daca ti-au placut povestioarele. :)