Serendipity

Stiti cum e: esti obosit, flamand, trist sau n-ai chef de nimic. Apoi se intampla ceva mic, dar miraculos: gasesti intr-un anticariat o carte pe care n-ai mai vazut-o din copilarie sau descoperi singura florarie care in mijloc de iarna are lalele roz. Si toata fiinta ta se schimba intr-un zambet.

Acum aproape o luna ma plimbam printr-o Geneva ploioasa si foarte rece. Era seara si eu eram racita si foarte, foarte obosita. Apoi am vazut intr-o vitrina cea mai uimitoare si simpla rochie neagra. Era formata din zeci si zeci de patratele mici de satin si era tot ceea imi doream de la prima mea little black dress.

Mi-a placut atat de mult incat, desi magazinul era inchis si nu puteam s-o probez, mi-am scos aparatul si am pozat-o din toate unghiurile (aveti o mostra- lipsita de orice pretentii fotografico-artistice - mai jos).

Apoi am inchis ochii si mi-am inchipuit cum ar fi s-o port. Cum m-as simti, cum m-as misca, cum as zambi. Pretul era undeva peste 500 de euro si eu mai aveam vreo 20 in portofel. Dar nu conta asta. Pur si simplu stiam ca o voi purta intr-o zi.

Bineinteles ca m-am intors acasa fara s-o fi probat macar (plecasem in aceeasi seara din Elvetia) si am si uitat de ea, ca sa fiu sincera.

Acum cateva zile insa, cand eram la cumparaturi de cadouri intr-un mall, m-am ratacit in cautarea unui magazin de decoratiuni, si am ajuns pe un palier cu magazine de haine. Am trecut razant prin fata uneia dintre vitrine, ca apoi sa ma intorc aproape tipand: “Rochiaaa!!!!! Ea eeee!!!!!”. A fost un episod demn de un sitcom prost si da, am speriat un barbat care venea din directia opusa (desi inca nu stiu daca a. ochii mei holbati, b. tipatul semi-psihopatic sau c. combinatia celor doua l-au facut sa intepeneasca brusc).

N-o sa va plictisesc cu detaliile (gen cum am reusit sa obtin ultima rochie de marimea mea, care fusese rezervata cu cateva zile inainte de altcineva), cert este ca, at the end of the day, am plecat cu rochia (chiar daca a trebuit sa duc tratative din cabina de proba imbracata cu o rochie de seara si o pereche de sosete galbene pufoase pentru asta). In plus, pentru ca totul sa fie perfect, pretul ei a fost de 20 de ori mai mic decat al celei din Elvetia. :) Da, cea de la magazinul fancy din Geneva era semnata de un designer, pe cand designerul roman de la care o cumparasem probabil copiase modelul, dar ce mai contau toate astea cand eu aveam rochia mea? *inimioare*

Cred ca povestea minunatei rochii pe care o voi purta in seara asta e descrisa perfect prin cuvantul “serendipity”. O descoperire norocoasa si accidentala.

Si acum, ca am ajuns la finalul acestui post (si la finalul acestui an, de altfel), o sa va spun ca intreg textul de mai sus nu este decat o (uriasa, dar necesara :P) introducere la urarea mea pentru fiecare dintre voi pentru anul care vine.

N-o sa va urez sa vi se indeplineasca toate dorintele (mie mi s-au indeplinit cateva si am ajuns la inteleapta concluzie ca trebuie sa fii foooarte atent ce-ti doresti, some wishes are a bitch :)) ). O sa va doresc, in schimb, un an plin cu descoperiri norocoase si accidentale, care sa va umple de zambete.

Asasar, dragile mele cititoare si dragii mei cititori:

HAVE A SERENDIPITOUS NEW YEAR!

PS: And, dare I say, an amazing New Year’s Eve Party! :)

Dreptul la caltabos

In fiecare an, aceeasi poveste. Pe masa din dimineata de Craciun, pe langa produse mai putin traditionale, troneaza doua platouri pline cu carnati, toba si caltabos pe care, in ciuda indemnurilor entuziaste ale parintilor, toti le evitam cu eleganta.

Ei bine, anul acesta mama, al carei simt al umorului este destul de bine dezvoltat, a hotarat sa ne dea o lectie. Si iata-ne asezandu-ne in jurul mesei in dimineata de Craciun, flamanzi si plini de sperante gastronomice. Inocenti ca mieii la taiere, n-am remarcat absenta platourilor cu caltabos, toba si chisca si nici alimentele cu care au fost miseleste si strategic substituite. Asta pana cand am vrut sa ma servesc.

Atunci am realizat brusc care imi sunt optiunile. Somon cu felii de mere si branza de capra. Ton file in sos pesto. Mini-briose cu ardei si masline. Salata de cruditati cu kiwi. Pâté de Foie à la Pomme et aux Amandes (care sper sa fie ceea ce franceza mea elementara, ajutata de papilele gustative, au identificat ca pateu de porc cu mere si migdale) si inca un pateu ale carei ingrediente au ramas un mister (pe borcan scria “Pâté de Dinde aux Figues”, dar am decis ca aducerea unui dictionar la masa e un gest deplasat).

Is it just me sau ceva e foarte gresit atunci cand nu poti determina compozitia alimentelor puse pe masa de Craciun?! Mi-aduc aminte ca, in timp ce papilele mele gustative chinuite incercau sa se obisnuiasca cu sosul pesto si cu merele si migdalele din pateu, am murmurat o amenintare inaudibila care continea cuvantul “blog”.

Asa ca, mama, daca citesti randurile astea, sa stii ca ma caiesc pentru toti anii in care am desconsiderat chisca, toba si caltabosul. Si te mai rog ca anul viitor sa revenim la platourile care le contin. Stiu de pe acum ca n-o sa ma ating de ele, dar imi vreau dreptul inapoi. Dreptul de a le refuza.