Imagineaza-ti pentru o clipa ca cineva iti salveaza familia de la moarte. Ca un om isi risca propria viata pentru ca tu sa bei peste ani primul pahar de vin cu tata, sa mergi la nunta surorii tale sau sa ajungi sa vezi riduri in jurul ochilor mamei.
Cat timp din viata ti-ai petrece sa-i multumesti? 5, 10, 20, poate 30 de ani? Saptamana trecuta am dat o mana de ajutor unui om care si-a dedicat 70 de ani din viata pentru a onora memoria celui care i-a salvat familia.
*
O familie de evrei din Cernauti a fost salvata de la deportare, in 1941, de un pictor bisericesc care, cu acordul Mitropolitului Bucovinei, i-a ascuns timp de un an si jumatate in subsolul Mitropoliei.
Meir Shai, care avea pe-atunci doar 11 ani, n-a uitat niciodata gestul celor doi barbati. Zeci de ani, neobosit, a adunat documente si marturii pe care le-a prezentat Autoritatii Martirilor Holocaustului, „Yad Vashem” din Ierusalim, pentru ca cei doi sa primeasca titlul de „Drepti intre popoare” (distinctie suprema, acordata neevreilor care, riscandu-si propria viata, au salvat evrei in timpul Holocaustului).
A reusit in cazul pictorului, care a fost declarat, post-mortem, „Drept intre popoare” in 2007. In cazul fostului Mitropolit, Tit Simedrea, insa, comisia pare sa nu poata fi convinsa nici de documente, nici de marturii. Unul dintre motive este prejudecata conform careia majoritatea preotilor ortodocsi din ’40 erau simpatizanti ai legionarilor si, deci, antisemiti. Un alt motiv e ca Yad Vashem solicita marturii directe, or majoritatea celor care au fost adulti in 1941 si au interactionat cu Mitropolitul Simedrea sunt morti. Singurele marturii pe care le mai poate aduna Meir Shai apartin copiilor sau nepotilor evreilor salvati de Mitropolit.
Mi-am petrecut cateva nopti din saptamana trecuta traducand in engleza marturii, note ale SSI (Serviciului Secret de Informatii din timpul lui Antonescu), ale DGSS (Directia Generala a Securitatii Statului) sau ale CNSAS-ului (Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii) care vor fi prezentate comisiei.
Insa cel mai mult m-au impresionat cele cateva scrisori in care evrei care au supravietuit acelei perioade ingrozitoare, povestesc ce-si amintesc despre Tit Simedrea. Episodul cel mai emotionant este extras din scrisoarea unui domn care se numeste Dorel Dorian:
„In primul razboi mondial de intregire a tarii, intre 1916-1919, unul dintre fratii mai mari ai lui tata, Iancu, fiul lui Moise Tejghetaru, Casapul, s-a inscris voluntar in armata romana si a luptat pe front impotriva nemtilor inca din 1916 si avea sa moara in 1918. Preotul regimentului in care a luptat si care-i cunoscuse eroismul, fusese preotul de tara, foarte tanar inca, necunoscutul inca, Tit Simedrea. Si afland preotul, pe front fiind, ca Iancu e grav ranit, si-i pe moarte, netransportabil spre Moldova, a cerut unui sergent aflat in subordinea sa sa-i trimita o carte postala familiei lui Moise Casapul. Si statea scris in acea carte postala:
«A cazut eroic, dar mai este inca in viata, Iancu Sân Moise, si l-am dus intr-un lazaret al armatei, la nord de Bucuresti, si daca cineva vrea sa-l vada, de preferinta batrana lui maica, de care intreaba mereu, are invoire de la mine si de la autoritati sa ajunga in Muntenia. Poate o va insoti cineva din familie, el intreband mereu de fratele sau cel mai mic, Menahem Mendel, care ar putea s-o insoteasca pe mama lui, fiind minor...Va imbratiseaza ca un frate, un preot, Tit Simedrea.»
Si-au plecat, intr-o iarna cumplita, in zile cumplite, cu o simpla caruta trasa de un cal, bunica mea si tatal meu, care aveau sa treaca pe la Tit Simedrea pentru a-si lua autorizatia, si a razbi apoi spre Bucuresti. Iancu murise, intre timp, de tifos si mama lui si cel care avea sa fie tatal meu, Mendel Iancovici, nu au putut decat sa-si ingroape fiul si respectiv fratele in actualul cimitir Filantropia, la marginea unui zid exterior, fiindca murise erou fiind, de tifos.
L-au mai vazut pe Tit Simedrea pe drumul de intoarcere, bunica s-a inclinat in fata lui iar Tit Simedrea i-a sarutat mana pentru curajul ei neobisnuit.“
Am doua motive pentru care am vrut sa impartasesc acest text si aceste informatii cu voi.
Primul este ca mi-as dori ca mai multi oameni sa stie de Tit Simedrea. Din textele pe care le-am citit a fost unul dintre putinii preoti adevarati, un om care a facut incredibil de mult bine, dar care si-a petrecut ultimii ani din viata transformat de comunisti intr-un calugar anonim si exilat la o manastire de unde nimeni nu avea sa mai auda vreodata de el.
Chiar daca Tit Simedrea nu va avea niciodata pomul sau pe Aleea Dreptilor din Padurea Ierusalimului, nu trebuie sa ramana, asa cum l-a descris cineva intr-o marturie „un mitropolit prea putin cunoscut, prea putin inteles si atat de arbitrar rastalmacit in memoria posteritatii”.
Cat timp din viata ti-ai petrece sa-i multumesti? 5, 10, 20, poate 30 de ani? Saptamana trecuta am dat o mana de ajutor unui om care si-a dedicat 70 de ani din viata pentru a onora memoria celui care i-a salvat familia.
*
O familie de evrei din Cernauti a fost salvata de la deportare, in 1941, de un pictor bisericesc care, cu acordul Mitropolitului Bucovinei, i-a ascuns timp de un an si jumatate in subsolul Mitropoliei.
Meir Shai, care avea pe-atunci doar 11 ani, n-a uitat niciodata gestul celor doi barbati. Zeci de ani, neobosit, a adunat documente si marturii pe care le-a prezentat Autoritatii Martirilor Holocaustului, „Yad Vashem” din Ierusalim, pentru ca cei doi sa primeasca titlul de „Drepti intre popoare” (distinctie suprema, acordata neevreilor care, riscandu-si propria viata, au salvat evrei in timpul Holocaustului).
A reusit in cazul pictorului, care a fost declarat, post-mortem, „Drept intre popoare” in 2007. In cazul fostului Mitropolit, Tit Simedrea, insa, comisia pare sa nu poata fi convinsa nici de documente, nici de marturii. Unul dintre motive este prejudecata conform careia majoritatea preotilor ortodocsi din ’40 erau simpatizanti ai legionarilor si, deci, antisemiti. Un alt motiv e ca Yad Vashem solicita marturii directe, or majoritatea celor care au fost adulti in 1941 si au interactionat cu Mitropolitul Simedrea sunt morti. Singurele marturii pe care le mai poate aduna Meir Shai apartin copiilor sau nepotilor evreilor salvati de Mitropolit.
Mi-am petrecut cateva nopti din saptamana trecuta traducand in engleza marturii, note ale SSI (Serviciului Secret de Informatii din timpul lui Antonescu), ale DGSS (Directia Generala a Securitatii Statului) sau ale CNSAS-ului (Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii) care vor fi prezentate comisiei.
Insa cel mai mult m-au impresionat cele cateva scrisori in care evrei care au supravietuit acelei perioade ingrozitoare, povestesc ce-si amintesc despre Tit Simedrea. Episodul cel mai emotionant este extras din scrisoarea unui domn care se numeste Dorel Dorian:
„In primul razboi mondial de intregire a tarii, intre 1916-1919, unul dintre fratii mai mari ai lui tata, Iancu, fiul lui Moise Tejghetaru, Casapul, s-a inscris voluntar in armata romana si a luptat pe front impotriva nemtilor inca din 1916 si avea sa moara in 1918. Preotul regimentului in care a luptat si care-i cunoscuse eroismul, fusese preotul de tara, foarte tanar inca, necunoscutul inca, Tit Simedrea. Si afland preotul, pe front fiind, ca Iancu e grav ranit, si-i pe moarte, netransportabil spre Moldova, a cerut unui sergent aflat in subordinea sa sa-i trimita o carte postala familiei lui Moise Casapul. Si statea scris in acea carte postala:
«A cazut eroic, dar mai este inca in viata, Iancu Sân Moise, si l-am dus intr-un lazaret al armatei, la nord de Bucuresti, si daca cineva vrea sa-l vada, de preferinta batrana lui maica, de care intreaba mereu, are invoire de la mine si de la autoritati sa ajunga in Muntenia. Poate o va insoti cineva din familie, el intreband mereu de fratele sau cel mai mic, Menahem Mendel, care ar putea s-o insoteasca pe mama lui, fiind minor...Va imbratiseaza ca un frate, un preot, Tit Simedrea.»
Si-au plecat, intr-o iarna cumplita, in zile cumplite, cu o simpla caruta trasa de un cal, bunica mea si tatal meu, care aveau sa treaca pe la Tit Simedrea pentru a-si lua autorizatia, si a razbi apoi spre Bucuresti. Iancu murise, intre timp, de tifos si mama lui si cel care avea sa fie tatal meu, Mendel Iancovici, nu au putut decat sa-si ingroape fiul si respectiv fratele in actualul cimitir Filantropia, la marginea unui zid exterior, fiindca murise erou fiind, de tifos.
L-au mai vazut pe Tit Simedrea pe drumul de intoarcere, bunica s-a inclinat in fata lui iar Tit Simedrea i-a sarutat mana pentru curajul ei neobisnuit.“
Am doua motive pentru care am vrut sa impartasesc acest text si aceste informatii cu voi.
Primul este ca mi-as dori ca mai multi oameni sa stie de Tit Simedrea. Din textele pe care le-am citit a fost unul dintre putinii preoti adevarati, un om care a facut incredibil de mult bine, dar care si-a petrecut ultimii ani din viata transformat de comunisti intr-un calugar anonim si exilat la o manastire de unde nimeni nu avea sa mai auda vreodata de el.
Chiar daca Tit Simedrea nu va avea niciodata pomul sau pe Aleea Dreptilor din Padurea Ierusalimului, nu trebuie sa ramana, asa cum l-a descris cineva intr-o marturie „un mitropolit prea putin cunoscut, prea putin inteles si atat de arbitrar rastalmacit in memoria posteritatii”.
Al doilea motiv este Meir Shai (pe numele sau romanesc Marcel Slacman). Un om care, desi poate suna pompos, este el insusi o lectie de viata. Are 81 de ani, dar asta nu-l impiedica sa-si concentreze in continuare toate resursele pentru a onora memoria salvatorului sau. Desi stabilit de zeci de ani in Israel, a facut numeroase vizite in Romania pentru a studia arhivele CNSAS-ului, iar cand nu a mai putut, a angajat un militar in rezerva, care sa continue strangerea de marturii si documente. Iar acum a dat in judecata Yad Vashem-ul.
Inchei cu un fragment dintr-o scrisoare pe care am citit-o saptamana trecuta, si care cred ca rezuma perfect ceea ce as vrea sa spun:
„Gestul lui Marcel Sai de a cauta cu inversunare dovezi intru nevinovatia lui Simedrea onoreaza relatiile oneste, curate pentru care evreii si romanii de o reala conditie umana au militat. Fie si cu intarziere. Fie si cu reusite tarzii, dupa peste saizeci de ani.”
*
Mai multe despre povestea lui Meir Shai intr-un articol din Cotidianul de acum doi ani.
5 comentarii:
Draga Alina,
Minunat si impresionant articolul..mi-a placut mult.
wow ce poveste. ar merita un roman sau macar un story luuung. Si mers in subsolul mitropoliei (dintotdeauna mi-am dorit sa soctocesc prin camarutele ascunse ale unie biserici) si cautat calugari care au fost pe langa Tit Simedrea in perioada comunista...:)
Draga Anonim,
Multumesc mult. E doar "ina", fara "al". :)
zapacita,
Sa stii ca da. Avem si noi povesti frumoase si "Schindler-ii" nostri. E pacat sa nu auda lumea de ei.
totusi cred ca e Alina :))
Superb articol, m-a emotionat. Felicitari si multumiri ca ne-ai impartasit aceasta poveste. De-am avea timpul si curajul sa mai scotocim prin arhive, cum au oameni precum Meir Shai, probabil am descoperi multe astfel de lectii de viata.
Trimiteți un comentariu