Pentru o persoana care traieste din si pentru scris, vederea mesei pline de foi albe si pixuri n-ar fi trebuit sa-mi provoace un disconfort atat de mare. Dar a facut-o.
- Aveti fix 1 minut sa scrieti cea mai frumoasa amintire din viata voastra, a spus vocea calma si clara.
Intotdeauna m-au speriat superlativele absolute. Chiar si cele pozitive. Am pus varful pixului pe foaie si m-am fortat sa scriu o litera, oricare. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost un “a”, la fel ca atunci cand esti intrebat “zi-mi un fruct!” si spui, automat “mar”. “A”-ul nu mi-a iesit.
M-am uitat, ca un copil care triseaza, in jur. Toti cei de la masa scriau frenetic. Unii terminasera deja o fraza, altii un paragraf. Mi-am mutat privirea la iPhone-ul setat pe cronometru, pus in mijlocul mesei. 00:45…00:44…00:43…
“Cea mai frumoasa amintire….cea mai frumoasa… mai frumoasa….frumoasa…”. Cuvintele nu reuseau sa capete sens in creierul meu, ca atunci cand iti degera mainile de frig si, desi esti constient ca ai degete, nu le mai simti. 00:37…00:36…00:35…
- Nu cred ca pot sa scriu, am auzit o voce stinsa. Era vocea mea.
Am simtit o mana asezandu-mi-se bland pe umar.
- Incearca. Nu te mai uita la ceas. Scrie orice iti vine in minte.
“Orice iti vine in minte”, “orice iti vine in minte”. Nimic nu imi venea in minte. Mintea mea era o camera foto in care bagam si scoteam niste baterii descarcate in speranta ca, cu un ultim efort, aparatul va inregistra un cadru. 00:15…00:14…00:13… Gol.
Am numarat in gand ultimele secunde, cuprinsa de sentimentul de usurare al celui care a inotat impotriva curentului oceanic si acum s-a prins de o geamandura. 00:03…00:02…00:01…00:00.
Pe rand, cei din jur au citit cu voce tare despre cele mai frumoase momente din viata lor. Foaia mea era singura goala.
- Acum scrieti cea mai trista amintire. Aveti tot un minut.
Ultimele 12 luni mi-au biciuit mintea ca o rafala de ploaie rece.
- Doar una? Aici cred ca pot sa scriu mai multe, am glumit. Mi-am dat seama ca incercam sa castig cateva secunde in plus inainte sa ma confrunt cu monstrii din dulap.
- Una e suficienta, mi-a raspuns zambind.
Intr-un limbaj simplu, de elev care abia a deprins alfabetul, am inceput sa scriu. Despre moartea femeii care m-a crescut. Despre durere. Despre vinovatie. Despre golul interior. Literele atarnau caraghios pe foaie, dar atunci cand a sunat alarma iPhone-ului, as mai fi scris inca pe atat.
Am citit, cand mi-a venit randul, cu o voce destul de plata, una dintre cele mai triste amintiri din viata mea. A sunat ca o reteta de placinta. Sau ca o nota dintr-un manual de instructiuni al masinii de spalat. Mi-am dat seama ca aveam dificultati si in a-mi exprima emotiile negative. Macar, spre diferenta de cele pozitive, aici eram in stare sa scriu ceva.
***
Asta s-a intamplat luna asta, la cursul de actorie pe care il urmez. V-am povestit episodul (cu prea mare lux de amanunte, poate) pentru ca mi se pare simptomatic pentru anul pe care l-am avut. Explica, intr-un fel, si absenta mea de pe blog din ultimele luni.
Mereu am scris dintr-un preaplin sufletesc. Preaplin de bucurie, de idei, de entuziasm, chiar si de tristete, care m-a facut sa vreau sa-mi impartasesc trairile. Anul acesta, insa, am trait la limita subzistentei emotionale. De fapt, daca ar exista o agentie guvernamentala care sa ofere ajutor de somaj pentru cei cu o situatie emotionala deplorabila, cred ca m-as fi calificat cu brio. M-am simtit deseori ca pisoiul din desene animate, care astupa cu labutele barajul ce sta sa se surpe in spatele lui, doar pentru a descoperi ca nu-i ajung membrele sa acopere toate crapaturile.
Am vazut ca toata lumea practica zilele astea bilanturile. Pe bloguri, pe Facebook, pe foi de hartie. Carti citite, filme si piese de teatru vazute, albume ascultate, tari vizitate, obiective personale sau profesionale bifate.
Pentru mine, 2012 a fost unul dintre cei mai urati ani. Poate chiar cel mai urat. Am pierdut mama care m-a crescut, omul pe care il iubeam (din fericire nu in acelasi mod), apoi pe mine. Cu prima pierdere n-am reusit inca sa ma impac. A doua a fost dureroasa, dar necesara. A treia, insa, imi da cele mai mari batati de cap.
Nu stiu daca ati rupt vreodata, fara sa vreti, un colier. Mie mi s-a intamplat chiar zilele trecute; in cateva secunde, superbul colier negru s-a desirat, podeaua s-a umplut de margele de diferite dimensiuni si tot ce mi-a ramas in mana a fost snurul care le tinuse impreuna. Cam asa si cu mine. Am senzatia ca sunt imprastiata in mii de bucati si habar n-am cat imi va lua sa le adun pe toate impreuna. Iar cand o voi face, sunt convinsa ca n-o sa mai arat ca inainte. Ceea ce e normal, banuiesc.
***
La sfarsitul lui decembrie, am raspuns, impreuna cu niste prieteni, unor intrebari din partea celor de la getlokal.ro in legatura cu Craciunul. Daca raspunsurile celorlalti au fost peretele, ale mele au fost, cu siguranta, nuca. Cand ni s-a cerut sa spunem cateva cuvinte care ne sugereaza Craciunul, cu putine exceptii, toata lumea a vorbit despre brad, luminite, cozonaci, Mos Craciun etc. Eu am spus Colebil. Noroc ca au taiat la montaj restul, pentru ca sunt convinsa ca si celelalte cuvinte alese de mine erau la fel de “sarbatoresti”.
Ne-au intrebat si ce ne-am propus pentru 2013. Aici, daca va uitati la filmulet, ati putea crede ca sunt cea mai mare narcisista care a calcat vreodata pe Pamant. Asta deoarece raspunsul meu e “Anul asta, in 2013, mi-am propus sa ma iubesc pe mine”. Ce a disparut la montaj a fost partea in care povesteam ca, in ultimii 9 ani, am iubit, trup si suflet, diferiti baieti si barbati. Niciodata pe mine. Si ca, din nefericire, am avut mereu nevoie ca cineva sa ma iubeasca si sa ma aprecieze pentru ca si eu sa o fac. Asa cum, la magazin, cand nu ma pot hotara intre doua produse, am nevoie sa apara cineva care sa vrea sa-l ia pe unul dintre ele, ca sa realizez ce-mi doresc cu adevarat. Am mai spus ca de data asta vreau sa pun toate celelalte relatii pe hold si sa ma straduiesc s-o fac sa functioneze pe cea cu mine. Sa fac saltul constient de la a ma tolera, la a ma indragosti de mine (am gasit aici o definitie minunata a indragostirii, apropo de salturi).
Partea cea mai ciudata e ca indisponibilitatea mea emotionala pare sa functioneze ca un magnet pentru barbati. Ceea ce, departe de a-mi satisface orgoliul, imi subliniaza si mai tare slabiciunea. Pentru ca nu mi-as dori nimic mai mult decat sa fiu intr-o relatie cu cineva uimitor, care sa-si asume ingrata sarcina de a ma considera minunata, ca eu sa nu trebuiasca s-o fac.
Asa ca zilele astea sunt ca un copil lasat sa colinde un magazin de dulciuri, stiind ca n-are voie sa atinga nimic. Acadele mari, colorate, imi trimit mesaje care imi fac inima sa-mi bata mai repede, ciocolate apetisante ma suna si ma invita in oras, biscuiti cu umpluturi pufoase imi soptesc cuvintele pe care am nevoie sa le aud si ursuleti gumati imi dau tarcoale. Iar eu, cu lacrimi in ochi, trebuie sa le refuz avansurile si sa le spun ca am glicemia prea mare (ceea ce e adevarat, fir-ar!). Stiu ca e pentru binele meu viitor, dar cum am fost mereu o fata a impulsurilor din prezent, imi va lua o vreme sa ma obisnuiesc cu recent-dobandita mea maturitate.
***
Daca ati ajuns la capatul acestui text mamut, va multumesc pentru rabdare. Banuiesc ca lungimea lui e direct proportionala cu perioada in care n-am mai scris, asa ca sper sa-mi treceti acest mic exces cu vederea. Pe langa indragostirea de mine insami pe care mi-am setat-o ca obiectiv pentru 2013, mi-am propus si sa scriu mai responsabil si mai sustinut, asa ca sper sa ma intalnesc cu voi aici si la anul. Astia putini, dar minunati, care mai sunteti. 
Voua, tuturor celor care mi-ati fost alaturi din spatele monitoarelor anul acesta si care mi-ati luminat multe dimineti si seri cu mesajele si mailurile voastre, va doresc un 2013 in care (asa cum spunea unul dintre cele mai frumoase mesaje pe care le-am primit de Craciun) sa gasiti sau sa primiti tot ce va lipseste ca sa fiti fericiti. Mai ales daca acea persoana sunteti chiar voi. 
