Inozza

Despre "a amâna", "a tăcea" ,"a uita" şi Jimmy Eat World

Am tot conjugat verbul "a amâna" la persoana I în ultima vreme. Aşa de mult încât am ajuns să amân gândul la lucrurile amânate. Şi azi m-am săturat.

Amân de multă vreme o plimbare solitară prin vechiul oraş. Mă decisesem să merg ieri. Eu, aparatul meu de fotografiat şi câteva mere. A venit la mine Virve, una dintre cele două studente Erasmus din Finlandia. Să bem o bere. Şi n-am mai plecat. Apoi, pe seară, am amânat să citesc ditamai tratatul de "Polish Culture", pentru că am organizat, în apartamentul nostru cosy a small soiree francaise . Cu Camambert, Brisse Bleu,dar şi Gorgonzolla şi vin din Chile. La un moment-dat, toată lumea era atât de încântată de brânzeturile mucegăite (şi, mai ales, aş adăuga eu, de vin) încât am amânat şi promisiunea pe care mi-o făcusem de a mă culca la o oră decentă.

Amân de două săptămâni sa-mi sun bunica. I-am scris de cum am ajuns în Varşovia, dar n-am "apucat" s-o sun. Că să văd cum e treaba cu cartelele internaţionale, că să mă interesez ce e cu fixul din apartament, că...Mă îndoiesc că bunica mea îşi amână grijile faţă de mine la fel de uşor cum îmi amân eu "grija" de a o suna.

Cel mai tare, însă, mă roade faptul că amân de ceva vreme să fiu eu însămi. Am încercat atât de mult să fiu pe placul altora, încât îmi vine să pufnesc în râs când mă aud vorbind. Am început să tac. Tac mult şi cu stil. Tac în diferite culori şi nuanţe, tac chiar şi în codul Morse. Acum pot să tac şi când vorbesc. Nu-mi place să mă mai aud. Şi toate astea doar pentru că cineva a încercat să mă convingă, fără drept de apel, că valoarea cuiva stă în numărul de relaţii avute, în numărul de activităţi în care eşti implicat, în numărul de premii obţinute la diferite competiţii, în viteza cu care poţi lansa comentarii acide sau remarci de superioritate, într-o încredere de sine mai solidă decât borura de titan (asta se topeşte la 1660 de grade Celsius, and you get the point), în capacitatea de a-i reduce la tăcere pe ceilalţi, evidenţindu-le inferioritatea. Şi eu am înghiţit momeala. Şi m-am căznit din răsputeri să mă încadrez perfect în rolul ce mi s-a pregătit. Exersez non-replicile mele atât de convingător, încât am uitat.

Am uitat că Ligia m-a învăţat că valoarea unei persoane stă în a oferi o mână întinsă necondiţionat şi în credinţă, că Adina mi-a arătat că a te detaşa, şi a râde din când în când de câtă importanţă îţi acorzi ţie însuţi te face mai înţelept (îmi aduce aminte de asta de fiecare dată când mă întâmpină cu cel mai cald :" Inaaaaaaa, proasto, ce dor mi-a fost de tine!!!") că Lia mi-a demonstrat de atâtea ori că altruismul dus până la sacrificiu defineşte Oamenii cu O mare, că Andrei încearcă să înveţe chiar şi de la oamenii simpli (de parcă ar exista oameni complecşi!), că Andreea profa mi-a stârnit admiraţia pentru modestia ei incredibilă, în ciuda culturii uluitoare pe care o are, că alex mă fascinează pentru bunătatea lui nebănuită.

Curva! De azi m-am săturat să tac. M-am săturat să mi se demonstreze că părerea cuiva e mai bună decât a mea doar pentru că e spusă răspicat şi cu o convingere de moarte, m-am săturat să mi se scoată în evidenţă orice grşeală (numai chestia asta mi-ar ocupa jumătate din timpul de trai), m-am săturat să mi se ceară răbdare şi bune maniere când nu mi se oferă decât impacienţă şi grosolănie în schimb. Jimmy Eat World are o melodie, "The Middle", pe care am ascultat-o excesiv în ultima vreme. În spatele mesajelor comerciale, (cum e şi melodia, de altfel) gen:" Live right now.Yeah, just be yourself. It doesn't matter if it's good enough for someone else", mie mi s-au întipărit pe ciocănel, scăriţă şi nicovală (nu vă speriaţi, mă refer la componentele urechii interne!) următoarele versuri :"Just do your best, do everything you can. And don't you worry what the bitter hearts are gonna say."

I've done my best. Poate prea bine. Dar tăcerea m-a obosit. Şi acum o să vorbesc. O să vorbesc curcubeu şi o să vorbesc rotund şi o să vorbesc zbenguit şi o să vorbesc chiorâş şi, dacă, dacă mi se pune pata, o să vorbesc chiar râs.

Dar voi...Voi ce-aţi tot amânat?