marți, 15 mai 2012

Ce le-as transmite mostenire nepoatelor mele

Acest post porneste de la trei premise: 1. ca o sa am vreodata macar un copil, 2. ca copilul meu o sa aiba la randul lui copii (de preferinta fete) si 3. ca o sa am ceva de transmis. But bear with me.

Acum cateva saptamani am citit Cea mai frumoasa carte din lume. Nu, acesta nu e un epitet hiperbolizant, ci titlul unei carti scrise de Eric-Emmanuel Schmitt (cel care a scris si una dintre cele mai emotionante carti pe care le-am citit vreodata, Oscar si Tanti Roz).

Ei bine, cartea este o colectie de povestiri simpliste, dar cu miez, despre femei si ipostazele lor (mame, iubite, amante, sotii etc). Povestea care da titlul cartii prezinta un grup de detinute dintr-un lagar de concentrare rus, care si-au adunat ratia de tigari pe un an, au lipit foitele de tigara laolalta, si au realizat o carte. 

Expozitiunea le surprinde pe detinutele noastre in asteptarea unui instrument de scris, pentru a asterne in pretioasa carte facuta din foite de tigara ganduri pentru fiicele lor, pe care stiu ca nu le vor mai vedea niciodata. 

Sosirea unei noi detinute, care isi ascunsese un creion in parul bogat, creeaza isterie in randul femeilor: in sfarsit vor putea lasa un mesaj fiicelor si, prin ele, generatiilor viitoare. Acum urmeaza partea grea, insa: fiecare are la dispozitie doar o pagina si, pentru ca nu pot sterge si nici trece pe pagina urmatoare, mesajul trebuie sa fie foarte bine gandit. 

Urmeaza cateva luni de insomnii, in care fiecare femeie se perpeleste gandindu-se cu ce sa umple spatiul care ii revine: un mic istoric personal, o scrisoare de iertare, o explicatie pentru motivele care le-au adus aici, sfaturi de viata? Ce poti transmite fiicei si nepoatelor tale in doar o pagina, astfel incat sa nu te uite?

In sfarsit, una dintre ele cere creionul si, concentrata, se pune pe scris. Cand termina, un val de usurare cuprinde grupul si toate stiu acum ce vor scrie si ele. Cartea paraseste in cele din urma lagarul, ascunsa asupra unei detinute eliberate. Si cand ajunge la destinatie, stupoare, contine zeci de retete de gatit. 

M-am intrebat la sfarsitul lecturii ce as avea de transmis in cateva randuri viitoarelor generatii care o sa-mi poarte acidul dezoxiribonucleic? Sfaturi de viata ma indoiesc ca as putea da - deocamdata viata mea ar putea fi folosita doar pentru a ilustra capitolul Simptome al unui tratat despre sindromul compulsiv-obsesiv.

Retete - pe cine pacalim? As putea imprumuta de la mama faimoasa ei reteta de turta dulce sau ciorba ei de salata verde cu papara, dar nu mi-ar iesi nici intr-o mie de ani la fel de bune. 

Presupunand ca social media o sa ramana locul in care oamenii isi petrec un sfert din viata, le-as putea transmite nepoatelor cateva reguli de bune maniere pe Facebook (1. nu-ti da niciodata singura like; 2. nu-ti pune portretul si la cover si la profil, oricat de bine ai arata; 3. nu vorbi despre tine la persoana a III-a daca nu vrei sa para ca ai personalitati multiple). Sper, totusi, sa depasim acest nivel de interactiune peste 50 de ani. 

Am ajuns, asadar, la singurul lucru pe care as putea sa-l scriu intr-o pagina si care le-ar putea schimba vietile in bine: masca cu aspirina. Ahahahahaha, bet you didn't see that coming. :-))))

Mda, o sa ma abtin de la cugetari pseudo-filosofice si o sa le transmit ca unul dintre putinele lucruri care conteaza cu adevarat e sa te simti bine in pielea ta. Daca imi vor mosteni ADN-ul (si banuiesc ca nu prea au de ales) pielea respectiva o sa fie una cu inclinatii acneice (ma intreb, uneori, de ce nu ar fi putut avea inclinatii artistice - as fi preferat sa ma trezesc dimineata si sa-mi aud porii fredonand arii de Donizetti decat sa-i vad producand cosuri, dar sa nu divaghez :-)).

Reteta e simpla: 3 pastile de aspirina dizolvate intr-o lingurita de apa si amestecate cu o lingurita de miere. Daca va intereseaza variantele cu uleiuri, cititi aici sfaturile unei esteticiene americane. Eu am luat reteta de la Michelle Phan, make-up artist si ambasadoarea Lancome (vezi filmulet super edificator aici). 

Masca cu aspirina (cea mai comuna, dar subapreciata masca din lume) e una dintre cele mai bune tratamente faciale pe care le-am incercat vreodata (si daca tinem cont ca mi s-a aplicat odata unul cu particule de diamant la un centru de infrumusetare, banuiesc ca observatia mea anterioara spune multe). Fata straluceste si e incredibil de fina. In plus, daca exista cosuri, aceasta masca estompeaza roseata si are efect antiinflamator (un articol foarte bine documentat despre proprietatile ei gasiti aici).

Mi-as dori ca nepoatele mele sa fie suficient de intelepte pentru a se concentra pe alt gen de frumusete decat cea vizibila cu ochiul liber, dar, daca vor mosteni superficialitatea bunicii lor, sper sa incerce totusi masca asta. :-) 


9 comentarii:

Ella spunea...

De cartea cu pricina am mai auzit, acum chiar sunt curioasă să o citesc şi eu.
M-ai cam pus pe gânduri... Eu ce-aş putea să le transmit nepoatelor mele, precând de la aceleaşi premise ca şi tine? O să reflectez la asta... Deocamdată, primul lucru care-mi vine în minte e sfatul să fie ele însele, chiar dacă asta înseamnă să facă greşeli, să sufere, să aibă de pierdut. Sunt mai valoroase şi mai valorizante lecţiile învăţate pe propria piele. Şi măcar nu rămâi cu regretul că te-ai luat după unul sau altul în loc să-ţi trăieşti propria viaţă.

Irina spunea...

Pfoai, Ina, ce mi-ai facuuut cu link-ul la pasagera.ro! Stau aici de vreo 2 ore si rasfoiesc in loc sa-mi vad de treaba. :D Acum eu sunt de la o vreme mai atenta la ingrediente si etc, dar she takes it to a whole new level! Foarte fain, mersi de link!

Irina spunea...

P.S. Ma gandesc sa intorc favoarea cu un link misto, dar singurul care-mi vine in minte e intothegloss.com, pe care probabil ca deja il stii. Si daca-l stii, atunci stii si cutbyfred.com si superbytimai.com. Anyhow.

Anca spunea...

Mi-ai reamintit de piesa de teatru "Oscar si tanti Roz",in care Oana Pellea o interpreteaza pe Tanti Roz,piesa la care am plans si ras in acelasi timp,la care am avut pielea de gaina si dupa spectacol si piesa care m-a facut s-o iubesc pe Oana Pellea mai mult decat imi imaginam eu ca o iubesc.Le-as lasa nepoatelor mele drept mostenire o astfel de senzatie.

McConaughey spunea...

As fi vrut sa voi fi nepoatul tau!

mOntecOre spunea...

multumesc pt sfat, desi nu's nepoatica ta voi incerca sa imi fac masca zilele urmatoare
filmulet suuuuper edificator - bine spus:)))

Ina spunea...

@Ella: Cartea e draguta, dar nu te da pe spate, sa nu-ti faci asteptari prea mari. E o lectura perfecta pentru metrou sau o sala de asteptare. :)

@Irina: Ma bucur ca iti place site-ul si mersi de link-uri. Nu le stiam. :)

@Anca: Am vazut piesa, e f misto. Cartea mi-a placut si mai mult, insa. :)

@Oana: You're welcome. E chiar f buna masca, cel putin la mine face minuni. :)

Irina Alexandra spunea...

N-am mai comentat blogul tău de când te-am rugat (oarecum ”indignată” de absența din ianuarie) să revii. Apoi ai scris povestea despre bunica ta...și-am plâns câteva ore...apoi ți-am scris un comentariu de-o pagină pe care nu l-am trimis niciodată. Să zicem că rezumatul (privit acum cu oarecare distanță) ar fi că mi se întâmplase același lucru cu bunicul care călărea în picioare când era mic, care ne inventa lumi de poveste și care-a fugit în mijlocul iernii cu vorba aia urâtă, ”cancer”. Eu n-am reușit să scriu nici măcar un rând despre asta. Nici să-l înregistrez...

Acum e rândul tău să fii bunică...măcar în gând. Și mi-e drag de bunica Inozza. E la fel de minunată ca bunica ei și cu siguranță va lăsa povești la fel de minunate nepoatelor ei. Zic și eu așa...în speranța că eu voi face la fel...deși n-am călărit niciodată în picioare...
Te îmbrățișez.

Ina spunea...

Irina, iti multumesc din suflet pentru comentariu! M-ai induiosat tare, tare. Te imbratisez!