Tocmai m-am intors de la posta, unde am fost sa ridic un colet. La plecare, am rugat-o pe doamna de la ghiseu:
- Ati putea, cumva, sa-mi dati avizul pe care l-am adus?
- Pai la ce va mai trebuie?
- Nu imi trebuie la nimic. Nici nu stiu cum sa va explic. Are doar…are o valoare sentimentala.
- A, imi pare rau, domnisoara. Trebuia sa-mi spuneti inainte. L-am aruncat la gunoi, nu ma mai duc sa-l iau.
- E-n regula, inteleg, stati linistita!
Dau sa plec, dar ma opreste o voce din stanga.
- Stai putin, domnisoara! Unde ziceai ca l-ai pus, fata?
M-am intors pe calcaie. Intrebarea venise de la o femeie rotofeie, cu o fata ca o luna plina si o claie de par blond.
- In spate, fata. Dar l-am aruncat la gunoi, n-auzi?
- Aud. Dar domnisoara a spus ca are valoare sentimentala.
A pronuntat ultimul cuvant cu atata grija, de parca ar fi fost din sticla. Am zambit. Peste un minut s-a intors cu hartia mototolita in palma.
- Da’ sa stiti ca nu mai puteti reveni sa luati altceva cu el! Va avem in baza de date!, m-a avertizat colega ei pe un ton ridicat.
Fara s-o bage in seama, doamna rotofeie mi-a zambit si mi-a intins bucata de hartie.
- Sa fiti sanatoasa, domnisoara. Si fericita.
I-am multumit cat am putut de frumos. Ea inca nu stie, dar o sa ma intorc sa-i aduc cea mai cremoasa prajitura pe care o gasesc in Bucurestiul asta mare si gri.
