Dear 13-year-old me

Stiti epistolele alea pe care oamenii si le trimit in trecut, pline de povete intelepte pentru variantele lor de 13, 15, 16 ani? Ei bine, asta e una dintre ele. Intr-un fel.

*** 

Draga eu la 13 ani,

Atunci cand Lia mi-a adus poza ta din apartamentul bunicii, pentru cateva secunde nu te-am recunoscut. Te-ai schimbat mult de cand nu ne-am mai vazut. Sau poate eu m-am schimbat, inca nu stiu cum vine treaba.

Mi-e dor de tenul tau impecabil, desi tie nu-ti prea pasa de el la vremea respectiva. Mi-e dor si de parul tau roscat. Tot incerc sa regasesc nuanta aia, dar nu-mi iese. N-ar fi trebuit sa ma vopsesc niciodata. Dar asta e o alta discutie, care o sa inceapa cu “Draga eu la 21 de ani…”.

Imi pare rau sa ti-o spun, dar aveai gusturi atroce la haine. Puloverul pe care il porti in imaginea asta, de exemplu, e cimitirul unde trage lana batrana si neputincioasa sa moara. Daca stau sa ma gandesc bine, dulapul tau era genul de loc cu care erau amenintate fibrele textile tinere de alea batrane daca nu mancau tot din farfurie. Partea buna e ca tu habar n-aveai de asta si aparatele foto erau cu pelicula pe atunci. Deci exista putine dovezi.

Iar sprancenele…de unde sa incep? Stiu cel putin o cosmeticiana care ar fi lesinat daca le-ar fi vazut. Noroc ca nici de asta nu-ti prea pasa. De fapt, aveai o idee mult mai buna despre lucrurile cu adevarat importante decat am eu acum. Te invidiez pentru asta.

Si te mai invidiez pentru ca aveai trei cercei in ureche, flirtai cu nerusinare cu baieti mult mai mari decat tine, purtai fuste rosii scurte si sareai garduri. Te credeai bad ass. Citeai Jane Austen, dar te credeai bad ass. Si stii ceva? Chiar cred ca erai.

Cel mai tare si mai tare te invidiez pentru ca erai ferm convinsa ca lumea e a ta. Mi-ai rade astazi in nas daca ti-as spune ca, de fapt, cu 32 de state si teritorii la activ (in total 6.600 de milioane de acri de pamant), Regina Elisabeta a II-a detine lumea. Sau, ma rog, o mare parte din lume (o sesime din suprafata terestra, de fapt). Am ajuns sa ma impac cu ideea. Tu probabil n-ai face-o. Si iubesc asta la tine.

Mi-e teama ca as fi o dezamagire pentru tine, draga eu la 13 ani. Cu temerile, frustrarile si complexele mele. Aveai si tu cateva, dar banuiesc ca le stapaneai mult mai bine.

Mi-am propus sa schimb asta si sa te fac mandra de mine. Cel mai probabil n-o sa incep sa sar iar gardurile, si nici n-o sa port iar fuste scurte si rosii (intoarcerea la sprancenele stufoase si lipsite de forma nu e negociabila), dar sper ca Regina Elisabeta a II-a e genul care stie sa imparta. Pentru ca am de gand sa-mi iau lumea inapoi.*

* sau, ma rog, cinci sesimi din ea

Despre mame si fiice

Ieri dimineata, in autobuzul 300, am asistat la una dintre cele mai dezolante si in acelasi timp induiosatoare momente de saptamana asta.

O fetita de vreo 2-3 ani, cu zulufi blonzi si cei mai albastri ochi pe care i-am vazut, plangea cu sughituri in bratele mamei ei. Printre suspine se auzea, sincopat: “Mami, vleau acasa. Du-ma acasa, mami.”

Mama, incercand s-o linisteasca, ii expune situatia: “La cine sa mergi acasa, mami? Tati e la serviciu, bunicu e la Doamne-Doamne, pe Mitza a calcat-o masina. Cu cine sa stai?”

Fetita a mai varsat cateva lacrimi dupa care, parca intelegand zadarnicia demersului ei, s-a oprit, continuand doar sa suspine incet.

M-am abtinut sa nu zambesc amar cand am ascultat schimbul de replici intre cele doua. Si am inceput sa ma gandesc la mame si fiice.

***

Una dintre cele mai mari frici ale mele e ca nu o sa fiu o mama buna. Chiar daca maritisul nu e pe lista mea de prioritati in urmatorul deceniu, stiu ca o sa am copii, indiferent de starea mea civila. Insa gandul ca, din nestiinta sau din neatentie, n-o sa-mi cresc bine copiii (ce inteleg prin bine am exemplificat mai incolo) ma cam paralizeaza. Ca o paranteza, faptul ca acum cateva luni am vazut “We Have to Talk About Kevin” nu prea m-a ajutat.

Fie ca vrem sau nu sa acceptam asta, interactiunea cu mama din primii ani ne dicteaza o mare parte din personalitate: sistemul de valori, raportarea la lume si la propria persoana, stima de sine, gusturile, toleranta la esec si la durere etc. Chiar si atunci cand, dintr-un spirit de fronda, alegem valori sau repere culturale complet opuse fata de ale ei, tot influentare se numeste.

Relatia cu mama, fie ea buna sau rea, reprezinta fundamentul pe care se vor baza si urmatoarele relatii. Si, daca ranile pe care le produc barbatii, fie ei ticalosi sau, si ma rau, nepotriviti, se vindeca cu putin timp si crema cu marar (v-o recomad calduros daca v-ati ars, haha), cele lasate de mame raman uneori toata viata.

Personal, nu am ce sa le reprosez celor doua femei care m-au crescut. Chiar daca au gresit de-a lungul timpului, asa cum a spus si J.K. Rowling intr-unul dintre cele mai bune discursuri pe care le-am ascultat vreodata, “There is an expiry date on blaming your parents.” In plus, modul in care au inteles ele sa ma creasca l-a reflectat pe cel in care au fost crescute si ele, la randul lor. Si, in cazul asta, ar trebui sa urc prea sus pe crengile arborelui genealogic sa vad care a fost stramosul meu iobag cu lacune la capitolul parenting skills.

Mi-e teama, in schimb, sa nu perpetuez greselile care au venit mostenire, din generatie in generatie, impreuna cu plapumele si pernele din puf de gasca.

Mi-ar placea sa fiu genul de mama care sa-si creasca copilul (fiica, de preferinta, pentru ca dupa ce am vazut “We Need To Talk About Kevin” am ramas cu niste sechele) cu un singur tel. Nu sa aiba, ci sa fie. Sa fie fericit si sa genereze fericire in jurul lui. Iar daca fericirea va insemna pentru el sa nu respecte norma, vreau sa am forta sa fiu alaturi de el.

Mi-a placut mult doamna Ferarro, mama unei pustoiace din Australia care a mers la auditiile pentru “The X Factor”.

Fata, pe nume Bella, a povestit ca a renuntat la scoala in clasa a XII-a, pentru ca nu era fericita acolo si nu se simtea motivata. “Odata ce a luat acea decizie, desi mi-a fost greu s-o accept, am vazut o greutate incredibila ridicandu-se de pe umerii ei si parea pur si simplu mai fericita.”, a spus mama ei in interviu. Cati parinti ar avea curajul sa-si sustina copilul intr-o intreprindere atat de nebuneasca, din perspectiva lor?

Atunci cand juriul a intrebat-o pe Bella ce parere au avut parintii despre renuntarea la scoala si camerele s-au indreptat inspre mama, desi zambea, femeia parea clar stanjenita. Si nu cred ca i-a fost usor sa accepte in grupul de prieteni esecul fiicei, asa cum probabil il considera toata lumea din jur. Dar si-a iubit fiica mai presus de convenientele sociale si a sustinut-o, chiar daca viitorul era incert si asta o speria.

“Visul asta [cel al Bellei de a canta] ma depaseste complet. Pot doar spune ca sunt aici, o sustin si o sa fac orice trebuie. E fiica mea si o iubesc.”

Sa va uitati la filmuletul de mai jos, nu doar pentru melodia interpretata genial, ci si sa observati toate emotiile care traverseaza chipul mamei. E o poveste de dragoste tare frumoasa. Cam asa cum mi-o doresc si intre mine si copilul meu, ala de va sa vina intr-o buna zi.

A venit toamna, acopera-mi trupul fabulos cu ceva

Daca tot am vorbit zilele trecute despre dres dureri de burta de tot felul, hai sa vedem cu ce putem sa dregem unul dintre cele mai anoste anotimpuri.
 

Inainte sa ma luati cu invariabilul covor multicolor de funze, cu aromele innebunitoare din piete, mustul divin si orice altceva va mai face sa adorati toamna, o sa va scutesc de un efort si o sa va spun ca daca am sari peste aceste 3 luni de agonie a naturii eu n-as varsa nicio lacrima.
 

Exista insa un motiv pentru care apreciez acest sezon, si anume senzualitatea vestimentara. Dupa o vara in care am vazut, pe alocuri, mai multa piele decat mi-as fi dorit, toamna e o pauza binemeritata si o invitatie la exersarea imaginatiei. In plus, suprapunerile de textile si texturi mi se par infinit mai rafinate si provocatoare decat expunerea directa a pielii. 
 

O sa incep cu colantii, una dintre cele mai supralicitate piese din garderoba autumnala. Spun supralicitate pentru ca in majoritatea cazurilor e vorba despre colanti negri, purtati de femei care au o parere nerealista despre corpul lor. Fara sa vreau sa fiu o fashion Nazi, daca nu esti Alessandra sau Miranda, lasa purtatul colantilor pe post de pantaloni pentru altcineva.
 

Dupa cum v-ati dat seama, nu ma prea dau in vant dupa colanti, decat daca sunt de la Black Milk. Caz in care ma dau in tornada dupa ei.
 

Colantii de la Black Milk sunt, de altfel, singurii colanti din lume pentru care as fi dispusa sa dau jos vreo 5 kilograme, cat ar si trebui sa arat rapitor in ei (sau, ma rog, decent). Mai jos v-am facut un colaj cu cateva dintre cele mai simpatice modele, iar aici le gasiti pe restul. Nu-i asa ca sunt de poveste?

O sa divaghez putin calendaristic si o sa va spun ca vara viitoare o sa ma vedeti cu siguranta in costumul lor de baie cu schelet sau in cel cu bufnita. *insert entuziasm excesiv aici*

Revenind la toamna, insa. Un lucru bun la toamna din punct de vedere vestimentar sunt pantofii masculini. Daca alte fete sunt adeptele boyfriend jeans sau boyfriend shirt, mie imi plac boyfriend shoes. I-am descoperit recent pe cei creati de Istvan Cimpan si a fost dragoste la prima vedere.
 

Cei de mai jos, Urban Camouflage, sunt chiar pentru femei, dar are si doua modele pentru barbati absolut adorabile: The Owl Power si Crossing the Blue Mushroom (kuddos pentru copywriter la capitolul denumiri).

Toamna aduce cu ea si trecerea de la lenjeria de vara la cea autumnala. Daca vara imi place ca lenjeria sa aiba consistenta si delicatetea caimacului, toamna imi plac piesele din bumbac, cu un detaliu kinky.
 

Croite dupa poftele mele autumnale sunt piesele brandului 09:37, creat de Adela Coman-Trambouze, aceeasi care are si minunatul blog La prima vedere. Si lenjeria si tricourile sunt din bumbac, au mesaje sau imagini brodate de mana si imbina fericit vulnerabilitatea, agresivitatea si simtul umorului.
 

Inca ezit intre chiloteii cu “Wet” si cei cu “Don’t worry, it only seems kinky the first time”, dar perna “I think I could fall madly in bed with you” si tricoul “Marry me! Love me! Kick me!”sunt preferatele mele. Le puteti comanda de pe pagina de tumblr sau de pe Facebook.

Si, ca tot vorbeam de chestii handmade, o sa inchei cu tricourile pictate manual din colectia “Ana are mere” a Ancai Adina Cojocaru.
 

Daca va intrebati de ce vorbesc de tricouri toamna, e chestia aia cu suprapunerea de textile despre care scriam mai sus. Si tricourile Ancai sunt atat de delicate, ca niste rochii de fetita ramase mici, incat am impresia ca au nevoie de un cardigan batos de lana care sa le protejeze.

Imi place tricoul care a dat numele colectiei, ca si pe cel cu “Fetita cu chibirturi”, dar cel pe care mi-l doresc este “ma-ma si ta-ta”. Singurul cu imprimeu digital din colectie, poate fi personalizat cu imaginile parintilor purtatoarei. Iar eu am o poza cu o mama cu fata ca o luna plina si un tata pletos, pe la 20 si ceva de ani, care s-ar preta perfect la asa ceva.

Gata, v-am lasat, ma duc sa ascult mult Sinatra si sa beau rauri de ceai negru cu lapte. Cu putin noroc, cand o sa deschid ochii sa o fie deja iarna.

Cum sa dregi o durere de burta sufleteasca

Fara sa fiu masochista, imi plac durerile de burta.

Imi plac durerile de burta pentru ca sunt oneste. De cele mai multe ori stii din ce cauza le ai, stii ca o sa se incheie la un moment dat si stii cum sa le tratezi.

O sticla de apa calda asezata pe burta, ghemuitul in pozitie fetala, un ceai de tei sau o pastila calmanta sunt suficiente pentru a indeparta durerea.

Iar atunci cand ii spui cuiva ca te doare burta, primesti intelegere. Nu trebuie sa mai dai nicio explicatie si ti se ofera liniste si compasiune. Pentru ca, nu-i asa, cu totii am avut dureri de burta.

Durerile de burta sufletesti sunt insa perfide. Uneori apar cand ti-e lumea mai draga, iti lasa impresia ca nu se vor sfarsi niciodata si nu stii cu ce sa le tratezi.

Si sunt greu de explicat. Mereu ai impresia ca trebuie sa te pierzi in scuze, de parca e vina ta ca te doare.

Cat despre vindecare, nu exista leac universal. Sticlele cu apa fierbinte isi pierd puterile magice si, oricat de mult ai sta ghemuit, durerea nu dispare.

Ce poti face, totusi? Poti fugi, sau in varianta lui mai eleganta, poti evada. In alte zari, in carti, in muzica, in filme, in oale cu fierturi aromate.

Daca ai o durere de burta sufleteasca zilele astea, de pilda, da o fuga la Sinaia. Frunzele tocmai au devenit crocante, aerul e mai curat si la Peles e o expozitie cu 25 de lucrari de-ale lui Klimt.

Filmele sunt un alt leac demonstrat. Si, evident, oricat de bune ar fi cele care poarta semnatura lui Fassbinder, Wes Anderson, Truffaut sau Kim Ki-Duk, in cazul meu cel mai bine a functionat un filmulet argentinian numit “Medianeras”. Atat de mult mi-a placut, incat am tipat de bucurie cand am gasit carticele cu “Where’s Waldo” pe un aeroport din Londra. O sa intelegeti de ce daca il vedeti.

Durerile de burta sufletesti se lecuiesc chiar si mai bine prin lectura. Vara asta am descoperit o carte in care m-am regasit  inspaimantator de mult. N-am scris epistole de groupie in adolescenta starurilor rock, dar o s-o fac acum, sa-i spun autorului ca-l iubesc pentru ca a pus pe hartie atat de bine ce-am simtit in ultimul an. Dintr-un sentiment de pudoare n-o sa impartasesc cu voi cartea (ar fi ca si cum v-as da sa-mi cititi jurnalul), dar va recomand, in schimb, alte doua lecturi-leac: “The History of Love” a lui Nicole Krauss si “Kitchen”, a lui Banana Yoshimoto.

Experienta m-a invatat ca durerile de burta sufletesti scad in intensitate atunci cand asculti muzica frumoasa, in ale carei versuri te regasesti. Eu am descoperit-o pe Molly Nilsson cu popul ei nostalgic si mi-e tare drag de ea. Mi-e drag de ea ca e foarte talentata, dar abia la inceput, ca inca n-are fani pe Facebook nici cat pufuletii Gusto, ca inca isi publica adresa de mail ca oamenii sa-i trimita melodii noi. Iar muzica ei e ataaat de misto!

La final, am auzit ca, desi n-a fost aprobata inca de Ministerul Sanatatii si nu e trecuta in nomenclatorul de medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, dispozitive medicale şi alte materiale specifice (deci v-o administrati pe riscul vostru), budinca de gris cu gem de visine/capsuni/zmeura e ceea ce trebuie. Daca o serviti calda, cu o lingura mare.

Sa ne (re)citim sanatosi!

The very best & worst of summer TV

Pentru ca serialele cu care imi omor timpul si neuronii de obicei (vreo 8 la numar) au intrat in vacanta pe perioada verii, am simtit nevoia de sange proaspat. Asa ca am adoptat alte 6 seriale in ultima luna, cateva dintre ele urmand sa-mi devina copii legitimi si sa se alature familiei extinse.

O sa incep cu cireasa de pe tort, Breaking Bad. E atat de bun, incat nu-mi vine sa cred ca l-am descoperit abia acum. Si e primul serial de la "The Wire" (pe care l-am vazut tot anul asta) incoace care ma tine aproape lipita de ecran. Povestea, pe scurt, e urmatoarea: Walter White e un profesor de chimie a carui existenta monotona e data peste cap de vestea ca are cancer intr-un stadiu foarte avansat. Ca sa nu-si lase familia pe drumuri dupa moartea lui, Walter se raliaza cu unul dintre fostii lui elevi si produce cea mai pura metamfetamina din SUA. Daca va plac filmele bine scrise, bine regizate si bine jucate, vi-l recomand calduros, vorba cliseului.

Tot la capitolul surprize placute se numara si The Newsroom, scris si produs de Aaron Sorkin. Daca ati vazut "A Few Good Men" sau serialul "The West Wing" (sau mai recentele, desi mai dezamagitoarele "The Social Network" si "Moneyball") si v-au placut, n-are rost sa va mai pitch-uiesc serialul. Filmul, care prezinta bucataria interna a unei televiziuni de stiri, e bine scris (pentru a se documenta, Sorkin a stat luni intregi in diverse televiziuni), iar cast-ul e foarte misto si bine ales. Singura parte proasta - sezonul 2 apare in iunie 2013.

Ca sa intelegeti de ce am inceput sa ma uit la Don't Trust The Bitch in Apartament 23, trebuie sa stiti ca de aproximativ 7 luni stau intr-un apartament cu numarul 23. Asta si faptul ca ma plictiseam de moarte m-au facut sa vad primul episod. Serialul asta intra mai degraba in categoria guilty pleasures decat la must-see (il recomand ca must-see doar cuiva aflat in moarte cerebrala), dar asta nu m-a impiedicat sa vad primul sezon. Printre partile lui pozitive se numara personajul Chloe, o Holly Golightly din 2012, dar mult mai bitchy si libertina si James Van Der Beek, in rolul lui James Van Der Beek (Dawson's Creek, anyone?). Partile proaste sunt scenariul incredibil de previzibil, situatiile fortate (chiar si pentru un sitcom) si numeroasele clisee pe care le dezvolta cu gratie. Nu semnam actele de adoptie, clar!

Suits este un alt serial despre – se pare – mereu fascinanta lume a dreptului american. Spre diferenta de „The Good Wife” (unul dintre copiii mei legitimi, care a intrat in vacanta in aceasta vara), cazurile din „Suits” nu sunt la fel de bine construite si – aproape niciodata – nu ajung in sala de judecata, actiunea desfasurandu-se in proportie de 90% in birourile firmei de avocatura. Trebuie insa sa-l vedeti pe Gabriel Macht in costum – cred ca pentru cazuri ca asta s-a inventat sintagma „eye candy” – si toate remarcile mele negative de mai sus nu fac nici cat o ceapa degerata. In plus, Rick Hoffman e adorabil in rolul nesuferitului Louis Litt (ceea ce mi-a adus aminte ca mi-e dor de Alan Cumming din „The Good Wife”). Concluzia: desi e destul de ok pentru genul lui, nu o sa depun actele de adoptie pentru micutul asta atat timp cat „The Good Wife” inca ruleaza. 

Primul episod din American Horror Story l-am vazut in ianuarie si mi-a luat inca 6 luni sa-l vad pe al doilea. E un serial horror tipic, despre o casa bantuita, dar si despre infidelitate. Am ras de multe ori in timpul episoadelor (uneori chiar in hohote). Cu toate astea, cand luminile se stingeau si trebuia sa ajung la baie pe intuneric am avut (nu doar o data) sentimentul neplacut ca tipul in latex imi va iesi in cale (sunt slaba de inger in general, serialul nu e chiar atat de bun, va asigur). Jessica Lange joca excelent si este, probabil, cel mai bun lucru din film. E, de altfel, singura actrita care ramane si in sezonul 2, cand actiunea se muta din casa bantuita intr-un azil de nebuni. Sora mea si cu mine am cumparat deja popcornul pentru 18 octombrie.

Ultimul, dar nu cel din urma este Bunheads, serial pentru care nutresc sentimente contradictorii. Cei care ma cunosc stiu ca „Gilmore Girls” este unul dintre serialele mele preferate si ca Lorelei Gilmore e my spirit animal. Asa ca atunci cand am auzit ca Amy Sherman-Palladino a creat si scris un nou serial am fost cuprinsa de o frenezie de zile mari (diferita de frenezia de zile mici, evident). Wow, ce festin, m-am gandit, sa ascult iar schimburi de replici savuroase si sa vad personaje pitoresti. Primul soc: apare Kelly Bishop (doamna Gilmore din celalalt serial); al doilea soc: imi dau seama ca personajul principal se vrea o copie a lui Lorelai (reusita, ce-i drept, dar o copie palida); al treilea soc: aceeasi coloana sonora din „Gilmore Girls” (am descoperit apoi ca au acelasi compozitor). Fara sa mai enumar socurile, am mai remarcat vreo 3 actori recurenti din GG, precum si alte cateva elemente de regie si scenariu similare, care m-au facut sa simt ca ma uitam la un spin-off si nicidecum la un serial de sine-statator.

Cam astea sunt recomandarile mele in materie de seriale noi (exceptand „Breaking Bad”), care, sper eu, va vor face sa economisiti timp sau, dimpotriva, sa castigati quality TV time (daca exista asa ceva). Daca aveti si alte recomandari (desi mi-am propus sa ma las de acest sport mancator de timp), fire away in comentarii.

Povesti de dragoste si broaste testoase

Mi-am petrecut ultima saptamana de vacanta (si de vara) pe plaja semi-pustie a unei insule, unde testoase gigantice veneau sa-si depuna ouale.

 ***

Un biolog care venea in timpul zilei sa marcheze cuiburile ne-a spus ca, daca vrem sa vedem puii, trebuie sa ne trezim devreme si sa fim pe plaja la 6-7, pentru ca ei ies din gaoace doar in zori, cand este perfect liniste. Cu chiu, cu vai, intr-o dimineata am reusit sa ne mobilizam si sa ajungem pe plaja la 7.30.

Pe nisipul fin din jurul cuiburilor se vedeau zeci de urme de gherute care duceau spre mare, semn ca micii locatari facusera ochi si plecasera in lumea larga. Ne-am necajit ca i-am ratat, dar ne-am propus ca a doua zi sa venim si mai devreme.

In aceeasi zi la pranz, insa, pe cand ne pregateam sa plecam spre hotel, am zarit un grup de oameni stransi pe malul marii. Cand ne-am apropiat, am vazut plutind in apa vreo 6-7 pete negre. Erau puii de broasca testoasa care, nimeni nu stie de ce, au decis sa iasa din cuib la pranz, cand soarele dogora si in jur se auzeau voci de oameni.

Cand au vazut micutele testoase iesind din cuib, oamenii s-au grabit sa le ia in palme si sa le duca in apa, de frica sa nu moara din cauza contactului cu nisipul fierbinte. Cel putin asta ne-au explicat cativa dintre ei. Atunci cand am ajuns noi acolo, doar doi pui inotau in mare. Restul pluteau cu labutele in sus pe suprafata apei. Broscutele murisera. 

La iesirea de pe plaja, un vanzator furios ne-a explicat ca oamenii, in ignoranta lor, le ucisesera, pentru ca nu aveau voie sa fie atinse si trebuiau sa ajunga singure din cuib in apa.

Multe ore dupa acest episod m-am gandit la soarta acelor broscute. M-am intrebat ce le-o fi atras sa iasa din cuib la acea ora bizara, in ciuda zgomotelor din jur? Oare daca nimeni nu le-ar fi atins ar fi ajuns cu bine in apa si ar fi supravietuit toate? Sau poate tocmai datorita oamenilor au supravietuit si cele doua care o facusera? Sa fi fost totul doar o chestiune de bad timing?

Nu am mai vazut biologul pe plaja, sa-mi raspunda la nelamuriri. Am intalnit, in schimb, o voluntara de la o fundatie de mediu care mi-a spus ca nu stia daca atingerea oamenilor ucide puii, dar ca acestia, mai ales femelele, trebuie sa parcurga pe jos distanta dintre cuib si apa, pentru ca astfel isi intiparesc in minte locatia exacta a plajei si se vor intoarce exact in acelasi loc la maturitate, sa-si depuna ouale.

***

Daca va intrebati care e legatura dintre povestile de dragoste din titlu si trista soarta a broscutelor testoase, raspunsul e undeva in randurile de mai sus, sub forma unei metafore. Sau cam asa ceva.