Facebook, diamante si desertaciune

Cel mai placut lucru atunci cand ma intorc dintr-o calatorie in strainatate e sentimentul de alienare de marunta mea viata cotidiana. 

Lucruri care pana la plecare imi consumau energia si atentia, dintr-o data mi se par frivole si  dureros de insignifiante (cum, evident, si sunt). Din pacate, ca orice lucru bun, starea asta de ridicare a vălului de pe ochi nu dureaza decat intre cateva ore si 1-2 zile (in functie si de durata absentei din tara).

Cel mai usor realizez starea de gratie in care ma aflu daca intru pe retelele de socializare. Fac o paranteza ca sa va povestesc ceva amuzant. Cat am stat la Milano am intrat o singura data pe Facebook, pentru ca voiam sa raspund cuiva la un mesaj. Am ras de una singura vreo 10 minute atunci cand, motivand ca e pentru prima data cand ma loghez din aceasta noua "locatie", soft-ul Facebook-ului nu m-a lasat sa accesez site-ul pana nu am trecut printr-un procedeu de recunoastere a prietenilor mei, in baza unor fotografii. 

Asa ca mi-am petrecut cateva minute bifand dintr-o serie de variante multiple numele persoanelor care apareau in imagini. Norocul meu a fost ca mi-a cerut sa identific chiar prietenii foarte apropiati, pentru ca exista, evident, si persoane carora le-am dat "add", dar pe care nu le cunosc personal. Cand, dupa vreo 7-8 prieteni identificati corect, Facebook mi-a permis, in sfarsit, sa intru in cont, eram atat de plictisita incat am renuntat.

Cum spuneam mai sus, sentimentul desertaciunii vietii (nu e atat de rau pe cat suna, e de fapt o stare foarte placuta de calm si plutire) devine si mai pregnant atunci cand, dupa o absenta, intru pe retelele de socializare. In primul rand, nu mai am rabdare sa citesc statusurile, in al doilea rand am o lipsa de interes aproape palpabila. Preferintele muzicale ale oamenilor, sentimentele sau vestile pe care le comunica, mesajele pe care le transmit, fotografiile pe care le impartasesc, totul mi se pare doar un deranjant sunet de fundal. 

Culmea coincidentelor, citeam azi in autobuz un fragment din "Eleganta ariciului" care descria fix starea mea:

"Afara, lumea urla sau doarme, razboaiele se incing, oamenii traiesc si mor, pier natiuni, se ivesc altele, care curand vor fi inghitite si, in tot acest zgomot, in toata aceasta furie, in aceste eruptii si in aceste resacuri, in timp ce lumea merge inainte, se inflacareaza, se sfasie si renaste, freamata viata umana. Atunci, sa bem o ceasca de ceai. (...) Ritualul ceaiului, aceasta reinnoire precisa a acelorasi gesturi si a acelorasi degustari, aceasta cale de-a accede la senzatii simple, autentice si rafinate, aceasta licenta acordata fiecaruia, cu minima cheltuiala, de a deveni un aristocrat al gustului, fiindca ceaiul este bautura bogatilor la fel cum este si cea a saracilor, ritualul ceaiului, asadar, are aceasta virtute de a introduce in absurditatea vietilor noastre o bresa de armonie senina. Da, universul conspira la desertaciune, sufletele pierdute jelesc frumusetea, insignifianta ne impresoara. Atunci, sa bem o ceasca de ceai."

Si, tocmai cand ma scaldam mai abitir in aceasta stare de gratie si plutire, vine un curier la birou si rupe vraja. Pentru ca mi-a adus drept cadou - desertaciunea desertaciunilor! - un mic diamant negru (nu visati cai verzi pe pereti, am vazut si seminte de mac mai vanjoase ).

Suficient insa cat sa ma smulga din Olimpul in care pluteam impasibila, sa-mi dea o stare de incantare si sa ma faca sa vreau sa ma laud cu el pe -evident- acest balci al desertaciunilor care este Facebook-ul. Aaaaaand....she's gone. Cat ai spune "superficialitate", m-am scufundat iar, spre mahnirea proprie, in abisurile mundanului.

Pe data viitoare, deci.