marți, 24 octombrie 2006

American Pie şi Hopelandic

În virtutea faptului că, sub influenţa ceaiului de cocaină şi a berii cu gust de cidru, am promis vinerea trecută că "we'll throw a party at our place", ieri-seară s-a dezlănţuit un adevărat teen party în apartamentul nostru înalt şi ospitalier. Mi-am adus aminte de liceu, şi m-am "melancolit".

O să vă povestesc într-o bună zi de "Petru", de meciurile de baschet după care simţeam că zbor, de olimpiadele pentru care chiuleam cu plăcere, de "diră", de admiterea mea la Buckingham şi Edinburgh, de prânzul pe care l-am servit cu ambasadorul Marii Britanii, de festivalurile de teatru internaţionale, de reflectoare care te orbesc şi de Florin Piersic Jr., de nenumăratele cure pe care le ţineam cu "fetele", de spectacolele pe care le prezentam cu Andreea (ce dor mi-e de tine!), de cum am întâlnit doi dintre cei mai (nu-există-cuvinte) prieteni pe care îi poţi spera (Lig şi Andrei), de BAC şi pregătirile cu "cealaltă Andree", de câte şi mai câte. Ştiu că mă "citesc" şi oameni de la "Petru", şi chiar din fosta mea clasă (XII B, that is), şi, cu riscul să enunţ platitudini şi clişee, vreau să vă spun:" Daţi-l încolo de stres cu Bac-ul şi facultatea! Mai întârziaţi cu colegii după ore (unii dintre ei o să dispară poate pentru totdeauna din vieţile voastre...Ralu, de exemplu, s-a mutat în Canada, şi n-am mai văzut-o ever since...), mai bucuraţi-vă de orele la care nu sunteţi o faţă într-un amfiteatru, ci o persoană pe care cel de la catedră a văzut-o crescând, şi...mai jucaţi un baschet pe terenul din spatele liceului. Pentru voi. Pentru mine.

O să trebuiască să-l silentizez pe David Grey, că altfel nu o sa-mi mai revin din starea de "I want high school back!!!!". Dap. Acum e mult mai bine. Am pus Meat Loaf cu "It's all coming back to me now" :))). Aşa. Vă povesteam de teen party-ul de azi-noapte. Am promis eu că gătesc, dar câte nu fac oamenii sub influenţa lichidului lui Bachus? N-am pregătit în viaţa mea o cină pentru mai mult de două persoane. Darmite treisprezece! Aşa că am acceptat mai mult decât încântată atunci când cineva a propus să transformăm cina într-o petrecere cu chipşi, tortillas şi bere. Oricât de mult îmi place să fierb ceai sau să fac omlete pe aragazul nostru, orice depăşeşte nivelul ăsta devine problematic. Pacience, my little friends, o să învăţ.

Am făcut cumpărături cu Andreea, colega mea, şi am dat telefoanele necesare. Portughezii (v-am povestit de ei? dacă nu, promit să o fac) ne-au dat cu flit, că n-au chef de parties, fetele din Bielorusia aveau ore marţi dimineaţa, colegele de la şcoală au boyfriendzi nevorbitori de limba lui Shakespeare, pe care nu vroiau sa-i intimidăm. Şi uite aşa ne-am trezit noi două, cele două finlandeze, Kamila (frumoasa noastră vecină, blondă şi dansatoare profesionistă pe deasupra), Rolando şi Witek. Am spus eu că a fost un teen party, dar n-a fost unul în toată splendoarea lui. Asta din mai multe motive. Pentru că ţinem la posesiunile noastre şi la mobilier nu i-am lăsat pe băieţi să aducă alte alcooale decât bere. Apoi, am refuzat să jucăm "Spin the bottle" (da, închipuiţi-vă că s-a propus la un moment-dat) şi am încercat să ţinem atmosfera în frâu.

Dacă "American Pie" poate fi denumit un moment în viaţa unei persoane, în mod cert Rolando şi Witek îl trăiesc din plin. N-o să vă vină să credeţi, dar mi-au adus caietele, să le fac tema la "Statistics". Am râs de m-am prăpădit. Ce era să fac? Fiind gazdă, şi simţindu-mă generoasă, le-am explicat cum stă treaba cu studiile socio-economice, cu cele demografice, şi cu realizarea sondajelor de opinie. Moment după care s-au relaxat şi au intrat in the party mood.

Printre momentele savuroase ale "petrecerii" au fost aruncare snuff-boxului lui Witek pe ferestra larg deschisa, de catre Mina, sau descoperirea, de către Rolando, a barului nostru secret, în care fuseseră depozitate (departe de ochii curioşi) o sticlă de Carlo Rossi şi una de Sangria şi multe alte asemenea "American Pie" moments, care au adus zâmbete amuzate pe faţa colegei mele şi amintiri. Din păcate.

În rest, mi-am petrecut seara ca un vânător în fustă, apărând scufiţe blonde şi (aparent) naive de lupi vorbitori de spaniolă. Cu alte cuvinte, în intervalul dintre înmuierea unui chips în sos de brânză şi purtarea unui mini-dialog cu Witek, mă amuzam ascultându-l pe Rolando (care s-a prezentat cu aceeaşi replică "Ronaldo, you know, like Ronaldo and Ronaldinho, the two football players!") în timp ce îi vindea gogoşi cu toate umpluturile pământului micii noastre Kamila. Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă bag aşa în sufletele oamenilor, dar, când e vorba despre apărarea celor inocenţi, puteţi conta pe mine. Acesta e şi motivul pentru care, de voie- de nevoie, a trebuit să mut ditamai casa lui Rolando, de pe plajă, acolo unde a aşezat-o flăcăul nostru în timpul discuţei cu juna blondă, cu vederea la răsărit, bineînţeles, înapoi, la distanţa de 20 de minute de mers cu autobuzul de plajă, acolo de unde fusese vineri seara, când ne povestise şi nouă de ţara natală. Tot aceleşi raţiuni umanitare m-au obligat să îi reduc lui Rolando câţiva ani de viaţă, pe care nu a apucat încă să îi petreacă, dar pe care i-a mărturisit diafanei mele blondine. Bineînţeles că la un moment-dat coloratului meu prieten îi devenise imposibil şi să pună aluatul al dospit, darmite să apuce să coacă şi să vândă gogoşile. După ce am făcut-o pe Kamila să râdă în hohote la micile "scăpări" ale lui Rolando, m-am retras cu graţie. Mission completed. Normal că tot restul serii Rolando s-a autoinvitat la Kamila cea zulufată acasă, să-şi demonstreze talentele de bucătar, sau pe cele de barman, după caz. Într-un final, am aflat că pe la 2-3 azi-noapte era acasă la finlandeze, unde- culmea! gătea pe bune. Nimeni nu s-a extaziat, însă în faţa rezultatului muncii lui.

Momentul meu preferat, însă, a fost cel în care, în penumbra cameri mele, unde m-am retras acuzând simptomele unui grav amestec de bere cu aromă de cafea (puah!) cu bere cu aromă de căpşuni (da, şi eu mă uimesc pe mine însămi) cu nu mai ştiu ce, am purtat o discuţie semi-profundă cu Mina. Fata asta a fost singura persoană în carne şi oase cu care am putut vorbi deschis de când am venit aici, faţă de care n-a trebuit să simulez buna-dispoziţie atunci când ea nu exista, care mi-a spus nişte adevăruri atât de banale, că le uitasem. Mulţumesc, Mina!

Astă seară e o nouă petrecere Erasmus, în nu ştiu ce club. Mă simt prea obosită ca măcar să mă gândesc. Colega mea şi cele două finlandeze sunt undeva pe drum la ora asta (21:45) iar eu o sa-mi citesc notiţele la fotografie, o să mai mănânc Milka albă, o să mai beau Grey Earl şi o să mai ascult "This year's love". Oriunde aţi fi, şi orice aţi face : Să aveţi o noapte liniştită!

Un comentariu:

klubber spunea...

Ma, da voi chiar va distrati pe-acolo. Nu, nu insinuez ca nu invatati, sau ceva de genu asta. Dar imi place ideea de a fi in ifecare seara pe la vreun chef, intr-un pub, sau pe unde va mai duceti voi. Si va invidiez pt cat de usor socializati cu lumea de acolo, chiar daca faza nu prea merge cu localnicii.

Am avut si eu un moment de-asta de "vreau inapoi la liceu" zilele trecute, cand am iesit cu o tipa de cls a 12-a si a inceput sa vorbeasca de scoala (yes, the date sucked); dar mi-a trecut repede, concentrandu-ma asupra "how to ditch her in a friendly, non-offensive way." :D