See you on the other side

Dragii mei, asa cum va anuntam si mai jos, dupa 6 ani de stat in chirie pe Blogspot/Blogger, am decis sa ma mut in propria-mi casuta cu ferestre mari, gradina si leagan in copac.

Asadar, daca vreti sa vedeti ce mai zic/fac, va astept cu drag in noua locatie. Adresa exacta e:

                                    www.inozza.ro

Va multumesc pentru 6 ani minunati impreuna & here's to the next 6!

Punct. Si de la capat

Intr-o marti seara, am scris pentru prima data pe acest blog. Poate nu este o intamplare ca astazi, cand scriu pentru ultima oara aici, este tot marti.

***

Intre 10 octombrie 2006 si 5 februarie 2013 au trecut fix 2.310 zile. 2.310 zile in care viata mea s-a schimbat irevocabil, in mare parte si datorita acestui blog.

In cele 330 de saptamani de cand am postat primul text pe blogspot, am impartasit cu voi 

- cele mai penibile secrete din adolescenta, 

- mi-am incercat mana la short stories, dar si la chick lit sau la pamflete, 

- v-am amuzat cu topul celor mai dezastruoase intalniri, 

- am redactat pentru voi mici ghiduri practice de cucerit si de convertire la hipsterism,

- v-am povestit despre prietenii mei minunati, 

- v-am impartasit jurnalele mele de calatorie, 

- dar si cele mai negre momente, 

- v-am marturisit nesigurantele mele sentimentale si sperantele mele, 

- am dezbatut probleme superficiale ca viata noastra pe Facebook sau noile reguli ale seductiei, 

- v-am facut mici suprize aniversare 

- si chiar am ajuns sa ajut un flacau strasnic sa aleaga inelul cu care si-a cerut iubita de sotie.

Au fost 2.310 zile (330 de saptamani, 55.440 de ore sau 3.326.400 de minute, cum preferati) in care acest blog si, implicit, voi, cei care il cititi, mi-ati schimbat definitiv viata.

Mi s-a oferit my dream job datorita blogului; tot prin el am cunoscut un barbat care ulterior mi-a devenit iubit si o fata care mi-a devenit colega de apartament si apoi una dintre cele mai bune prietene. Am primit mailuri de la voi care m-au facut sa plang pe ascuns sau sa rad in hohote. M-ati ajutat, cu comentariile, mesajele sau mailurile voastre, sa depasesc momente dificile din ultimii 6 ani si 3 luni. Si, mai presus de toate, mi-ati oferit un spatiu in care sa pot sa fiu eu. Pentru asta cred ca n-o sa stiti niciodata cat va sunt de recunoscatoare.

Frank Herbert, autorul “Dune”, scria la un moment dat: “There is no real ending. It’s just the place where you stop the story.”

In spiritul acestui citat, vreau sa va spun ca ahahahahaha, v-am pacalit! (sorry, nu m-am putut abtine, so sue me for being a drama queen) Tot ce am scris e perfect adevarat, insa, la fel de adevarat ca si faptul ca acesta e ultimul post pe care il scriu aici.

Asta nu inseamna ca aventura inozzica se sfarseste aici, ci pur si simplu, ca ne mutam, cu catel, purcel de Guinea si inspiratie pe inozza.ro. Daca figurez in blogroll-urile voastre, va rog sa modificati adresa. Tot la fel, daca ma cititi din reader, noul link e www.inozza.ro/feed.

Pentru tot ce inseamna mutare pe inozza.ro ii sunt extrem, dar extrem de recunoscatoare lui Andrei, care, fidel crezului sau personal, a facut sa fie bine. Lui trebuie sa-i reprosati insa daca incep sa scriu cu diacritice.

Vreau sa-i multumesc si lui Mihai, care a securizat tot ce era de securizat, astfel incat eu sa scriu linistita si voi sa ma cititi la fel.

De azi inainte ne vedem pe inozza.ro, care sper sa fie inceputul unui nou capitol, poate, doar poate, chiar mai bun decat primul.

Credeti in semne?

Azi se implineste un an de cand bunica s-a stins in bratele mele.

Am visat-o azi noapte. Nu mai tin minte visul, dar azi dimineata m-am trezit amortita si cu un gust coclit in gura (nu, n-am gustat niciodata metal ruginit, dar daca as face-o, banuiesc ca asa s-ar simti). De atunci, fac tot ce pot pentru a supravietui acestei zile, fara sa izbucnesc in lacrimi in mijloace de transport in comun sau printre birouri.

Acum cateva minute, un prieten mi-a trimis absolut intamplator un scurt-metraj cu Judi Dench. Se numeste Friend Request Pending. Chiar daca (sau mai ales daca) nu aveti traume emotionala de comemorat azi, va recomand din inima sa-i acordati 12 minute. E absolut minunat si amuzant si induiosator. 

                                         

Pe masura ce ma uitam la filmulet, m-am simtit inundata de o senzatie de liniste. Si mi-am adus aminte de un episod in care am vazut-o si eu pe bunica flirtand ca o adolescenta. Si, pentru prima data pe ziua de azi, am zambit din tot sufletul.

Poate ca e doar subconstientul meu care incearca sa atenueze, cum poate, durerea. Poate e doar o coincidenta fericita. Poate e wishful thinking. Sau poate e bunica mea, care vrea sa-mi spuna ca e bine, acolo unde este.

The True Man Show

Te-ai gandit vreodata ca viata ta ar putea fi un reality show magistral? Si ca, undeva in lumea asta, exista un imens platou de filmare unde s-au strans toti oamenii care au incetat sa mai joace un rol in el?

***

E 7 dimineata pe platoul de filmare, dar figurantii si actorii s-au trezit si stau deja la coada, in fata rulotei cu cafea si gogosi. E acolo primul baiat care te-a tras de codite la gradinita (pe care nu-l mai recunosti, bineinteles, deoarece a crescut un metru in inaltime si are cu 50 de kilograme in plus, ca sa nu mai spunem nimic despre barba), dar si iubitul din liceu de care te leaga tot felul de prime dati.

Mai incolo, inca somnoros, se freaca la ochi colegul de facultate cu care ai iesit odata la un cappuccino si pe care l-ai evitat apoi tot semestrul. Langa el, in acelasi sacou bleumarin, e tipul cu care te-ai sarutat o noapte intreaga sub un cer atat de instelat incat parea photoshopat, dar care nu te-a mai sunat apoi niciodata.

Inspre mijlocul cozii il poti zari si pe ultimul tip care ti-a frant inima, povestind relaxat un episod din “Breaking Bad” cu baiatul pe care l-ai cunoscut acum trei veri in Vama. Inca are parul impletit, bermude si nisip pe camasa. Probabil asta inseamna sa ramai fidel rolului tau, iti spui impresionata.

Bineinteles, de la coada nu putea lipsi singurul barbat pentru care ai fost cealalta femeie. Are aceeasi expresie de infinita neputinta si vinovatie pe chip. Si nicio tona de cafea n-o poate sterge. Ceea ce e in regula, pentru ca acum te amuza.

Colegul de serviciu cu care ai avut o aventura pasagera s-a trezit, pesemne, mai tarziu, pentru ca e inspre capatul cozii, ciufulit si sifonat, impreuna cu un vechi prieten, fata de care ai avut sentimente pe care nu le-ai recunoscut niciodata fata de nimeni, nici macar fata de tine. Langa el s-a asezat si tipul caruia i-ai frant inima acum multi ani, fara sa vrei si fara sa banuiesti macar.

Amandoi urmaresc curiosi o aparitie bizara. Tu il recunosti imediat, insa. E barbatul caruia producatorii reality show-ului i-au reprosat scaderea drastica a audientei. Pentru ca, dupa ce-a iesit din viata ta, te-ai inchis atat de tare in tine, incat, cu toate tertipurile lor, scenaristii nu te-au putut convinge sa mai joci rolul de indragostita o buna perioada.

Si coada continua asa cu nenumarate chipuri care, la un moment dat, au jucat diferite roluri in filmul tau. Desi majoritatea si-au incheiat menirea, sunt inca pastrati pe platou in caz ca e nevoie sa reapara.

Atunci cand ti-ai sunat recent fostul iubit, de exemplu, ai starnit ceva panica pe platou. I s-au dat sa invete diverse replici, au pregatit in amanunt incaperea cafenelei in care urma sa va vedeti, montand zeci de camera ascunse pentru a surprinde fiecare reactie a ta. Vecinii dubios de tacuti de la masa alaturata, de exemplu, aveau fiecare mini camere la reverul hainei si vorbeau incet pentru a nu bruia microfoanele. Inchipuie-ti, asadar, dezamagirea intregii echipe de filmare atunci cand, nu doar ca ati povestit civilizat, dar v-ati si comportat ca doi vechi si foarte buni prieteni.

Nu intamplator, a doua zi ti-au scos in cale o rana mai proaspata, de bratul careia au arborat o figuranta frumoasa, genul care te face sa-ti pui la indoiala si bruma de calitati de care esti sigura.

***

Poate te intrebi daca exista o parte buna in toata povestea asta? Raspunsul este da. Pentru ca, undeva, in multimea asta pestrita de pe platoul de filmare, exista un tip pe care nu l-ai cunoscut inca. Nu arata deloc asa cum te astepti sa arate si, la fel ca tine, are o memorie proasta si nu si-a invatat replicile. Ceea ce e in regula, pentru ca veti improviza mult, amandoi. 

Nu e la fel de cult si rafinat ca numarul 13, nici la fel de amuzant ca numarul 37, nici la fel de chipes ca numarul 3 sau la fel de sigur pe el ca numarul 70. Dar e singurul care ti se potriveste manusa si care, odata intrat in viata ta, va deveni personaj principal.

Wabi-sabi

In limba japoneza exista un concept superb si, bineinteles, intraductibil, care se numeste koi no yokan.

Koi no yokan defineste sentimentul pe care il ai atunci cand intalnesti pe cineva si stii ca va veti indragosti unul de celalalt. Ideea este diferita de coup de foudre-ul francezilor, deoarece koi no yokan nu presupune inca existenta unui sentiment, ci doar constientizarea faptului ca, la un moment dat, inevitabil, veti trai o poveste de dragoste.

Daca vi s-a intamplat sa intalniti pe cineva si sa simtiti ca persoana respectiva va reprezenta un capitol important in viata voastra, stiti la ce ma refer.

Incepeti sa va cunoasteti mai bine si numarul paginilor pe care il acorzi respectivei persoane in viata ta creste. Dintr-o data, esti convins ca nu e doar un capitol, ca poate fi un intreg volum. Poate chiar o trilogie, cine stie?

Arunci un ochi catre biblioteca si iti dai seama ca nu ai suficient loc. Dupa primele intalniri, cand incepeti sa va completati unul altuia ideile si glumele proaste, eliberezi un intreg raft. Dupa primul sarut, un Koh-i-Noor al saruturilor, mai eliberezi cateva rafturi. Te uiti acum la biblioteca pe jumatate goala si tremuri de nerabdare la gandul povestilor si cartilor noi cu care vei umple acel spatiu.

Dupa un timp, din motive care nici nu mai conteaza, persoana respectiva dispare din viata ta. Mergi la biblioteca si te uiti la rafturile goale. Nu e nicio carte noua pe ele. Nici macar o brosura sau un pliant. Tot ce a ramas in urma lui e un post-it.

Initial te intristezi, apoi te infurii, apoi incepi sa razi. Nu e vina omului respectiv. Asta e tot ce a putut fi pentru tine: un post-it. E vina ta, in schimb. Pentru ca, fara sa-l cunosti cu adevarat, ai vrut sa crezi ca e “In cautarea timpului pierdut”, mamutul de 7 volume al lui Proust, varianta cu prefata, postfata si note de subsol ale traducatorului.

Am inceput aceasta poveste cu o sintagma japoneza intraductibila si o voi incheia la fel. Pentru ca cei care au inventat arta ceaiului au mai creat un concept de o simplitate aparenta: wabi-sabi. Derivat din invataturile budiste, wabi-sabi se refera la gasirea perfectiunii si a frumusetii in mijlocul imperfectiunii.

“Wabi-sabi is the Japanese art of finding beauty in imperfection (…) It celebrates cracks and crevices and all the other marks that time, weather, and loving leave behind”, a explicat un arhitect japonez intr-un eseu.

Te uiti la post-it si zambesti. Iti aminteste de un moment absolut magic care a existat in mijlocul acestei relatii efemere si imperfecte. Si asta e tot ce conteaza, de fapt. 

In cautarea eului pierdut

Pentru o persoana care traieste din si pentru scris, vederea mesei pline de foi albe si pixuri n-ar fi trebuit sa-mi provoace un disconfort atat de mare. Dar a facut-o.

-    Aveti fix 1 minut sa scrieti cea mai frumoasa amintire din viata voastra, a spus vocea calma si clara.

Intotdeauna m-au speriat superlativele absolute. Chiar si cele pozitive. Am pus varful pixului pe foaie si m-am fortat sa scriu o litera, oricare. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost un “a”, la fel ca atunci cand esti intrebat “zi-mi un fruct!” si spui, automat “mar”. “A”-ul nu mi-a iesit.

M-am uitat, ca un copil care triseaza, in jur. Toti cei de la masa scriau frenetic. Unii terminasera deja o fraza, altii un paragraf. Mi-am mutat privirea la iPhone-ul setat pe cronometru, pus in mijlocul mesei. 00:45…00:44…00:43…

“Cea mai frumoasa amintire….cea mai frumoasa… mai frumoasa….frumoasa…”. Cuvintele nu reuseau sa capete sens in creierul meu, ca atunci cand iti degera mainile de frig si, desi esti constient ca ai degete, nu le mai simti. 00:37…00:36…00:35…

-    Nu cred ca pot sa scriu, am auzit o voce stinsa. Era vocea mea.

Am simtit o mana asezandu-mi-se bland pe umar.

-    Incearca. Nu te mai uita la ceas. Scrie orice iti vine in minte.

“Orice iti vine in minte”, “orice iti vine in minte”. Nimic nu imi venea in minte. Mintea mea era o camera foto in care bagam si scoteam niste baterii descarcate in speranta ca, cu un ultim efort, aparatul va inregistra un cadru. 00:15…00:14…00:13… Gol.

Am numarat in gand ultimele secunde, cuprinsa de sentimentul de usurare al celui care a inotat impotriva curentului oceanic si acum s-a prins de o geamandura. 00:03…00:02…00:01…00:00.

Pe rand, cei din jur au citit cu voce tare despre cele mai frumoase momente din viata lor. Foaia mea era singura goala.

-    Acum scrieti cea mai trista amintire. Aveti tot un minut.

Ultimele 12 luni mi-au biciuit mintea ca o rafala de ploaie rece.

-    Doar una? Aici cred ca pot sa scriu mai multe, am glumit. Mi-am dat seama ca incercam sa castig cateva secunde in plus inainte sa ma confrunt cu monstrii din dulap.

-    Una e suficienta, mi-a raspuns zambind.

Intr-un limbaj simplu, de elev care abia a deprins alfabetul, am inceput sa scriu. Despre moartea femeii care m-a crescut. Despre durere. Despre vinovatie. Despre golul interior. Literele atarnau caraghios pe foaie, dar atunci cand a sunat alarma iPhone-ului, as mai fi scris inca pe atat.

Am citit, cand mi-a venit randul, cu o voce destul de plata, una dintre cele mai triste amintiri din viata mea. A sunat ca o reteta de placinta. Sau ca o nota dintr-un manual de instructiuni al masinii de spalat. Mi-am dat seama ca aveam dificultati si in a-mi exprima emotiile negative. Macar, spre diferenta de cele pozitive, aici eram in stare sa scriu ceva.

***

Asta s-a intamplat luna asta, la cursul de actorie pe care il urmez. V-am povestit episodul (cu prea mare lux de amanunte, poate) pentru ca mi se pare simptomatic pentru anul pe care l-am avut. Explica, intr-un fel, si absenta mea de pe blog din ultimele luni.

Mereu am scris dintr-un preaplin sufletesc. Preaplin de bucurie, de idei, de entuziasm, chiar si de tristete, care m-a facut sa vreau sa-mi impartasesc trairile. Anul acesta, insa, am trait la limita subzistentei emotionale. De fapt, daca ar exista o agentie guvernamentala care sa ofere ajutor de somaj pentru cei cu o situatie emotionala deplorabila, cred ca m-as fi calificat cu brio. M-am simtit deseori ca pisoiul din desene animate, care astupa cu labutele barajul ce sta sa se surpe in spatele lui, doar pentru a descoperi ca nu-i ajung membrele sa acopere toate crapaturile.

Am vazut ca toata lumea practica zilele astea bilanturile. Pe bloguri, pe Facebook, pe foi de hartie. Carti citite, filme si piese de teatru vazute, albume ascultate, tari vizitate, obiective personale sau profesionale bifate.

Pentru mine, 2012 a fost unul dintre cei mai urati ani. Poate chiar cel mai urat. Am pierdut mama care m-a crescut, omul pe care il iubeam (din fericire nu in acelasi mod), apoi pe mine. Cu prima pierdere n-am reusit inca sa ma impac. A doua a fost dureroasa, dar necesara. A treia, insa, imi da cele mai mari batati de cap.

Nu stiu daca ati rupt vreodata, fara sa vreti, un colier. Mie mi s-a intamplat chiar zilele trecute; in cateva secunde, superbul colier negru s-a desirat, podeaua s-a umplut de margele de diferite dimensiuni si tot ce mi-a ramas in mana a fost  snurul care le tinuse impreuna. Cam asa si cu mine. Am senzatia ca sunt imprastiata in mii de bucati si habar n-am cat imi va lua sa le adun pe toate impreuna. Iar cand o voi face, sunt convinsa ca n-o sa mai arat ca inainte. Ceea ce e normal, banuiesc.

***

La sfarsitul lui decembrie, am raspuns, impreuna cu niste prieteni, unor intrebari din partea celor de la getlokal.ro in legatura cu Craciunul. Daca raspunsurile celorlalti au fost peretele, ale mele au fost, cu siguranta, nuca. Cand ni s-a cerut sa spunem cateva cuvinte care ne sugereaza Craciunul, cu putine exceptii, toata lumea a vorbit despre brad, luminite, cozonaci, Mos Craciun etc. Eu am spus Colebil. Noroc ca au taiat la montaj restul, pentru ca sunt convinsa ca si celelalte cuvinte alese de mine erau la fel de “sarbatoresti”.

Ne-au intrebat si ce ne-am propus pentru 2013. Aici, daca va uitati la filmulet, ati putea crede ca sunt cea mai mare narcisista care a calcat vreodata pe Pamant. Asta deoarece raspunsul meu e “Anul asta, in 2013, mi-am propus sa ma iubesc pe mine”.  Ce a disparut la montaj a fost partea in care povesteam ca, in ultimii 9 ani, am iubit, trup si suflet, diferiti baieti si barbati. Niciodata pe mine. Si ca, din nefericire, am avut mereu nevoie ca cineva sa ma iubeasca si sa ma aprecieze pentru ca si eu sa o fac. Asa cum, la magazin, cand nu ma pot hotara intre doua produse, am nevoie sa apara cineva care sa vrea sa-l ia pe unul dintre ele, ca sa realizez ce-mi doresc cu adevarat. Am mai spus ca de data asta vreau sa pun toate celelalte relatii pe hold si sa ma straduiesc s-o fac sa functioneze pe cea cu mine. Sa fac saltul constient de la a ma tolera, la a ma indragosti de mine (am gasit aici o definitie minunata a indragostirii, apropo de salturi).

Partea cea mai ciudata e ca indisponibilitatea mea emotionala pare sa functioneze ca un magnet pentru barbati. Ceea ce, departe de a-mi satisface orgoliul, imi subliniaza si mai tare slabiciunea. Pentru ca nu mi-as dori nimic mai mult decat sa fiu intr-o relatie cu cineva uimitor, care sa-si asume ingrata sarcina de a ma considera minunata, ca eu sa nu trebuiasca s-o fac.

Asa ca zilele astea sunt ca un copil lasat sa colinde un magazin de dulciuri, stiind ca n-are voie sa atinga nimic. Acadele mari, colorate, imi trimit mesaje care imi fac inima sa-mi bata mai repede, ciocolate apetisante ma suna si ma invita in oras, biscuiti cu umpluturi pufoase imi soptesc cuvintele pe care am nevoie sa le aud si ursuleti gumati imi dau tarcoale. Iar eu, cu lacrimi in ochi, trebuie sa le refuz avansurile si sa le spun ca am glicemia prea mare (ceea ce e adevarat, fir-ar!). Stiu ca e pentru binele meu viitor, dar cum am fost mereu o fata a impulsurilor din prezent, imi va lua o vreme sa ma obisnuiesc cu recent-dobandita mea maturitate.

***

Daca ati ajuns la capatul acestui text mamut, va multumesc pentru rabdare. Banuiesc ca lungimea lui e direct proportionala cu perioada in care n-am mai scris, asa ca sper sa-mi treceti acest mic exces cu vederea. Pe langa indragostirea de mine insami pe care mi-am setat-o ca obiectiv pentru 2013, mi-am propus si sa scriu mai responsabil si mai sustinut, asa ca sper sa ma intalnesc cu voi aici si la anul. Astia putini, dar minunati, care mai sunteti.

Voua, tuturor celor care mi-ati fost alaturi din spatele monitoarelor anul acesta si care mi-ati luminat multe dimineti si seri cu mesajele si mailurile voastre, va doresc un 2013 in care (asa cum spunea unul dintre cele mai frumoase mesaje pe care le-am primit de Craciun) sa gasiti sau sa primiti tot ce va lipseste ca sa fiti fericiti. Mai ales daca acea persoana sunteti chiar voi.  

Cum am ajuns sa am propriul brand de cosmetice

La Crème, Sisley, Kanebo Sensai & Valmont - move over. There's a new bitch in town who's got the best face & body treatments. And she's not afraid to use them.

Trecand peste aceasta introducere dramatica, va voi povesti cum am ajuns sa am pe etajera din baie 3 produse cosmetice fabuloase, a caror eticheta (si manufacturare) imi poarta semnatura. 

In primul rand, cei care ma cunoasteti stiti ca sunt lipsita de speranta la capitolul indemanare. Singurul lucru pe care se pare ca mainile mele reusesc sa-l realizeze cat de cat decent este scrisul. In rest, cand vine vorba despre chestii handmade, ma carcesc in mine in asteptarea esecului inevitabil. Daca sunt intr-o zi low, ard pana si painea prajita si ochiurile.

La capitolul beauty, masca cu aspirina (o lingurita de apa, 2 aspirine si o lingurita de miere) e singurul remediu/produs home-made pe care m-am incumetat sa-l fac. Iata de ce, atunci cand fetele de la Funky Cakes m-au invitat la un workshop de creare a unor cosmetice bio, m-am pregatit psihologic pentru inca un rateu.

Am plecat inspre curs sambata la pranz, dupa o noapte incheiata la 5 dimineata intr-un club, cu ochii lipiti de somn, o mahmureala zdravana si senzatia ca doi brontozauri joaca squash in telencefalul meu. Am ajuns la Ceainaria Serendipity cu chiu cu vai, ca sa descopar acolo o muzica zen, un ceainic cu aroma de portocale aburind, niste colege zambitoare si pe Georgiana, simpatica noastra gazda si profesoara. 

Incet-incet, in mijlocul discutiilor despre miere, ulei din samburi de struguri si glicerina, brontozaurii si-au luat rachetele si au parasit terenul. Au urmat 2-3 ore foarte placute, in care am manuit pahare Berzelius, fix ca in gimnaziu, am topit ceara, am frecat zahar brun cu tot felul de uleiuri, am amestecat diferite arome si ingrediente si am produs primele mele cosmetice bio (dovada foto mai jos).

De ce va recomand si voua acest workshop? (btw, urmatorul e pe 15 decembrie, pentru acelea dintre voi care sunt interesate)

In primul rand pentru ca, desi Internetul e mare and, God knows, mereu la indemana, sunt multe prostii pe acolo. Georgiana a studiat de ceva vreme domeniul cosmeticelor bio si va poate invatat lucruri safe, pe care sa le aplicati apoi voi inseva. In plus, plecati acasa cu un suport de curs bine documentat.

In al doilea rand, materia prima pe care am folosit-o pentru a produce scrub-ul de corp, balsamul de buze si spray-ul tonic de fata nu se gaseste chiar in orice casa. Cand ati cumparat ultima oara ceara de albine, apa distilata sau glicerina? Georgiana vi le pune pe toate la dispozitie, scutindu-va de efort.

Nu in ultimul rand, e foarte distractiv! Petreci o dupa-amiaza relaxanta cu prietenele tale si, la final, plecati acasa cu niste recipiente foarte simpatice, al caror continut va va asigura un ten si un corp catifelat pentru cel putin o luna. 

Pentru overachiver-itze, exista si o diploma, care atesta participarea voastra la workshop. Eu deja am adaugat-o celei care confirma ca stiu sa gatesc supa de ciuperci cu ciocolata si rata cu ciocolata (ceea ce, evident, n-am mai facut de la workshop-ul respectiv).

Daca v-ati hotarat sa incercati aceasta experienta, gasiti mai multe detalii despre urmatorul curs aici. 

Tandrete in Oficiul Postal 39

Tocmai m-am intors de la posta, unde am fost sa ridic un colet. La plecare, am rugat-o pe doamna de la ghiseu:

- Ati putea, cumva, sa-mi dati avizul pe care l-am adus?

- Pai la ce va mai trebuie?

- Nu imi trebuie la nimic. Nici nu stiu cum sa va explic. Are doar…are o valoare sentimentala.

- A, imi pare rau, domnisoara. Trebuia sa-mi spuneti inainte. L-am aruncat la gunoi, nu ma mai duc sa-l iau.

- E-n regula, inteleg, stati linistita!

Dau sa plec, dar ma opreste o voce din stanga.

-    Stai  putin, domnisoara! Unde ziceai ca l-ai pus, fata?

M-am intors pe calcaie. Intrebarea venise de la o femeie rotofeie, cu o fata ca o luna plina si o claie de par blond.

-    In spate, fata. Dar l-am aruncat la gunoi, n-auzi?

-    Aud. Dar domnisoara a spus ca are valoare sentimentala.

A pronuntat ultimul cuvant cu atata grija, de parca ar fi fost din sticla. Am zambit. Peste un minut s-a intors cu hartia mototolita in palma.

-    Da’ sa stiti ca nu mai puteti reveni sa luati altceva cu el! Va avem in baza de date!, m-a avertizat colega ei pe un ton ridicat.

Fara s-o bage in seama, doamna rotofeie mi-a zambit si mi-a intins bucata de hartie.

-    Sa fiti sanatoasa, domnisoara. Si fericita.

I-am multumit cat am putut de frumos. Ea inca nu stie, dar o sa ma intorc sa-i aduc cea mai cremoasa prajitura pe care o gasesc in Bucurestiul asta mare si gri. 

Ana si Marie

Doua ONG-uri si o agentie de publicitate au venit cu o propunere excelenta: tiparirea primei bancnote romanesti cu imaginea unei personalitati feminine.

Mai jos este un fragment din editorialul pe care l-am scris pentru campania ALTFEM. Pana acum s-au strans 6.305 semnaturi. Daca cunoasteti cel putin o femeie extraordinara care v-a schimbat viata, daca sustineti egalitatea de sanse si credeti ca trebuie sa schimbam imaginea femeii in Romania, semnati petitia online (va ia maximum 3 minute).

***

Ana s-a nascut in prima zi a anului nou, la Braila, fiind mezina unei  familii cu patru copii. La 16 ani, viseaza sa devina pilot si chiar zboara cu un  aparat mic. Mai apoi, decide sa devina medic. Pentru a-si convinge mama,  care se impotrivea ideii, sa o lase sa urmeze Facultatea de Medicina, Ana  tine greva foamei. A functionat.

Dupa ce termina Medicina, lucreaza ca medic la Spitalul Filantropia, la Spitalul CFR, dar si ca cercetator la Institutul Clinico-Medical al Facultatii de Medicina din Bucuresti. Dupa ani de studiu asiduu, Ana descopera si patenteaza un tratament medical revolutionar, folosit de presedinti,   dictatori, staruri hollywoodiene si artisti celebri.

Marie, spre diferenta de Ana, ale carei origini sunt mult mai modeste, s-a nascut intr-o familie extrem de bogata si influenta, pe o insula. Ca in cazul multor familii bogate si influente, din Evul Mediu si pana in prezent, Marie e fortata sa se casatoreasca din interes. Isi urmeaza sotul, care are o cariera politica, si se muta in Romania.

Bucurandu-se de pozitia ei, se implica in numeroase activitati filantropice si culturale, sustinand financiar tineri scriitori, pictori etc. Scrie si ea, de la povesti pentru copii si poezii, pana la articole in revista “Cosmopolitan”. Pentru ca, pe langa talentul artistic pe care il are este si o femeie frumoasa, e invitata sa devina imaginea unei creme de fata, ceea ce accepta incantata, aparand intr-o reclama.

Dincolo de pasiunile ei, insa, Marie isi sustine sotul in cariera politica, facand lobby in numele lui si al Romaniei. Ajunge chiar sa cineze cu primarul New York-ului si sa fie invitata de Presedintele Americii la Casa Alba, unde se organizeaza o receptie in numele ei. 

Continuarea aici.

Sertare

Cand eram mica, exista in casa bunicilor mei un singur sertar pe care, ca in povestea lui Barba Albastra, n-aveam voie sa-l deschid.

La fel ca sotia nesabuita din basm, insa, sertarul care adapostea cutitele si furculitele stralucitoare sau, mai bine, zis interdictia care il insotea, ma atragea ca un magnet.

Anii au trecut si urmatorul sertar interzis a aparut in casa parintilor mei. In el, mama isi tinea bijuteriile frumoase si vechi, dar si niste pliculete patrate de plastic, a caror intrebuintare am aflat-o mult mai tarziu. 

La 26 de ani, nu mai exista acasa niciun sertar pe care sa n-am voie sa-l deschid. Au aparut, in schimb, sertare sufletesti pe care stiu ca daca le deschid, risc sa fiu aruncata in aer ca de o mina anti persoana.

Oricat as fi de precauta, insa, exista franturi de melodii, mirosuri, fatade de cladiri vechi sau cuvinte care deschid acele sertare automat.

Din momentul in care mecanismul de deschidere s-a declansat, stiu ca mai am doar cateva secunde. Respir adanc si ma folosesc de toata forta pe care o am pentru a inchide sertarul la loc. Cea mai mica ezitare si explozia ma va transforma in mii de bucati.

One Broke Girl and the Funky Cupcakes

Acum cateva saptamani ma uitam la un episod din 2 Broke Girls (daca nu l-ati incercat inca, e un sitcom perfect pentru demachiat/facut mani-pedi), in care cele doua personaje principale s-au inscris la un curs de decorat cupcakes. "Wow! Si mie mi-ar placea sa merg la asa ceva!", mi-am spus dupa ce am salivat pe tastatura. 

Cateva zile mai tarziu, primeam un mesaj de la Andreea, care ma invita la un atelier de...decorat briose! Inainte sa va povestesc ce s-a intamplat mai departe, vreau doar sa spun ca, avand in vedere viteza cu care Universul imi raspunde la dorinte in ultima vreme, mi-ar placea sa am 10 milioane de dolari. Mkay? Moving on, then.

Am ajuns ieri dupa-amiaza la Serendipity Tea (una dintre ceainariile mele preferate din Bucuresti) pregatita sa trec iar prin calvarul de la gradinita, cand toate celelalte fetite terminau de decupat, cusut, lipit si pictat felicitarile de 8 martie si ieseau in pauza si eu inca incercam sa-mi dau seama cum sa-mi dezlipesc mainile una de cealalta salvand cat mai multa piele cu putinta.

Din fericire, insa, desi fondantul si colorantii alimentari mi-au adus aminte din plin de acea perioada, atelierul a fost nesperat de haios si relaxant, iar Ioana (profesoara noastra, de la Funky Cakes) n-a avut absolut nimic in comun cu educatoarea mea nemtoiaca si cazona.

Timp de 4 ore, cat a durat atelierul, am invatat cum sa facem figurine 3D (aka capete de porcursori isterici si ursuleti deprimati, in cazul meu) din fondant pe care l-am colorat, apoi am invatat cum sa decoram briosele cu crema sencha si sa facem animalute 2D (aka animalute cu identitate incerta, in cazul meu). Rezultatul final il aveti mai jos.

Simt nevoia sa precizez pentru un plus de claritate ca, de sus in jos si de la stanga la dreapta, avem asa: o girafa, nu ursulet Koala, un porc mov, o rata, un al doilea porc, un pinguin, o pisica turbata, o broasca, un something-something o vidra (thanks, Lig!), un panda, un ursulet si un caine. 

Mai mult decat faptul ca am plecat cu cele 12 briose (pentru care am fost indelung felicitata acasa) si cu o bruma de indemanare intr-ale decorarii de cupcakes, a fost una dintre cele mai placute, relaxante si simpatice dupa-amieze pe care le-am petrecut in ultima vreme.

Desi, cu exceptia a doua persoane, nu le cunosteam pe niciuna dintre fetele venite la curs, am legat cat se poate de repede conversatii, pornind de la lipsa noastra totala de pricepere intr-ale raturilor de porc si ale urechilor de pisici, pana la romane erotice si aventuri in New York.

Iar Ioana, the cupcake genius din spatele Funky Cakes, a fost o gazda excelenta si o profesoara extreeeem de rabdatoare si de prietenoasa. Ca sa vedeti cat de awesomely awesome este, Ioana va merge in noiembrie la New Jersey pentru a face un curs de decorat torturi cu insusi Buddy Valastro, aka Cake Boss! Daca n-ati vazut niciodata reality show-ul lui culinar de pe TLC, it's a must! (dar nu pe stomacul gol, trust me, been there, regret that)

Urmatorul atelier la care puteti participa are loc sambata, 20 octombrie, cand puteti invata sa pictati pe cupcakes cu culori comestibile. Va recomand sa mergeti impreuna cu o prietena buna - este foarte distractiv si veti ramane cu niste amintiri simpatice. Si daca mergeti singure, insa, sunt convinsa ca va veti distra de minune, cum s-a intamplat si in cazul nostru.

A, sa nu uit, o chestie foarte tare pentru pasionatele de beauty: Ioana organizeaza duminica, 21 octombrie un atelier de produse cosmetice homemade, unde puteti invata sa va faceti un unt de corp, un exfoliant si un spray de fata. How cool is that? Daca alegeti sa mergeti la acest curs, s-ar putea sa ne intalnim pentru ca mie, una, imi surade foarte tare ideea.

Pretul unui curs este 100 de lei, suma ce include materiile prime, rezultatul final al muncii voastre, suportul de curs si o bautura la alegere. Mai multe detalii gasiti aici.

Dear 13-year-old me

Stiti epistolele alea pe care oamenii si le trimit in trecut, pline de povete intelepte pentru variantele lor de 13, 15, 16 ani? Ei bine, asta e una dintre ele. Intr-un fel.

*** 

Draga eu la 13 ani,

Atunci cand Lia mi-a adus poza ta din apartamentul bunicii, pentru cateva secunde nu te-am recunoscut. Te-ai schimbat mult de cand nu ne-am mai vazut. Sau poate eu m-am schimbat, inca nu stiu cum vine treaba.

Mi-e dor de tenul tau impecabil, desi tie nu-ti prea pasa de el la vremea respectiva. Mi-e dor si de parul tau roscat. Tot incerc sa regasesc nuanta aia, dar nu-mi iese. N-ar fi trebuit sa ma vopsesc niciodata. Dar asta e o alta discutie, care o sa inceapa cu “Draga eu la 21 de ani…”.

Imi pare rau sa ti-o spun, dar aveai gusturi atroce la haine. Puloverul pe care il porti in imaginea asta, de exemplu, e cimitirul unde trage lana batrana si neputincioasa sa moara. Daca stau sa ma gandesc bine, dulapul tau era genul de loc cu care erau amenintate fibrele textile tinere de alea batrane daca nu mancau tot din farfurie. Partea buna e ca tu habar n-aveai de asta si aparatele foto erau cu pelicula pe atunci. Deci exista putine dovezi.

Iar sprancenele…de unde sa incep? Stiu cel putin o cosmeticiana care ar fi lesinat daca le-ar fi vazut. Noroc ca nici de asta nu-ti prea pasa. De fapt, aveai o idee mult mai buna despre lucrurile cu adevarat importante decat am eu acum. Te invidiez pentru asta.

Si te mai invidiez pentru ca aveai trei cercei in ureche, flirtai cu nerusinare cu baieti mult mai mari decat tine, purtai fuste rosii scurte si sareai garduri. Te credeai bad ass. Citeai Jane Austen, dar te credeai bad ass. Si stii ceva? Chiar cred ca erai.

Cel mai tare si mai tare te invidiez pentru ca erai ferm convinsa ca lumea e a ta. Mi-ai rade astazi in nas daca ti-as spune ca, de fapt, cu 32 de state si teritorii la activ (in total 6.600 de milioane de acri de pamant), Regina Elisabeta a II-a detine lumea. Sau, ma rog, o mare parte din lume (o sesime din suprafata terestra, de fapt). Am ajuns sa ma impac cu ideea. Tu probabil n-ai face-o. Si iubesc asta la tine.

Mi-e teama ca as fi o dezamagire pentru tine, draga eu la 13 ani. Cu temerile, frustrarile si complexele mele. Aveai si tu cateva, dar banuiesc ca le stapaneai mult mai bine.

Mi-am propus sa schimb asta si sa te fac mandra de mine. Cel mai probabil n-o sa incep sa sar iar gardurile, si nici n-o sa port iar fuste scurte si rosii (intoarcerea la sprancenele stufoase si lipsite de forma nu e negociabila), dar sper ca Regina Elisabeta a II-a e genul care stie sa imparta. Pentru ca am de gand sa-mi iau lumea inapoi.*

* sau, ma rog, cinci sesimi din ea

Despre mame si fiice

Ieri dimineata, in autobuzul 300, am asistat la una dintre cele mai dezolante si in acelasi timp induiosatoare momente de saptamana asta.

O fetita de vreo 2-3 ani, cu zulufi blonzi si cei mai albastri ochi pe care i-am vazut, plangea cu sughituri in bratele mamei ei. Printre suspine se auzea, sincopat: “Mami, vleau acasa. Du-ma acasa, mami.”

Mama, incercand s-o linisteasca, ii expune situatia: “La cine sa mergi acasa, mami? Tati e la serviciu, bunicu e la Doamne-Doamne, pe Mitza a calcat-o masina. Cu cine sa stai?”

Fetita a mai varsat cateva lacrimi dupa care, parca intelegand zadarnicia demersului ei, s-a oprit, continuand doar sa suspine incet.

M-am abtinut sa nu zambesc amar cand am ascultat schimbul de replici intre cele doua. Si am inceput sa ma gandesc la mame si fiice.

***

Una dintre cele mai mari frici ale mele e ca nu o sa fiu o mama buna. Chiar daca maritisul nu e pe lista mea de prioritati in urmatorul deceniu, stiu ca o sa am copii, indiferent de starea mea civila. Insa gandul ca, din nestiinta sau din neatentie, n-o sa-mi cresc bine copiii (ce inteleg prin bine am exemplificat mai incolo) ma cam paralizeaza. Ca o paranteza, faptul ca acum cateva luni am vazut “We Have to Talk About Kevin” nu prea m-a ajutat.

Fie ca vrem sau nu sa acceptam asta, interactiunea cu mama din primii ani ne dicteaza o mare parte din personalitate: sistemul de valori, raportarea la lume si la propria persoana, stima de sine, gusturile, toleranta la esec si la durere etc. Chiar si atunci cand, dintr-un spirit de fronda, alegem valori sau repere culturale complet opuse fata de ale ei, tot influentare se numeste.

Relatia cu mama, fie ea buna sau rea, reprezinta fundamentul pe care se vor baza si urmatoarele relatii. Si, daca ranile pe care le produc barbatii, fie ei ticalosi sau, si ma rau, nepotriviti, se vindeca cu putin timp si crema cu marar (v-o recomad calduros daca v-ati ars, haha), cele lasate de mame raman uneori toata viata.

Personal, nu am ce sa le reprosez celor doua femei care m-au crescut. Chiar daca au gresit de-a lungul timpului, asa cum a spus si J.K. Rowling intr-unul dintre cele mai bune discursuri pe care le-am ascultat vreodata, “There is an expiry date on blaming your parents.” In plus, modul in care au inteles ele sa ma creasca l-a reflectat pe cel in care au fost crescute si ele, la randul lor. Si, in cazul asta, ar trebui sa urc prea sus pe crengile arborelui genealogic sa vad care a fost stramosul meu iobag cu lacune la capitolul parenting skills.

Mi-e teama, in schimb, sa nu perpetuez greselile care au venit mostenire, din generatie in generatie, impreuna cu plapumele si pernele din puf de gasca.

Mi-ar placea sa fiu genul de mama care sa-si creasca copilul (fiica, de preferinta, pentru ca dupa ce am vazut “We Need To Talk About Kevin” am ramas cu niste sechele) cu un singur tel. Nu sa aiba, ci sa fie. Sa fie fericit si sa genereze fericire in jurul lui. Iar daca fericirea va insemna pentru el sa nu respecte norma, vreau sa am forta sa fiu alaturi de el.

Mi-a placut mult doamna Ferarro, mama unei pustoiace din Australia care a mers la auditiile pentru “The X Factor”.

Fata, pe nume Bella, a povestit ca a renuntat la scoala in clasa a XII-a, pentru ca nu era fericita acolo si nu se simtea motivata. “Odata ce a luat acea decizie, desi mi-a fost greu s-o accept, am vazut o greutate incredibila ridicandu-se de pe umerii ei si parea pur si simplu mai fericita.”, a spus mama ei in interviu. Cati parinti ar avea curajul sa-si sustina copilul intr-o intreprindere atat de nebuneasca, din perspectiva lor?

Atunci cand juriul a intrebat-o pe Bella ce parere au avut parintii despre renuntarea la scoala si camerele s-au indreptat inspre mama, desi zambea, femeia parea clar stanjenita. Si nu cred ca i-a fost usor sa accepte in grupul de prieteni esecul fiicei, asa cum probabil il considera toata lumea din jur. Dar si-a iubit fiica mai presus de convenientele sociale si a sustinut-o, chiar daca viitorul era incert si asta o speria.

“Visul asta [cel al Bellei de a canta] ma depaseste complet. Pot doar spune ca sunt aici, o sustin si o sa fac orice trebuie. E fiica mea si o iubesc.”

Sa va uitati la filmuletul de mai jos, nu doar pentru melodia interpretata genial, ci si sa observati toate emotiile care traverseaza chipul mamei. E o poveste de dragoste tare frumoasa. Cam asa cum mi-o doresc si intre mine si copilul meu, ala de va sa vina intr-o buna zi.

A venit toamna, acopera-mi trupul fabulos cu ceva

Daca tot am vorbit zilele trecute despre dres dureri de burta de tot felul, hai sa vedem cu ce putem sa dregem unul dintre cele mai anoste anotimpuri.
 

Inainte sa ma luati cu invariabilul covor multicolor de funze, cu aromele innebunitoare din piete, mustul divin si orice altceva va mai face sa adorati toamna, o sa va scutesc de un efort si o sa va spun ca daca am sari peste aceste 3 luni de agonie a naturii eu n-as varsa nicio lacrima.
 

Exista insa un motiv pentru care apreciez acest sezon, si anume senzualitatea vestimentara. Dupa o vara in care am vazut, pe alocuri, mai multa piele decat mi-as fi dorit, toamna e o pauza binemeritata si o invitatie la exersarea imaginatiei. In plus, suprapunerile de textile si texturi mi se par infinit mai rafinate si provocatoare decat expunerea directa a pielii. 
 

O sa incep cu colantii, una dintre cele mai supralicitate piese din garderoba autumnala. Spun supralicitate pentru ca in majoritatea cazurilor e vorba despre colanti negri, purtati de femei care au o parere nerealista despre corpul lor. Fara sa vreau sa fiu o fashion Nazi, daca nu esti Alessandra sau Miranda, lasa purtatul colantilor pe post de pantaloni pentru altcineva.
 

Dupa cum v-ati dat seama, nu ma prea dau in vant dupa colanti, decat daca sunt de la Black Milk. Caz in care ma dau in tornada dupa ei.
 

Colantii de la Black Milk sunt, de altfel, singurii colanti din lume pentru care as fi dispusa sa dau jos vreo 5 kilograme, cat ar si trebui sa arat rapitor in ei (sau, ma rog, decent). Mai jos v-am facut un colaj cu cateva dintre cele mai simpatice modele, iar aici le gasiti pe restul. Nu-i asa ca sunt de poveste?

O sa divaghez putin calendaristic si o sa va spun ca vara viitoare o sa ma vedeti cu siguranta in costumul lor de baie cu schelet sau in cel cu bufnita. *insert entuziasm excesiv aici*

Revenind la toamna, insa. Un lucru bun la toamna din punct de vedere vestimentar sunt pantofii masculini. Daca alte fete sunt adeptele boyfriend jeans sau boyfriend shirt, mie imi plac boyfriend shoes. I-am descoperit recent pe cei creati de Istvan Cimpan si a fost dragoste la prima vedere.
 

Cei de mai jos, Urban Camouflage, sunt chiar pentru femei, dar are si doua modele pentru barbati absolut adorabile: The Owl Power si Crossing the Blue Mushroom (kuddos pentru copywriter la capitolul denumiri).

Toamna aduce cu ea si trecerea de la lenjeria de vara la cea autumnala. Daca vara imi place ca lenjeria sa aiba consistenta si delicatetea caimacului, toamna imi plac piesele din bumbac, cu un detaliu kinky.
 

Croite dupa poftele mele autumnale sunt piesele brandului 09:37, creat de Adela Coman-Trambouze, aceeasi care are si minunatul blog La prima vedere. Si lenjeria si tricourile sunt din bumbac, au mesaje sau imagini brodate de mana si imbina fericit vulnerabilitatea, agresivitatea si simtul umorului.
 

Inca ezit intre chiloteii cu “Wet” si cei cu “Don’t worry, it only seems kinky the first time”, dar perna “I think I could fall madly in bed with you” si tricoul “Marry me! Love me! Kick me!”sunt preferatele mele. Le puteti comanda de pe pagina de tumblr sau de pe Facebook.

Si, ca tot vorbeam de chestii handmade, o sa inchei cu tricourile pictate manual din colectia “Ana are mere” a Ancai Adina Cojocaru.
 

Daca va intrebati de ce vorbesc de tricouri toamna, e chestia aia cu suprapunerea de textile despre care scriam mai sus. Si tricourile Ancai sunt atat de delicate, ca niste rochii de fetita ramase mici, incat am impresia ca au nevoie de un cardigan batos de lana care sa le protejeze.

Imi place tricoul care a dat numele colectiei, ca si pe cel cu “Fetita cu chibirturi”, dar cel pe care mi-l doresc este “ma-ma si ta-ta”. Singurul cu imprimeu digital din colectie, poate fi personalizat cu imaginile parintilor purtatoarei. Iar eu am o poza cu o mama cu fata ca o luna plina si un tata pletos, pe la 20 si ceva de ani, care s-ar preta perfect la asa ceva.

Gata, v-am lasat, ma duc sa ascult mult Sinatra si sa beau rauri de ceai negru cu lapte. Cu putin noroc, cand o sa deschid ochii sa o fie deja iarna.

Cum sa dregi o durere de burta sufleteasca

Fara sa fiu masochista, imi plac durerile de burta.

Imi plac durerile de burta pentru ca sunt oneste. De cele mai multe ori stii din ce cauza le ai, stii ca o sa se incheie la un moment dat si stii cum sa le tratezi.

O sticla de apa calda asezata pe burta, ghemuitul in pozitie fetala, un ceai de tei sau o pastila calmanta sunt suficiente pentru a indeparta durerea.

Iar atunci cand ii spui cuiva ca te doare burta, primesti intelegere. Nu trebuie sa mai dai nicio explicatie si ti se ofera liniste si compasiune. Pentru ca, nu-i asa, cu totii am avut dureri de burta.

Durerile de burta sufletesti sunt insa perfide. Uneori apar cand ti-e lumea mai draga, iti lasa impresia ca nu se vor sfarsi niciodata si nu stii cu ce sa le tratezi.

Si sunt greu de explicat. Mereu ai impresia ca trebuie sa te pierzi in scuze, de parca e vina ta ca te doare.

Cat despre vindecare, nu exista leac universal. Sticlele cu apa fierbinte isi pierd puterile magice si, oricat de mult ai sta ghemuit, durerea nu dispare.

Ce poti face, totusi? Poti fugi, sau in varianta lui mai eleganta, poti evada. In alte zari, in carti, in muzica, in filme, in oale cu fierturi aromate.

Daca ai o durere de burta sufleteasca zilele astea, de pilda, da o fuga la Sinaia. Frunzele tocmai au devenit crocante, aerul e mai curat si la Peles e o expozitie cu 25 de lucrari de-ale lui Klimt.

Filmele sunt un alt leac demonstrat. Si, evident, oricat de bune ar fi cele care poarta semnatura lui Fassbinder, Wes Anderson, Truffaut sau Kim Ki-Duk, in cazul meu cel mai bine a functionat un filmulet argentinian numit “Medianeras”. Atat de mult mi-a placut, incat am tipat de bucurie cand am gasit carticele cu “Where’s Waldo” pe un aeroport din Londra. O sa intelegeti de ce daca il vedeti.

Durerile de burta sufletesti se lecuiesc chiar si mai bine prin lectura. Vara asta am descoperit o carte in care m-am regasit  inspaimantator de mult. N-am scris epistole de groupie in adolescenta starurilor rock, dar o s-o fac acum, sa-i spun autorului ca-l iubesc pentru ca a pus pe hartie atat de bine ce-am simtit in ultimul an. Dintr-un sentiment de pudoare n-o sa impartasesc cu voi cartea (ar fi ca si cum v-as da sa-mi cititi jurnalul), dar va recomand, in schimb, alte doua lecturi-leac: “The History of Love” a lui Nicole Krauss si “Kitchen”, a lui Banana Yoshimoto.

Experienta m-a invatat ca durerile de burta sufletesti scad in intensitate atunci cand asculti muzica frumoasa, in ale carei versuri te regasesti. Eu am descoperit-o pe Molly Nilsson cu popul ei nostalgic si mi-e tare drag de ea. Mi-e drag de ea ca e foarte talentata, dar abia la inceput, ca inca n-are fani pe Facebook nici cat pufuletii Gusto, ca inca isi publica adresa de mail ca oamenii sa-i trimita melodii noi. Iar muzica ei e ataaat de misto!

La final, am auzit ca, desi n-a fost aprobata inca de Ministerul Sanatatii si nu e trecuta in nomenclatorul de medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, dispozitive medicale şi alte materiale specifice (deci v-o administrati pe riscul vostru), budinca de gris cu gem de visine/capsuni/zmeura e ceea ce trebuie. Daca o serviti calda, cu o lingura mare.

Sa ne (re)citim sanatosi!

The very best & worst of summer TV

Pentru ca serialele cu care imi omor timpul si neuronii de obicei (vreo 8 la numar) au intrat in vacanta pe perioada verii, am simtit nevoia de sange proaspat. Asa ca am adoptat alte 6 seriale in ultima luna, cateva dintre ele urmand sa-mi devina copii legitimi si sa se alature familiei extinse.

O sa incep cu cireasa de pe tort, Breaking Bad. E atat de bun, incat nu-mi vine sa cred ca l-am descoperit abia acum. Si e primul serial de la "The Wire" (pe care l-am vazut tot anul asta) incoace care ma tine aproape lipita de ecran. Povestea, pe scurt, e urmatoarea: Walter White e un profesor de chimie a carui existenta monotona e data peste cap de vestea ca are cancer intr-un stadiu foarte avansat. Ca sa nu-si lase familia pe drumuri dupa moartea lui, Walter se raliaza cu unul dintre fostii lui elevi si produce cea mai pura metamfetamina din SUA. Daca va plac filmele bine scrise, bine regizate si bine jucate, vi-l recomand calduros, vorba cliseului.

Tot la capitolul surprize placute se numara si The Newsroom, scris si produs de Aaron Sorkin. Daca ati vazut "A Few Good Men" sau serialul "The West Wing" (sau mai recentele, desi mai dezamagitoarele "The Social Network" si "Moneyball") si v-au placut, n-are rost sa va mai pitch-uiesc serialul. Filmul, care prezinta bucataria interna a unei televiziuni de stiri, e bine scris (pentru a se documenta, Sorkin a stat luni intregi in diverse televiziuni), iar cast-ul e foarte misto si bine ales. Singura parte proasta - sezonul 2 apare in iunie 2013.

Ca sa intelegeti de ce am inceput sa ma uit la Don't Trust The Bitch in Apartament 23, trebuie sa stiti ca de aproximativ 7 luni stau intr-un apartament cu numarul 23. Asta si faptul ca ma plictiseam de moarte m-au facut sa vad primul episod. Serialul asta intra mai degraba in categoria guilty pleasures decat la must-see (il recomand ca must-see doar cuiva aflat in moarte cerebrala), dar asta nu m-a impiedicat sa vad primul sezon. Printre partile lui pozitive se numara personajul Chloe, o Holly Golightly din 2012, dar mult mai bitchy si libertina si James Van Der Beek, in rolul lui James Van Der Beek (Dawson's Creek, anyone?). Partile proaste sunt scenariul incredibil de previzibil, situatiile fortate (chiar si pentru un sitcom) si numeroasele clisee pe care le dezvolta cu gratie. Nu semnam actele de adoptie, clar!

Suits este un alt serial despre – se pare – mereu fascinanta lume a dreptului american. Spre diferenta de „The Good Wife” (unul dintre copiii mei legitimi, care a intrat in vacanta in aceasta vara), cazurile din „Suits” nu sunt la fel de bine construite si – aproape niciodata – nu ajung in sala de judecata, actiunea desfasurandu-se in proportie de 90% in birourile firmei de avocatura. Trebuie insa sa-l vedeti pe Gabriel Macht in costum – cred ca pentru cazuri ca asta s-a inventat sintagma „eye candy” – si toate remarcile mele negative de mai sus nu fac nici cat o ceapa degerata. In plus, Rick Hoffman e adorabil in rolul nesuferitului Louis Litt (ceea ce mi-a adus aminte ca mi-e dor de Alan Cumming din „The Good Wife”). Concluzia: desi e destul de ok pentru genul lui, nu o sa depun actele de adoptie pentru micutul asta atat timp cat „The Good Wife” inca ruleaza. 

Primul episod din American Horror Story l-am vazut in ianuarie si mi-a luat inca 6 luni sa-l vad pe al doilea. E un serial horror tipic, despre o casa bantuita, dar si despre infidelitate. Am ras de multe ori in timpul episoadelor (uneori chiar in hohote). Cu toate astea, cand luminile se stingeau si trebuia sa ajung la baie pe intuneric am avut (nu doar o data) sentimentul neplacut ca tipul in latex imi va iesi in cale (sunt slaba de inger in general, serialul nu e chiar atat de bun, va asigur). Jessica Lange joca excelent si este, probabil, cel mai bun lucru din film. E, de altfel, singura actrita care ramane si in sezonul 2, cand actiunea se muta din casa bantuita intr-un azil de nebuni. Sora mea si cu mine am cumparat deja popcornul pentru 18 octombrie.

Ultimul, dar nu cel din urma este Bunheads, serial pentru care nutresc sentimente contradictorii. Cei care ma cunosc stiu ca „Gilmore Girls” este unul dintre serialele mele preferate si ca Lorelei Gilmore e my spirit animal. Asa ca atunci cand am auzit ca Amy Sherman-Palladino a creat si scris un nou serial am fost cuprinsa de o frenezie de zile mari (diferita de frenezia de zile mici, evident). Wow, ce festin, m-am gandit, sa ascult iar schimburi de replici savuroase si sa vad personaje pitoresti. Primul soc: apare Kelly Bishop (doamna Gilmore din celalalt serial); al doilea soc: imi dau seama ca personajul principal se vrea o copie a lui Lorelai (reusita, ce-i drept, dar o copie palida); al treilea soc: aceeasi coloana sonora din „Gilmore Girls” (am descoperit apoi ca au acelasi compozitor). Fara sa mai enumar socurile, am mai remarcat vreo 3 actori recurenti din GG, precum si alte cateva elemente de regie si scenariu similare, care m-au facut sa simt ca ma uitam la un spin-off si nicidecum la un serial de sine-statator.

Cam astea sunt recomandarile mele in materie de seriale noi (exceptand „Breaking Bad”), care, sper eu, va vor face sa economisiti timp sau, dimpotriva, sa castigati quality TV time (daca exista asa ceva). Daca aveti si alte recomandari (desi mi-am propus sa ma las de acest sport mancator de timp), fire away in comentarii.

Povesti de dragoste si broaste testoase

Mi-am petrecut ultima saptamana de vacanta (si de vara) pe plaja semi-pustie a unei insule, unde testoase gigantice veneau sa-si depuna ouale.

 ***

Un biolog care venea in timpul zilei sa marcheze cuiburile ne-a spus ca, daca vrem sa vedem puii, trebuie sa ne trezim devreme si sa fim pe plaja la 6-7, pentru ca ei ies din gaoace doar in zori, cand este perfect liniste. Cu chiu, cu vai, intr-o dimineata am reusit sa ne mobilizam si sa ajungem pe plaja la 7.30.

Pe nisipul fin din jurul cuiburilor se vedeau zeci de urme de gherute care duceau spre mare, semn ca micii locatari facusera ochi si plecasera in lumea larga. Ne-am necajit ca i-am ratat, dar ne-am propus ca a doua zi sa venim si mai devreme.

In aceeasi zi la pranz, insa, pe cand ne pregateam sa plecam spre hotel, am zarit un grup de oameni stransi pe malul marii. Cand ne-am apropiat, am vazut plutind in apa vreo 6-7 pete negre. Erau puii de broasca testoasa care, nimeni nu stie de ce, au decis sa iasa din cuib la pranz, cand soarele dogora si in jur se auzeau voci de oameni.

Cand au vazut micutele testoase iesind din cuib, oamenii s-au grabit sa le ia in palme si sa le duca in apa, de frica sa nu moara din cauza contactului cu nisipul fierbinte. Cel putin asta ne-au explicat cativa dintre ei. Atunci cand am ajuns noi acolo, doar doi pui inotau in mare. Restul pluteau cu labutele in sus pe suprafata apei. Broscutele murisera. 

La iesirea de pe plaja, un vanzator furios ne-a explicat ca oamenii, in ignoranta lor, le ucisesera, pentru ca nu aveau voie sa fie atinse si trebuiau sa ajunga singure din cuib in apa.

Multe ore dupa acest episod m-am gandit la soarta acelor broscute. M-am intrebat ce le-o fi atras sa iasa din cuib la acea ora bizara, in ciuda zgomotelor din jur? Oare daca nimeni nu le-ar fi atins ar fi ajuns cu bine in apa si ar fi supravietuit toate? Sau poate tocmai datorita oamenilor au supravietuit si cele doua care o facusera? Sa fi fost totul doar o chestiune de bad timing?

Nu am mai vazut biologul pe plaja, sa-mi raspunda la nelamuriri. Am intalnit, in schimb, o voluntara de la o fundatie de mediu care mi-a spus ca nu stia daca atingerea oamenilor ucide puii, dar ca acestia, mai ales femelele, trebuie sa parcurga pe jos distanta dintre cuib si apa, pentru ca astfel isi intiparesc in minte locatia exacta a plajei si se vor intoarce exact in acelasi loc la maturitate, sa-si depuna ouale.

***

Daca va intrebati care e legatura dintre povestile de dragoste din titlu si trista soarta a broscutelor testoase, raspunsul e undeva in randurile de mai sus, sub forma unei metafore. Sau cam asa ceva.

Lily & Wall-E

Stiti cum se spune despre unele persoane ca le dai un deget si iti iau toata mana?

Ei bine, prietenul meu Stefan e genul de om caruia ii ceri un deget si te trezesti ca-ti da nu doar mana, ci si bratul (cu tot cu radius, cubitus si humerus) si, eventual, si un picior. Pentru ca e beyond awesome.

***

Cand eram pe picior de plecare la Londra, acum doua saptamani, mi-am dat seama ca am uitat un mic amanunt. Nu avea cine sa o hraneasca pe catelusa mea, Lily. 

Draga mea Chris tocmai plecase de vreo doua zile in India iar prietenele mele erau toate pe la mare sau prin tari straine. Tocmai cand ma gandeam sa-mi pun cheile de la apartament si bunastarea lui Lily in mainile unei vecine necunoscute, m-am gandit la Stef. 

Stef si fratele lui geaman, Andrei, sunt doi dintre cei mai vechi si mai dragi prieteni ai mei si sunt cei mai buni prieteni pe care o fata si i-ar putea dori (imediat dupa the gay goes-shoe-shopping-with-you-and-watches-My-Fair-Lady friend, bineinteles). Si doi rocket scientists, pe deasura.

L-am sunat pe Stef, l-am rugat si a acceptat. A doua zi, a venit la mine sa discutam detaliile.

- Daca vii in fiecare seara si ii dai un pumn de bobite de aici si-i schimbi apa, e perfect si o sa-ti ridic o statuie la intoarcere, i-am spus.

- Ea mananca doar o data pe zi?

- De obicei ii dau de doua ori, dimineata si seara, dar acum, avand in vedere situatia, n-o sa-ti cer sa vii de doua ori pe zi pana aici. O data e mai mult decat suficient.

- O sa vin seara, dupa ce plec de la birou, iar pentru dimineata o sa-i construiesc un robot.

- Ce-o sa faci?!

- O sa fac un robotel controlat printr-o aplicatie online. O sa-ti instalez in bucatarie un webcam, o sa-ti dau link-ul aplicatiei si o s-o poti hrani chiar si tu, de la Londra, daca vrei.

- Glumesti, nu?

- Nu. Las' ca vezi, a spus zambind.

- Din nou, sper ca glumesti. Nu vreau sa-ti pierzi timpul construind roboti, Stef. Te rog doar sa-i arunci un pumn de boabe unui caine.

- Si exact asta o sa fac. Numai ca de la distanta. 

Am lasat-o asa. Stiu ca Stef poate face chestii uimitoare cand isi pune mintea la contributie (cum spuneam, el si fratele lui sunt niste mici genii), dar ma gandeam ca glumeste, totusi.

Am ajuns la Londra si nici nu mi-a trecut prin cap sa-l sun pe Stef sau sa-i trimit un mesaj sa verific daca totul e in regula, cum as fi facut cu oricine altcineva in locul lui.

A doua zi, primesc un mesaj pe Facebook: "Lily e in viata facut curat si dat de mancare. Robotelul functioneaza si el, dar din cauza routerului nu pot sa il actionezi din Londra. Am sa fac maine niste poze sa vezi cum arata "

Glumeste, mi-am zis. Dar a doua zi am primit fotografia de mai jos (click pe ea s-o mariti).

In cele doua print screen-uri din stanga si centru o puteti vedea pe Lily pasind suspicioasa in bucatarie, pentru ca tocmai i-a curs din nou mancare in castronel, dar nu intelege de unde. )))

Iar in imaginea din dreapta vedeti aplicatia, numita, atat de potrivit, "Hranitor de Lili".

Mesajul lui Stef care insotea poza m-a facut sa izbucnesc in ras: 

"Uite hranitorul de lili in actiune Cred ca ii este dor de tine. Pare un pic trista. Si nu prea intelege cum apare mancarea singura Te tin la curent cu evolutia ei. S-ar putea sa trebuiasca sa o iei si pe ea cand mai mergi la psiholog "

Cand am ajuns acasa, unul dintre primele lucruri pe care le-am facut a fost sa dezactivez webcam-ul.

Am incredere in Stef ca in propriul meu frate, dar niciodata nu stii cum ajung filmele astea home made pe net, mai ales ca zilele de vara toride oamenii renunta la anumite piese vestimentare prin casa.

Dupa care am apasat butonul "Hraneste-o pe Lily" al aplicatiei care era deschisa pe laptopul meu. Beculetele de pe micul control panel (aici stiu ca Stef o sa ma corecteze, dar chiar habar n-am cum se numeste chestia aia cu luminite si fire) au inceput sa palpaie intermitent.

In secunda urmatoare am auzit un bazait metalic, ca de Robocop miniatural, si am vazut o cutiuta mica (care continea portia lui Lily) rotindu-se si varsandu-se in tubul de carton prins de perete cu cativa metri de franghie.

     Foto: Wall-E si Lily sau some very bad late-night photoshopping

Pentru ultima data, m-am uitat la expresia de uimire si neincredere de pe fata lui Lily cand, din nou, castronelul ei s-a umplut in mod misterios.

Stef, vreau sa-ti multumesc inca o data. Pentru robotel, pentru cele 2 ore cat ti-a luat sa-l instalezi si mai ales pentru ca ai avut grija de Lily atat de bine. O sa-ti construiesc intr-o zi o statuie din bere, you just wait and see.