Partying in style

Daca tot am inceput saptamana cu o confesiune jenanta, am zis sa o continuam in aceeasi nota.   De data aceasta, este vorba despre o poveste care a avut loc in iulie anul trecut si a implicat o nunta, multe coktailuri, rochite colorate si...calarirea unui aligator. 

Dar o mica paranteza inainte. Andressa organizeaza zilele astea un concurs pe blogul ei, al carui premiu consta intr-un telefon HTC Chacha. Pentru a deveni fericitul/fericita lui posesoare, trebuie sa-i lasati un comentariu la acest post, pana pe 7 iulie, si sa raspundeti la intrebarea “Care au fost situatiile cele mai neasteptate in care ai postat pe Facebook sau in care ai avut nevoie de acces rapid la Facebook?”. Cum noi suntem prietene si, deci, nu pot participa la concurs din motive subiective,  o sa va povestesc aici care a fost momentul in care as fi facut pretty much anything sa ma pot conecta la Facebook. 

Dupa cum va povesteam, anul trecut am fost domnisoara de onoare la  - deja - celebra nunta cu scandalul Buchetgate. Many a things happened that night that shall remain unmentioned. Printre altele, se pare ca, la un moment dat, sub influenta sampaniei si a unui pictorial din revista Haper's Bazaar, pe care il vazusem pe tren, in drum spre fericitul eveniment (si in care Naomi Campell poza langa gheparzi, elefanti si crocodili), am convins o parte din the nuptial party ca daca Naomi poate, putem si noi. 

Ca urmare, am purces in numar mare spre peluza restaurantului, unde trona un aligator foarte verosimil. De aici firul s-a cam rupt, dar mi-am spus ca voi reconstitui episodul din fotografii.

Fast forward pana in august, cand, intr-o seara, primesc un telefon de la prietena mea, Alexandra, care, printre hohote de ras imi povesteste ca prietena noastra, Meli (mireasa) pusese pe Facebook fotografiile de la nunta si ca cele in care calaream aligatorul erau priceless. Eram la mare, intr-un hotel din Eforie Nord, fara laptop si fara acces la internet (voiam sa-mi regasesc zen-ul, pacea launtrica, lumina interioara, sa fiu izolata de online-ul consumator de energie inutila bla bla).

Ideea ca pe contul meu de Facebook (facut cu doar o luna in urma) tronau imagini cu mine calare pe aligatori nu ma prea incanta, dar mi-am zis ca nimeni nu e pe Facebook fix in seara aia, la 10, sa le vada si ca a doua zi voi gasi un internet cafe si voi rezolva problema. Cateva minute si cateva mesaje si telefoane primite la prieteni mai tarziu, mi-am dat seama ca ma inselam. Toata lumea era pe Facebook si toata lumea se rostogolea de ras.

Asa ca am facut singurul lucru care mi-a trecut prin cap: am coborat la receptie si am rugat-o pe una dintre receptionere sa ma lase sa-mi verific mailul (ahem, o mica minciuna) doar cateva minute. Fata, foarte amabila, mi-a spus ca in momentul ala ii era imposibil, dar ca dupa 12, cand nu mai soseau clienti si sefa ei pleca la culcare, puteam veni linistita. Asa ca iata-ma facand ture prin camera si butonand impacienta telecomanda, pana s-a facut ora 12 si am putut sa dau remove tag pozelor, cu un sentiment imens de usurare. 

Bineinteles, pozele sunt inca in acel album si mi-e drag sa le privesc, dar unele lucruri le savurezi mai bine daca le pastrezi doar pentru tine, nu-i asa?